Municipality's bid to force radio company into concession contract fails on contractual freedom grounds.

Decizia nr. 560/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. de dosar x/40/2010, reclamantul Municipiul Botoşani a chemat în judecată pe pârâta S.N. Radiocomunicaţii Bucureşti - Sucursala Direcţia Radiocomunicaţii Iaşi solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acesteia să încheie contract de concesiune pentru terenul în suprafaţă de 19.992 m.p. situat în şos. x, Botoşani; să achite suma de 393.377 RON, reprezentând contravaloarea redevenţei pentru respectiva suprafaţă de teren, aferentă perioadei 01 ianuarie 2005 - 30 septembrie 2010; să lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 12.226 m.p. situată în Botoşani, bd. z, şi să plătească suma de 241.891 RON, reprezentând contravaloarea redevenţei pentru acest din urmă teren, aferentă aceleiaşi perioade.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de necompetenţă materială a instanţei de contencios, cu referire la capetele de cerere având ca obiect „obligaţia de a face” şi „revendicare”, cu argumentul că acestea sunt de competenţa instanţei de drept comun, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, excepţia de nelegalitate a H.C.L. Botoşani nr. 71/2010 şi excepţia prescripţiei achizitive, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca netemeinică şi nelegală.

Prin sentinţa nr. 1159 din 25 mai 2011, Tribunalul Botoşani, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat pricina, spre soluţionare, în favoarea Judecătoriei Botoşani reţinând, în esenţă, că obiect al primului capăt de cerere îl constituie un teren aflat în proprietate privată, iar cererea în revendicare a suprafeţei de 12.226 m.p., potrivit art. 1 pct. 1 coroborat cu art. 13 alin. (1) C. proc. civ. este de competenţa Judecătoriei Botoşani, în absenţa indicării unei valori de peste 500.000 RON; că în cauză cererile de obligare a pârâtei la plata unor sume cu titlu de redevenţă pentru cele două terenuri în litigiu, sunt accesorii cererii principale, dispoziţiile art. 248 şi 256 din Legea nr. 571/2003 nefiind aplicabile în speţă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Botoşani sub nr. x/193/2011 din data de 26 iulie 2011.

Reclamantul a formulat precizări, invocând excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Botoşani, în temeiul art. 10 din Legea nr. 554/2004, apreciind că şi prin raportare la valoarea terenului revendicat - 1.578.132,08 RON, cererea este de competenţa tribunalului.

La solicitarea instanţei, reclamantul a mai precizat că valoarea contractului de concesiune pentru terenul de 19.992 m.p. este de 69.972 RON/an; că, acest act se va perfecta pe durata existenţei construcţiei şi că durata normală de „viaţă” a unei construcţii cu caracter definitiv este de 49 ani.

Prin sentinţa civilă nr. 1356 din 24 februarie 2012, Judecătoria Botoşani a admis excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Botoşani, secţia I civilă, reţinând, în esenţă, incidenţa art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în raport de valoarea obiectului, iar aşa cum s-a stabilit şi prin decizia nr. 1159 din 25 mai 2011 a Tribunalului, secţia de contencios, terenul în litigiu face parte din domeniul privat al municipiului Botoşani, împrejurare de natură a atrage competenţa instanţelor civile, nu de contencios.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia I civilă, la data de 18 mai 2012, sub nr. de dosar x/40/2012.

Prin sentinţa nr. 235 din 20 februarie 2014, Tribunalul Botoşani, secţia I civilă, a respins excepţia lipsei de competenţă a secţiei I civilă, invocată de reclamantul Municipiul Botoşani - prin Primar; a respins, ca nefondate, acţiunea principală, aşa cum a fost modificată, cererea reconvenţională şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâta-reclamantă S.N. Radiocomunicaţii SA Bucureşti - prin Sucursala Iaşi şi a dispus restituirea taxei de timbru achitată de reclamantul Municipiul Botoşani - prin Primar în cuantum de 19.892 RON, conform ordinului de plată din 07 septembrie 2012, ca nedatorată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că cererea având ca obiect încheierea unui contract de concesiune cu privire la un teren proprietate privată a statului sau unităţii administrativ teritoriale nu se încadrează în sfera de reglementare a art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, competentă fiind instanţa de drept comun, în cazul de faţă, după valoarea obiectului care depăşeşte suma de 500.000 RON, Tribunalul Botoşani.

