Scope of auction judgment: whether ownership of agricultural land or only the orchard plantation transferred, determining state agency's right to claim unjust enrichment for unauthorized land use.

Decizia nr. 554/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, la data de 10 decembrie 2010, reclamanta Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC A. S.R.L. Timişoara, să se dispună, în baza principiului îmbogăţirii fără just temei, ca pârâta să fie obligată la plata sumei de 350.906,21 RON reprezentând contravaloarea folosinţei suprafeţei de 203 ha teren agricol ce s-a aflat în exploatarea SC B. SA Niţchidorf, judeţul Timiş, exploatat de aceasta fără titlu valabil de la data de 14 decembrie 2000 până la data de 12 august 2008, urmând ca la momentul plăţii efective suma să fie actualizată corespunzător.

Prin sentinţa civilă nr. 1784/PI din 08 ianuarie 2011, Tribunalul Timiş a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins, ca prescrise, pretenţiile aferente perioadei 14 decembrie 2000-31 decembrie 2006, solicitate de reclamanta Agenţia Domeniilor Statului, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL; totodată, a respins, ca neîntemeiate, pretenţiile solicitate de aceeaşi reclamantă pentru perioada 01 ianuarie 2007-12 august 2008, luând act de faptul că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, cu referire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, pentru pretenţiile aferente perioadei 14 decembrie 2000-31 decembrie 2006, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 1 şi art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termen de 3 ani de la data naşterii acestuia.

În speţă, tribunalul a reţinut că reclamanta Administraţia Domeniilor Statului a preluat în patrimoniu suprafaţa de 203 ha teren agricol ce s-a aflat în exploatarea SC B. SA Niţchidorf, judeţul Timiş - în conformitate cu prevederile Legii nr. 268/2001, care reprezintă, totodată, şi actul de înfiinţare a instituţiei; că, în calitate de administrator al statului român - în exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole - prescripţia începe să curgă de la momentul înfiinţării reclamantei, astfel că dreptul la acţiune este prescris pentru perioada ce excede celor 3 ani anteriori introducerii acesteia, respectiv pentru perioada 14 decembrie 2000-31 decembrie 2006.

În ce priveşte apărarea reclamantei, în sensul că a luat la cunoştinţă doar la data de 11 iunie 2008 de faptul că pârâta exploatează terenul şi, prin urmare, termenul de prescripţie curge numai de la această dată, prima instanţă a arătat că aceasta este nefondată, deoarece în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Pe de altă parte, a arătat că recunoaşterea pârâtei, în sensul că foloseşte terenul din anul 2000, nu reprezintă şi o recunoaştere a pretenţiilor reclamantei, din nota de constatare invocată de aceasta din urmă rezultând foarte clar că reprezentantul pârâtei invocă un titlu cu privire la teren, astfel că nici dispoziţiile art. 16 lit. a) din Decret nu pot fi reţinute ca fiind incidente în cauză.

În ce priveşte pretenţiile aferente perioadei 01 ianuarie 2007-12 august 2008, tribunalul a apreciat că acestea sunt neîntemeiate, întrucât prin sentinţa civilă nr. 283 din 09 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj - definitivă şi irevocabilă - a fost dispusă adjudecarea în favoarea pârâtei SC A. SRL a imobilelor terenuri cu clădiri cu destinaţie agricolă, respectiv ferma 8, înscrisă în C.F. nr. 2442 a localităţii Niţchidorf şi ferma nr. 12, înscrisă în C.F. nr. 2443 a aceleiaşi localităţi.

Instanţa de fond a apreciat că această hotărâre judecătorească face dovada deplină a dreptului de proprietate pe care pârâta îl deţine asupra terenului în suprafaţă de 203 ha, deoarece, la epoca pronunţării hotărârii C. proc. civ. prevedea, în art. 516 pct. 8 C. proc. civ., că actul de adjudecare este titlu de proprietate, iar în art. 517 alin. (1), că un exemplar de pe actul de adjudecare se va preda dobânditorului spre a-i servi ca titlu de proprietate şi pentru a fi înscris în cartea funciară; în fine, că, potrivit art. 518 alin. (1) din acelaşi act normativ, prin actul de adjudecare proprietatea imobilului sau, după caz, un alt drept real care a făcut obiectul urmăririi silite, se transmite de la debitor la adjudecatar.