Împrejurarea că bunul este proprietate privată, s-a apreciat că rezultă din Hotărârea Consiliului Local Botoşani nr. 71 din 31 martie 2010, prin care a fost aprobată includerea în inventarul cu bunurile proprietate privată a terenului pentru care se solicită obligarea pârâtei la încheierea contractului de concesiune.

S-a constatat că excepţiile nelegalităţii Hotărârii Consiliului Local Botoşani nr. 71 din 31 martie 2010 şi respectiv, a lipsei calităţii procesuale active a reclamantului Municipiului Botoşani au fost irevocabil tranşate, prin decizia nr. 1513 din 08 mai 2013 a Curţii de Apel Iaşi, pronunţată în Dosarul nr. x/99/2011, motiv pentru care nu s-a impus reluarea aceloraşi aspecte discutate, deoarece s-ar încălca autoritatea de lucru judecat.

Prima instanţă a reţinut că prin art. VI al Decretului prezidenţial nr. 76 din 03 aprilie 1978 a fost aprobată schimbarea categoriei de folosinţă a suprafeţei de 37.629 m.p. teren, din arabil în fâneaţă, în scopul construirii Staţiei de Radiodifuziune Botoşani, iar prin Ordinul Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare nr. 532 din 22 noiembrie 1976 i-a fost transmis societăţii pârâte, cu caracter definitiv, numai terenul în suprafaţă de 2430 m.p., pe care este amplasată construcţia staţiei radio, restul suprafeţei de 32.208 m.p. făcând parte din patrimoniul fostului C.A.P. Botoşani.

S-a constatat că începând cu anul 1978, întreaga suprafaţă de teren, respectiv 34.638 m.p. a fost deţinută de R.D.F. Botoşani, fiind înregistrată în patrimoniul acesteia şi, conform concluziilor celor două expertize administrate în cauză, este ocupată în totalitate de componentele staţiei, respectiv: clădiri autorizate, echipamente şi instalaţii subterane, fiind necesară pentru funcţionarea firească a staţiei întreaga suprafaţă de teren alocată de autorităţi în perioada 1976-1978, indiferent sub ce formă.

În fişa fostului C.A.P. este evidenţiată parcela 412, sola 44, cu suprafaţa de 4,5 ha., în care este cuprinsă şi suprafaţa aferentă segmentului din bd. y, pe care s-a construit Staţia de Radiodifuziune Botoşani, cu privire la suprafaţa de 2.430 m.p. teren, eliberându-se certificatul de atestare a dreptului de proprietate conform H.G. nr. 834/1991, întrucât este suprafaţa de teren acoperită cu obiectivul aflat deasupra terenului.

Cu privire însă la suprafaţa de 37.820 m.p., pentru care societatea pârâtă nu poate face dovada existenţei unui drept de administrare reglementat de lege, instanţa de fond a constatat că pe aceasta se află dispusă instalaţia subterană, de asemenea exploatată de pârâtă; că societatea-pârâtă a dovedit folosinţa întregii suprafeţe de teren, pe care are încorporată staţia de radiodifuziune, situaţie ce rezultă din documentaţia ce a stat la baza emiterii decretului prezidenţial din 03 aprilie 1978, în scopul construirii staţiei de radiodifuziune, atât cu privire la suprafaţa de 2.430 m.p., cu caracter definitiv, cât şi cu privire la suprafaţa de 38.064 m.p., cu caracter temporar.

Deşi instanţele anterioare nu i-au recunoscut pârâtei un drept de administrare, implicit s-a reţinut în favoarea acesteia un drept de folosinţă pe perioada existenţei obiectivului, situaţie în care chiar dacă Municipiul Botoşani reclamă un drept de proprietate, pârâta nu poate fi obligată la încheierea unui contract de concesiune, întrucât este deja titulara unui drept de folosinţă recunoscut, acest fapt rezultând din declaraţiile de impunere aflate la dosar, în care se menţionează că aceasta deţine teren în folosinţă pentru care i-a fost stabilită şi pentru care achită taxa de folosire.