Prin urmare, a arătat că dreptul de proprietate al pârâtei asupra terenului în cauză este dovedit prin actul de adjudecare - reprezentat de sentinţa civilă nr. 283 din 09 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj - iar neînscrierea acestui titlu în cartea funciară nu-l lipseşte de efecte juridice, sub aspectul plenitudinii atributelor dreptului de proprietate, deoarece atât art. 26 din Legea nr. 115/1938 cât şi art. 28 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 statuează că dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile faţă de terţi, fără înscrierea în cartea funciară, când provin din succesiune, accesiune, vânzare silită şi uzucapiune.

Concluzionând, tribunalul a reţinut că, întrucât pârâta deţine un titlu de proprietate asupra suprafeţei de teren de 203 ha agricol, nu se poate vorbi de o posesie nelegitimă şi o îmbogăţire fără justă cauză prin folosinţa acestui bun, astfel că se impune respingerea, ca neîntemeiate, a pretenţiilor reclamantei pentru perioada 01 ianuarie 2007-12 august 2008.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., prima instanţă a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamanta Agenţia Domeniilor Statului, solicitând schimbarea acesteia, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune privind perioada 14 decembrie 2000-31 decembrie 2006 şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 81 din 3 aprilie 2012, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de reclamanta Agenţia Domeniilor Statului, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, împotriva sentinţei civile nr. 1784/PI din 08 ianuarie 2011, pronunţată de Tribunalul Timiş.

În motivarea hotărârii, curtea de apel a arătat că soluţia de respingere, ca prescrisă, a acţiunii reclamantei, pentru pretenţiile aferente perioadei 14 decembrie 2000-31 decembrie 2006, în considerarea prevederilor legale cu caracter imperativ care reglementează prescripţia extinctivă, ridică, în speţă, două probleme distincte: prima - privind calificarea creanţei pretinse de reclamantă, iar cea de-a doua - privind data la care începe să curgă termenul de prescripţie şi incidenţa unor cauze de întrerupere a acestui termen.

În ceea ce priveşte calificarea creanţei, apelanta a susţinut că aceasta are natura juridică a unei creanţe fiscale şi este supusă, prin urmare, termenului special de prescripţie - de 5 ani - instituit de prevederile art. 121 alin. (1) [în realitate, art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.].

Curtea de apel, în deplin acord cu cele statuate de către prima instanţă, a exclus caracterul fiscal al creanţei reclamantei şi a confirmat termenul de prescripţie de drept comun - care este cel de 3 ani de la naşterea dreptului la acţiune, conform art. 1 şi art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În sensul celor de mai sus, curtea de apel a reţinut că acţiunea reclamantei are ca obiect repararea pretinsului prejudiciu ce i-a fost cauzat de pârâtă, prin exploatarea fără drept a suprafeţei de 203 ha - preluată de la SC B. SA, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 198/1999 şi ale Legii nr. 268/2001, privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, respectiv Anexei nr. 1, poziţia 595 la lege.

A concluzionat că, în timp ce dreptul la despăgubiri îşi află izvorul în fapta delictuală a pârâtei şi este guvernat de norme de drept privat, creanţa fiscală îşi are izvorul în raporturi juridice fiscale - guvernate de normele dreptului public.

A menţionat că este lipsită, de relevanţă, sub aspectul analizat, împrejurarea că despăgubirile se fac venituri la bugetul statului, întrucât prevederile art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. (care instituie termenul special de prescripţie de 5 ani), se referă în mod expres la creanţe fiscale, nicidecum la creanţe bugetare, ori, potrivit art. 21 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal”.