Conform prevederilor art. 256 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., în care se arată că pentru terenurile proprietate publică sau privată ale statului ori ale unităţilor administrativ teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, se stabileşte taxa pe teren, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe teren.

S-a reţinut că societatea-pârâtă este parte a unei convenţii de dare în folosinţă a terenului pe perioada existenţei investiţiei, iar cererea reclamantului, de obligare la încheierea unui contract de concesiune se grefează peste existenţa unui drept de folosinţă pe care pârâta îl are şi care este recunoscut de dispoziţiile legale. De altfel, unităţilor administrative teritoriale le-a fost recunoscută posibilitatea de a ceda în acest mod unul din atributele dreptului de proprietate, care este folosinţa, contractele de concesiune nefiind prevăzute în mod exclusiv.

În consecinţă, prima instanţă a apreciat că societatea pârâtă nu poate fi obligată la încheierea unui contract de concesiune cu reclamantul, întrucât a primit terenul în folosinţă pe întreaga durată a investiţiei, folosinţa poate fi şi gratuită, iar acest drept recunoscut într-un anumit context social, chiar şi peste schimbările survenite, nu poate permite reclamantului să nu respecte convenţiile valabil încheiate sub imperiul legilor anterioare. Terenul folosit de pârâtă are o situaţie specială, este acoperit cu echipament şi instalaţii ce se impune a fi protejate, modalitatea de transmitere fiind deja stabilită şi nu se impune în mod obligatoriu doar concesiunea, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 124 din Legea nr. 215/2001.

Cu privire la cererea reconvenţională formulată de societatea pârâtă, având ca obiect recunoaşterea unui drept de proprietate, prin intervenirea uzucapiunii de 30 de ani, asupra terenului aferent staţiei de radiodifuziune Botoşani, tribunalul a constatat că pentru soluţionarea favorabilă a unor astfel de acţiuni este imperios necesar ca posesia să îndeplinească anumite condiţii respectiv ca cel ce invocă dobândirea acestui drept real să nu fie doar un detentor precar, cum este cazul de faţă, întrucât precaritatea, înseamnă mai mult decât un viciu al posesiei, semnifică chiar absenţa acesteia.

Or, pârâta-reclamantă nu s-a comportat ca un proprietar asupra terenului, ci dimpotrivă, în 2007 a solicitat recunoaşterea unui drept de administrare ce i-a fost respins în mod irevocabil şi care denotă lipsa elementului psihologic de a stăpâni bunul ca şi proprietar, ea însăşi pretinzând dreptul de a folosi terenul, doar fără a plăti redevenţă într-o convenţie de concesiune. Pârâta s-a apărat prin invocarea uzucapiunii doar în raport de cererea principală a reclamantului, fiind evident că nu a posedat niciodată sub nume de proprietar şi prin urmare, nu poate să schimbe calitatea acestei posesiuni, care i-a fost cedată în mod benevol şi fără ca statul să renunţe la dreptul de proprietate.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, reclamantul Municipiul Botoşani, prin Primar, a declarat apel, care, prin decizia nr. 287 din 17 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, în ceea ce priveşte primul motiv de apel, referitor la necompetenţa secţiei civile a Tribunalului Botoşani în soluţionarea fondului litigiului care, în opinia reclamantului-apelant ar fi revenit secţiei de contencios administrativ şi fiscal a aceleiaşi instanţe, instanţa de control judiciar a apreciat că necompetenţa funcţională a secţiilor instanţei este una de ordine privată în accepţiunea art. 159 C. proc. civ., care, în conformitate cu prevederile art. 1591 alin. (3) din acelaşi act normativ, putea fi invocată doar de către pârât, prin întâmpinare. Per a contrario, invocarea acesteia de către reclamant apare ca fiind inadmisibilă, împrejurare în care instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere a excepţiei necompetenţei secţiei civile a Tribunalului Botoşani în soluţionarea litigiului, cu substituirea motivării în sensul celor arătate.

Cu referire la fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că soluţionarea raportului juridic litigios trebuie subordonată modului de interpretare şi aplicare a principiului libertăţii contractuale.

S-a arătat că pentru validitatea unui contract, este necesară o voinţă juridică valabilă sub toate aspectele sale, respectiv o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată, fermă, neechivocă, precisă, completă şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic.