A apreciat că este adevărat că prevederile C. proc. fisc. se aplică, potrivit art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 şi „pentru administrarea drepturilor vamale, precum şi pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat”, însă dispoziţia de la art. 131 este una de excepţie, aşa încât este de strictă interpretare.

Mai mult, a considerat că trebuie observat că acest termen special de prescripţie se referă la executarea unor atare creanţe, în timp ce în speţă se ridică problema determinării creanţelor la care este îndreptăţită reclamanta.

Pentru toate aceste considerente, curtea de apel a apreciat că prescripţia dreptului la acţiune pentru plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului se supune prevederilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958, care stabilesc că „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege”.

Sub aspectul momentului de început al termenului de prescripţie, curtea de apel a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, „(1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

(2) Dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei”.

În speţă, pârâta foloseşte terenul în litigiu din anul 2000, aşa încât în absenţa unor dovezi din care să rezulte că reclamanta nu a putut să cunoască identitatea acesteia, se prezumă că trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În atare situaţie, curtea de apel a apreciat că termenul de prescripţie curge de la data la care reclamanta a fost lipsită de folosinţa terenului, împlinindu-se câte un termen de prescripţie distinct pentru contravaloarea folosinţei aferentă fiecărui an.

În cauză nu sunt incidente nici reglementările normative referitoare la întreruperea termenului de prescripţie, întrucât, prin nota de constatare încheiată la data de 11 iunie 2008, pârâta nu a recunoscut pretenţiile reclamantei, ci doar împrejurarea că terenul se află în folosinţa sa din anul 2000; dimpotrivă, pârâta a contestat orice drept al reclamantei asupra terenului, invocând în favoarea sa actul de adjudecare - reprezentat de sentinţa civilă nr. 283 din 09 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj.

În atare situaţie, nu sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, aşa încât în mod legal prima instanţă a respins pretenţiile reclamantei, pentru perioada 14 decembrie 2000 - 31 decembrie 2006, ca prescrise.

Curtea de apel a apreciat că acţiunea reclamantei este şi nefondată, întrucât prin sentinţa civilă nr. 283 din 09 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj, s-au adjudecat în favoarea pârâtei SC A. SRL imobilele terenuri cu destinaţie agricolă şi construcţii, în suprafaţă de 203 ha, înscrise în C.F. nr. 2442 şi C.F. nr. 2443 a localităţii Niţchidorf (respectiv fermele nr. 8 şi nr. 12).

În atare situaţie, a reţinut că pârâta deţine un titlu de proprietate asupra terenurilor, care este opozabil erga omnes independent de înscrierea lui în cartea funciară - faţă de dispoziţiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 şi art. 887 alin. (1) din noul C. civ., care statuează că dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile faţă de terţi, fără înscrierea în cartea funciară, când provin din vânzare silită.

Prin decizia civilă nr. 738 din 26 februarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanta Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 81 din 03 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara.

În motivarea deciziei, instanţa de recurs a arătat că instanţa de apel a încălcat obligaţia stabilită de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceea de a demonstra în scris de ce a ajuns la hotărârea dată, obligaţie esenţială a cărei încălcare este sancţionată cu nulitatea hotărârii conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., reţinând că Curtea de Apel Timişoara, a analizat calitatea pârâtei de proprietară a terenului a cărui exploatare, a susţinut recurenta reclamantă, că a condus la îmbogăţirea fără justă cauză a acesteia, constând în lipsa de folosinţă, raportându-se la o sentinţă civilă nr. 283/2001 a Judecătoriei Lugoj, la care sentinţa apelată nu face nicio referire şi cu ignorarea procesului-verbal de adjudecare din care rezultă că obiectul licitaţiei l-a format plantaţia cu diferite specii de pomi fructiferi aflată pe teren, sens în care pârâta a solicitat reclamantei ulterior încheierii lui concesionarea terenului pe care se afla aceasta.

Înalta Curte a constatat ca întemeiate şi criticile recurentei reclamante Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti, privind greşita aplicare a legii faţă de împrejurarea că a preluat în patrimoniu suprafaţa de teren cu destinaţie teren agricol aflat în proprietatea statului de la SC B. SA, avându-se în vedere că terenurile în speţă figurează atât în anexele O.G. nr. 198/1999 sub nr. 602, cât şi ale Legii nr. 286/2001, sub nr. 595, ca terenuri supuse privatizării de A.D.S. în baza acestor legi speciale.

Înalta Curte a mai reţinut că, deşi prin decizia civilă nr. 81 din 03 aprilie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a menţinut soluţia instanţei de fond a cărei motivare a format obiectul criticilor reclamantei, conform căreia pârâta folosea plantaţia adjudecată şi că reclamanta nu a dat curs solicitării pârâtei SC A. SRL de a i se concesiona terenul, curtea de apel, a încălcat principiul devoluţiunii în apel şi dispoziţiile art. 292 C. proc. civ., prin considerentele deciziei sale statuând că pârâta este proprietara terenului, nerespectând nici dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., îngreunând astfel, situaţia reclamantei în propria sa cale de atac.

A constatat, totodată că, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că pârâta deţine un titlu de proprietate asupra terenurilor, reprezentat de sentinţa civilă nr. 283 din 09 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj, prin care s-au adjudecat în favoarea pârâtei SC A. SRL imobilele terenuri cu destinaţie agricolă şi construcţii, în suprafaţă de 203 ha, înscrise în C.F. nr. 2442 şi C.F. nr. 2443 a localităţii Niţchidorf (respectiv fermele nr. 8 şi nr. 12), fără să aibă în vedere procesului-verbal de adjudecare din care rezultă clar că obiectul licitaţiei l-a format plantaţia cu diferite specii de pomi fructiferi aflată pe teren şi solicitarea ulterioară a pârâtei de concesionare a terenului pe care se afla aceasta.

Avându-se în vedere faptul că instanţa de apel nu a luat în examinare toate motivele de apel formulate de reclamantă, Înalta Curte constatând încălcate formele de procedură sub sancţiunea art. 105 C. proc. civ., considerentele deciziei raportându-se la probe care nu au fost administrate în faţa primei instanţe şi nici încuviinţate în apel, a admis recursul reclamantei, a casat decizia civilă nr. 81 din 03 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecare, apreciind ca întemeiate motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ. în care se încadrează criticile formulate.

Cu ocazia rejudecării apelului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că instanţa urmează a răspunde criticilor formulate cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, să ceară părţilor să administreze probele pe care le consideră necesare, potrivit art. 129 alin. (3) şi (4) C. proc. civ.

Examinând apelul declarat în baza probelor administrate şi având în vedere dispoziţiile deciziei de casare, obligatorii conform art. 315 C. proc. civ., Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 816 din 14 octombrie 2014, în baza dispoziţiilor art. 294 şi urm. din acelaşi cod, a admis apelul declarat de reclamanta, ca fiind întemeiat, a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 1784/PI din 08 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş, în sensul că a admis în parte acţiunea reclamantei Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti şi a obligat-o pe pârâta SC A. SRL Timişoara la plata către reclamantă a sumei de 30.965,82 RON cu titlu de pretenţii aferente perioadei 10 decembrie 2007-12 august 2008, în formă actualizată la data plăţii efective, menţinând în rest hotărârea apelată, pentru următoarele considerente:

Curtea de apel a constatat că acţiunea reclamantei apelante are ca obiect repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat de pârâtă, prin exploatarea fără drept a suprafeţei de 203 ha - preluată de la SC B. SA, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 198/1999 şi ale Legii nr. 268/2001, privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, respectiv Anexei nr. 1, poziţia 595 la lege.

Primul motiv de apel din cererea reclamantei vizează calificarea dată de instanţa de fond creanţei din litigiu, data la care începe să curgă termenul de prescripţie şi incidenţa unor cauze de întrerupere a acestui termen, arătând că în mod greşit tribunalul a calificat-o ca fiind creanţă civilă şi nu fiscală, apărare ce nu poate fi primită nici de către instanţa de apel, întrucât dreptul la despăgubiri îşi află izvorul în fapta delictuală a pârâtei şi este guvernat de norme de drept privat, iar creanţa fiscală îşi are izvorul în raporturi juridice fiscale - guvernate de normele dreptului public.