Astfel, în absenţa acordului pârâtei la încheierea contractelor pretinse de reclamant, recurgerea acestuia din urmă la concursul forţei coercitive a statului, care să acopere lipsa manifestării de voinţă a celei dintâi în sensul dorit, prin obligarea acesteia la încheierea contractelor, este de natură să încalce principiul libertăţii contractuale, ceea ce nu a putut fi primit.

Aşa fiind, instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere a pretenţiilor reclamantului (principale şi accesorii), cu substituirea motivării primei instanţe circumscrisă recunoaşterii în patrimoniul pârâtei a unui drept de folosinţă asupra terenului în litigiu, aspect apreciat ca fiind neesenţial din perspectiva obiectului litigiului.

Totodată, invocarea de către reclamant a calităţii sale de proprietar asupra respectivei suprafeţe de teren s-a apreciat, de asemenea, ca fiind lipsită de relevanţă, în prezentul cadru procesual, precizat în afara oricăror ambivalenţe în faţa instanţei de fond (obligare încheiere contracte de concesiune, precum şi la plata redevenţelor aferente).

În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, reclamantul Municipiul Botoşani, prin Primar, a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 1, 2, 8 şi 9 C. proc. civ.

În argumentarea recursului, subsumat motivelor de nelegalitate instituite de art. 304 pct. 1 şi pct. 2 C. proc. civ., reclamantul, susţine, în esenţă, nulitatea hotărârii recurate, în raport de prevederile art. 258, art. 261 alin. (1) pct. 8 şi art. 261 alin. (2) C. proc. civ., în raport de împrejurarea că decizia comunicată în temeiul dispoziţiilor art. 261 alin. (3) C. proc. civ. „a fost redactată de A. (acesta fiind probabil judecătorul membru al completului de judecată) şi de jud. B., care nu a făcut parte din completul de judecată care a soluţionat apelul”.

Având în vedere că legiuitorul a stabilit în art. 258 C. proc. civ. că dispozitivul hotărârii se semnează - sub sancţiunea nulităţii - de către judecătorii care, conform art. 256, „au chibzuit în cauză”, precum şi faptul că hotărârea trebuie să cuprindă semnăturile judecătorilor şi grefierului, cu menţiunea expresă ca în cazul în care un judecător nu poate semna hotărârea, preşedintele instanţei o va face în locul lui, apreciază că decizia a fost emisă cu încălcarea condiţiilor de formă, lipsind semnăturile pentru „preşedinte” şi „judecător”, dar şi a prevederilor privind competenţa de soluţionare a cauzelor, apărând ca autor al dispozitivului un judecător care nici nu a făcut parte din completul de judecată.

Din perspectiva motivelor de nelegalitate reglementate de pct. 8 şi 9 C. proc. civ., consideră că instanţa de judecată care a soluţionat apelul a interpretat în mod greşit situaţia de fapt şi de drept a speţei dedusă judecăţii, aplicând în mod greşit prevederile legale în vigoare.

Tribunalul Botoşani, susţine recurentul, a respins acţiunea reclamantului pe baza unor motive pe care Municipiul Botoşani le-a atacat în apel ca fiind nelegal reţinute în cauză, iar ulterior, instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere a pretenţiilor pronunţată prin sentinţa apelată cu substituirea motivării primei instanţe.

Aşa fiind, în opinia recurentului-reclamant, în loc să analizeze motivele de apel invocate, Curtea de Apel Suceava a constata că apelul este nefondat deoarece a apreciat că soluţionarea raportului juridic trebuie subordonată modului de interpretare şi aplicare a principiului libertăţii contractuale deşi nici una dintre părţi nu a invocat acest motiv de apărare, consemnând chiar „substituirea motivării primei instanţe”.

Prin urmare, apreciază că instanţa de apel nu a analizat în nici un fel motivele de apel invocate de reclamant, motive pe care le expune pe larg în cuprinsul cererii de recurs, ceea ce, în opinia recurentului, echivalează cu o nejudecare a cererii.

Intimata-pârâtă S.N. Radiocomunicaţii SA Bucureşti, prin Sucursala Iaşi, a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, precum şi de susţinerile din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. „hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, precum şi semnăturile judecătorilor şi grefierului de şedinţă”.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde semnăturile judecătorilor care au pronunţat-o, neexistând niciun motiv de nulitate din perspectiva prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocate, fiind nefondate criticile recurentului-reclamant subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 1 şi 2 C. proc. civ.