Art. 21 alin. (1) C. proc. fisc., ce reglementează creanţele fiscale, defineşte creanţele fiscale ca fiind „drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal”, ori despăgubirile solicitate de către reclamantă nu se acordă în baza vreunui titlu de creanţă enumerat limitativ de către legiuitor.

Chiar dacă părţile din litigiu, ar fi încheiat o convenţie având ca obiect folosirea de către pârâtă a suprafeţei de 203 ha teren cu destinaţie agricolă, părţile nu ar fi intrat într-un raport de drept fiscal, întrucât actul nu este unul unilateral, ci bilateral, sinalagmatic de vreme ce acesta reglementează drepturi şi obligaţii reciproce.

Mai mult, contravaloarea tarifului de folosinţă solicitat de către reclamanta apelantă nu poate fi considerat o taxă sau un impozit, în speţă nefiind vorba de o creanţă fiscală, după cum greşit arată reclamanta apelantă, ci de o obligaţie supusă normelor de drept privat, deci de un venit nefiscal.

Curtea de apel a reţinut că în cazul creanţelor fiscale, obligaţia concretă de plată se naşte dintr-un titlu de creanţă, ori în speţă sumele solicitate de către recurentă derivă din îmbogăţirea fără justă cauză.

Curtea de apel a constatat că nu este o taxă stabilită de autoritatea publică, în ceea ce priveşte cuantumul ei, aşa cum este stabilit de C. fisc. procentul taxelor de natură fiscală. C. fisc. nu prevede acest tip de redevenţă ca fiind o creanţă fiscală.

Împrejurarea că despăgubirile solicitate de către reclamantă se fac venit la bugetul statului, nu atrage caracterul de creanţă fiscală, pentru a fi incidente astfel prevederile art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, privind C. proc. fisc. care instituie termenul special de prescripţie de 5 ani.

Sub aspectul momentului de început al termenului de prescripţie, curtea de apel a constatat ca şi instanţa de fond că potrivit dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, „(1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

(2) Dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei”.

În speţă, termenul de prescripţie curge de la data la care reclamanta a fost lipsită de folosinţa terenului, împlinindu-se câte un termen de prescripţie distinct pentru contravaloarea folosinţei aferentă fiecărui an.

Reclamanta apelantă a arătat că pârâta foloseşte terenul în litigiu din anul 2000, aşa încât în absenţa unor dovezi din care să rezulte că reclamanta nu a putut să cunoască identitatea acesteia, se prezumă că trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Apelanta a criticat soluţia instanţei de fond dată şi asupra întreruperii termenului de prescripţie, arătând că prin Nota de constatare încheiată la data de 11 iunie 2008 s-a întrerupt acest termen, apărare ce nu poate fi primită nici de către curtea de apel, întrucât, prin această notă de constatare, pârâta nu a recunoscut pretenţiile reclamantei, ci doar împrejurarea că terenul se află în folosinţa sa din anul 2000, act prin care pârâta a solicitat concesionarea terenului în suprafaţă de 250 ha aflat sub plantaţia de pomi, în baza Legii nr. 249/2003.

În ce priveşte apărarea reclamantei, în sensul că a luat la cunoştinţă doar la data de 11 iunie 2008 de faptul că pârâta exploatează terenul şi, prin urmare, termenul de prescripţie curge numai de la această dată, curtea de apel a reţinut că aceasta este nefondată deoarece în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Curtea de apel a constatat că tribunalul a analizat în mod corect şi cu respectarea dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte prescripţia pretenţiilor reclamantei, însă a calculat eronat termenul de 3 ani până la care operează prescripţia, stabilind că sunt prescrise pretenţiile aferente perioadei 14 decembrie 2000-31 decembrie 2006, deşi calculul corect al termenului de 3 ani în raport cu data introducerii acţiunii reclamantei - 10 decembrie 2010 - este 14 decembrie 2000 - 10 decembrie 2007.

Pentru aceste considerente, instanţa de apel a constatat că pretenţiile reclamantei apelante, pentru perioada 14 octombrie 2000-10 decembrie 2007, sunt prescrise, în considerarea prevederilor legale cu caracter imperativ care reglementează prescripţia extinctivă, respectiv art. 1 şi art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, conform cărora „dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termen de 3 ani de la data naşterii acestuia”.

În ceea ce priveşte restul pretenţiilor reclamantei, curtea de apel a constatat că este de necontestat faptul că pârâta încă din anul 2000 a exploatat terenul aparţinând A.D.S., în suprafaţă de 203 ha teren cu destinaţie agricolă fără a deţine un contract prin care să dobândească dreptul de exploatare a terenului aflat în proprietatea A.D.S., fapt ce reiese şi din Nota de constatare încheiată la data de 11 iunie 2008 între A.D.S. şi pârâta SC A. prin director general C.

Pârâta a contestat orice drept al reclamantei asupra terenului, invocând în favoarea sa actul de adjudecare la licitaţie încheiat la 14 decembrie 2000 de către Biroul Executor judecătoresc D. de pe lângă Judecătoria Lugoj în Dosarul nr. x/2000 şi sentinţa civilă nr. 283 din 09 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj.

Această susţinere a pârâtei este eronată, întrucât nici dispozitivul sentinţei civile nr. 283 din 09 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj şi nici actul de adjudecare la licitaţie încheiat la 14 decembrie 2000 de către Biroul Executor judecătoresc D. de pe lângă Judecătoria Lugoj în Dosarul nr. x/2000 nu indică faptul că pârâta a cumpărat la licitaţie publică terenul din litigiu. Aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra plantaţiei de pomi fructiferi aferente a două ferme, ferma nr. 8 şi ferma nr. 12, în suprafaţă totală de 202 ha.

După cum a tranşat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dispozitivul acestei hotărâri se referă la adjudecarea în favoarea cumpărătorului SC A. a celor două ferme, fiecare fiind înscrisă în C.F.-uri diferite, respectiv C.F. nr. 2442 Niţchidorf şi C.F. nr. 2443 Niţchidorf, iar terenul a rămas în proprietatea Statului Român, respectiv în administrarea reclamantei.

Deşi pârâta consideră că este proprietară şi asupra suprafeţei de 203 ha teren agricol, aceasta nu a reuşit înscrierea dreptului său de proprietate asupra terenului, asupra cererilor formulate către O.C.P.I. Timiş - B.C.P.I. Lugoj, pronunţându-se încheieri de respingere, întrucât terenul se află în administrarea reclamantei A.D.S.

Pârâta a depus la reclamanta A.D.S. nenumărate cereri de solicitare a concesionării terenului de sub livada de pomi fructiferi cumpărată la licitaţie publică, după cum reiese din Nota de constatare încheiată la data de 11 iunie 2008, aflată la dosar fond, fapt ce contrazice afirmaţia acesteia că ar fi proprietară şi asupra suprafeţei de 203 ha teren agricol.

Întrucât reclamanta A.D.S. a preluat în patrimoniu suprafaţa de teren din litigiu de la SC B. SA, judeţul Timiş, cu destinaţie teren agricol aflat în proprietatea statului, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 198/1999 şi ale Legii nr. 268/2001, privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, respectiv potrivit Anexei nr. 1, poziţia 595 la lege, aşa încât, în temeiul actelor normative ce reglementează activitatea sa (Legea nr. 268/2001, cu modificările şi completările ulterioare, şi normele metodologice de aplicare, aprobate prin H.G. nr. 626/2001), A.D.S. este proprietarul suprafeţei ce face obiectul cauzei.