Este de reţinut că cerinţele art. 261 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând semnăturile judecătorilor care au pronunţat hotărârea se referă la exemplarele originale de care face vorbire art. 266 C. proc. civ., nu şi la copiile hotărârii comunicate părţilor şi de care se prevalează recurentul, aşa încât o astfel de critică nu ar putea fi reţinută ca fiind valabilă.

De altfel, recurentul este în eroare asupra menţiunii vizând numele judecătorului fondului (B.), precum şi iniţialele redactorului hotărârii din apel „A.”, acestea nefiind aspecte „cuprinse” în hotărârea atacată în înţelesul art. 261 C. proc. civ., ci menţiuni administrative cu valoare statistică la nivelul fiecărei instanţe de judecată.

Se constată că instanţa de apel a verificat aplicarea legii de către instanţa de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii (obligarea pârâtei să încheie contract de concesiune pentru terenul în suprafaţă de 19.992 m.p. situat în Botoşani, şos. x; achitarea sumei de 393.377 RON, reprezentând contravaloarea redevenţei pentru respectiva suprafaţă de teren, aferentă perioadei 01 ianuarie 2005 - 30 septembrie 2010; lăsarea în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 12.226 m.p. situată în Botoşani, bd. y, şi să plătească suma de 241.891 RON, reprezentând contravaloarea redevenţei pentru acest din urmă teren, aferentă aceleiaşi perioade), în limitele în care apelantul-reclamant a înţeles să învestească instanţa de control judiciar şi să-şi argumenteze susţinerile, ţinând cont şi de apărările formulate de pârâtă, iar faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei reclamantului, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea sau casarea decizie recurate.

Argumentat şi legal motivat, instanţa de control judiciar a reţinut cu justeţe că pentru validitatea unui contract, este necesară o voinţă juridică valabilă sub toate aspectele sale, respectiv o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată, fermă, neechivocă, precisă, completă şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic, iar în absenţa acordului pârâtei la încheierea contractelor pretinse de reclamant, recurgerea acestuia din urmă la concursul forţei coercitive a statului, care să acopere lipsa manifestării de voinţă a celei dintâi în sensul dorit, prin obligarea acesteia la încheierea contractelor, este de natură să încalce principiul libertăţii contractuale, aspect ce nu poate fi primit.

Prin urmare, invocarea de către reclamant a calităţii sale de proprietar asupra suprafeţei de teren în discuţie, în mod legal a fost apreciată ca fiind lipsită de relevanţă, în prezentul cadru procesual, precizat în faţa instanţei de fond (obligare încheiere contracte de concesiune, precum şi la plata redevenţelor aferente).

Simpla nemulţumire a recurentului-reclamant cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei şi care au exclus totodată, cercetarea celorlalte critici invocate de apelant, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a susţinerilor formulate de către parte, sunt aspecte care nu pot fi asimilate „unei neanalizări a motivelor de apel” şi nici nu justifică invocarea motivelor de recurs instituite de prevederile pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate apărările invocate în raport de scopul urmărit prin promovarea acţiunii.

Prin urmare, împrejurarea că instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere a pretenţiilor reclamantului (principale şi accesorii) cu substituirea motivării primei instanţe circumscrisă recunoaşterii în patrimoniul pârâtei a unui drept de folosinţă asupra terenului în litigiu, nu poate echivala cu o încălcare a dispoziţiilor art. 292 C. proc. civ. şi nu poate atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 invocate de recurent.

De altfel, art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează situaţiile în care instanţa de apel procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecăţii cu toate că nu avea dreptul să o facă, clauzele fiind clare şi precise, iar în speţă, deşi recurentul-reclamant a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că indicarea acestuia are un caracter pur formal, întrucât aceasta nu a arătat în ce constă greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii în sensul textului legal evocat.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 1,2, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurent, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat reclamantul Municipiul Botoşani, prin Primar şi Secretar, împotriva deciziei nr. 287 din 17 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Municipiul Botoşani, prin Primar şi Secretar, împotriva deciziei nr. 287 din 17 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2015.