Curtea de apel a constatat că reclamanta solicită despăgubiri reprezentând contravaloare folosinţă teren agricol inclusiv pe perioada 13 august 2008-30 aprilie 2011, deşi la dosar se află decizia civilă nr. 298 din 25 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. x/30/2011, definitivă, prin care s-a admis apelul reclamantei, a fost schimbată sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă acţiunea reclamantei A.D.S. Bucureşti şi obligată pârâta SC A. SRL la plata către reclamantă a sumei de 136.634,48 RON cu titlu de pretenţii, reprezentând contravaloare folosinţă teren agricol.

Instanţa de apel a constatat că pentru pretenţiile aferente perioadei 13 august 2008-30 aprilie 2011, în raport de decizia civilă nr. 298 din 25 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. x/30/2011, există autoritate de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat este o prezumţie legală reglementată de dispoziţiile art. 1200 pct. 4 C. civ. şi o excepţie procesuală conform dispoziţiilor art. 166 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 1201 C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceiaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceiaşi calitate.

Există identitate de obiect chiar dacă acesta este formulat diferit în cele două cereri, dar scopul final urmărit este acelaşi.

Lucrul judecat are ca efecte, exclusivitatea, ceea ce face ca un nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi cu aceiaşi cauză, să nu mai fie cu putinţă, astfel că partea care a pierdut procesul nu mai poate repune în discuţie dreptul său într-un alt proces şi obligativitatea, în sensul că părţile sunt obligate să se supună hotărârii judecătoreşti pronunţate ce nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.

Întrucât pretenţiile reclamantei se întind până la 12 august 2008, în speţă rămâne de analizat perioada 10 decembrie 2007-12 august 2008, perioadă pentru care instanţa de apel a constatat că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate, motiv pentru care le-a admis şi a obligat-o pe pârâta SC A. SRL Timişoara la plata către reclamantă a sumei de 30.965,82 RON cu titlu de pretenţii, în formă actualizată la data plăţii efective, reprezentând contravaloarea folosinţei suprafeţei de 203 ha teren agricol, admiţând astfel în parte acţiunea reclamantei.

Din întreg probatoriul a rezultat că pârâta încă din anul 2000 foloseşte terenul din litigiu, considerând că este în proprietatea sa.

La stabilirea acestei sume, instanţa de apel a avut în vedere modul de calcul efectuat de reclamantă prin adresa nr. 121261 din 21 aprilie 2011, aflată la dosar fond, mod de calcul necontestat de către pârâtă.

Astfel, pentru perioada 01 ianuarie 2008-12 august 2009 contravaloarea folosinţei prin raportare la numărul de zile şi cotaţia de grâu (dolari/tonă) este în sumă de 28.333,26 RON, iar pentru cele 21 de zile din decembrie 2007, contravaloarea folosinţei este de 2.632,73 RON, rezultând astfel un total de 30.965,82 RON.

Pentru considerentele arătate, având în vedere dispoziţiile deciziei de casare şi dispoziţiile art. 294 şi urm. C. proc. civ., instanţa de apel a admis ca fiind întemeiat apelul reclamantei în modalitatea arătată mai sus.

Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs pârâta SC A. SRL Timişoara, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 din vechiul C. proc. civ., Constituţia României, Convenţia Europeană, Tratatul de Aderare, T.F.U.E. şi Carta Europeană şi solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei curţii de apel şi menţinerea în tot a hotărârii primei instanţe, ca fiind temeinică şi legală.

În baza art. 136 şi art. 137 din vechiul C. proc. civ. (aplicabil în cauză), recurenta-pârâtă invocă următoarele excepţii de procedură:

Lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, în baza art. 161 din vechiul C. proc. civ., având în vedere faptul că firma sa este proprietara livezii de pomi fructiferi în suprafaţă de 203 hectare, ce include terenul şi plantaţia de pomi fructiferi;

Lipsa de interes a reclamantei, conform art. 41 din vechiul C. proc. civ., având în vedere faptul că aceasta nu are în administrare livada firmei sale, întrucât nu Statul este proprietar, ci firma sa, ca urmare a licitaţiei din data de 14 decembrie 2000 şi nu poate avea vreun interes în promovarea acţiunii împotriva sa.

În motivarea recursului său, pe fondul cauzei, recurenta - pârâtă susţine următoarele:

Primul motiv de recurs, pe care îl formulează, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 din vechiul C. proc. civ. se referă la faptul că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv a reţinut, în mod cu totul eronat, că în procesul-verbal de licitaţie din 14 decembrie 2000 nu s-a menţionat că ar fi fost licitat şi terenul, ci numai pomii fructiferi.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, formulat prin invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., arată că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că suprafaţa de teren de 203 hectare a rămas în proprietatea Statului Român şi că prin efectul dispoziţiilor art. 4 lit. a) şi art. 7 alin. (6) din Legea nr. 268/2001 şi prin includerea acestei suprafeţe de teren în anexa la această lege, la poziţia 595, cât şi anterior, în anexa la O.G. nr. 198/1999, la poziţia 602, livada din litigiu ar aparţine Statului Român şi s-ar afla în administrarea Agenţiei Domeniilor Statului.

Sub acest aspect mai relevă că instanţa de apel a făcut o greşită apreciere a adreselor sale către reclamantă, considerându-le ca fiind cereri pentru concesionarea terenului în litigiu, a făcut confuzie între noţiunile de livadă cu pomi fructiferi şi teren cu pomi fructiferi, reţinând că la licitaţie s-ar fi vândut numai pomi fructiferi nu şi terenul şi, de asemenea, s-a reţinut greşit că i s-a refuzat intabularea livezii.

Consideră că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile din Constituţia României privind proprietatea, liberul acces la justiţie, Normele de drept comunitare şi ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

Nu s-au pus în discuţia părţilor şi instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra următoarelor excepţii: neretroactivitatea aplicării Legii nr. 268/2001 şi a normelor metodologice de aplicare a ei, discriminarea la care a fost supusă pârâta faţă de prevederile Legii nr. 268/2001, nulitatea absolută a cererii exprese de repunere pe rol şi obligarea la plată a altei societăţi comerciale.

În fine, susţine că prin respingerea cererii de sesizare a C.J.U.E. şi nemotivarea acesteia, cu privire la discriminare, fapt interzis de art. 14 din C.E.D.O. şi aplicarea retroactivă a legii s-a încălcat principiul securităţii juridice şi, de asemenea, că instanţa de apel a invocat decizia nr. 738 din 26 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a admis recursul Agenţiei Domeniilor Statului, concluzionând că terenul a fost preluat în baza Legii nr. 268/2001, ignorând faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate modifica legi, ci numai să vegheze la aplicarea unitară a legii.

La data de 17 februarie 2015, recurenta-pârâtă SC A. SRL Timişoara, prin e-mail, în temeiul Legii nr. 340/2009, coroborată cu art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, art. 105107 din Regulamentul de procedură C.J.U.E. şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o cerere de hotărâre preliminară, - susţinând că se impune reglementarea aplicării dispoziţiilor legale cu privire la interpretarea dreptului de proprietate dobândit în baza procesului-verbal de adjudecare la licitaţie publică, raportat la dreptul comunitar prioritar.

Recurenta-pârâtă menţionează că principiile efectivităţii şi securităţii juridice, stabilite prin Tratatul Uniunii Europene, Cartă şi Convenţii se opun unor reglementări naţionale prin care dreptul de proprietate asupra unei plantaţii pomicole - livadă, dobândit în baza unei licitaţii publice, se interpretează în sensul că, acest drept de proprietate nu s-a dobândit şi asupra terenului de sub plantaţia - livadă.

În motivarea acestei cereri învederează că, în speţă, procesul-verbal de adjudecare este interpretat contrar Legii nr. 268/2001, în sensul că ea, pârâta, a dobândit un drept de proprietate restrâns, prin neincluderea terenului aferent, or, prin această interpretare se face o discriminare nejustificată în favoarea statului.

Examinând cererea formulată de recurenta-pârâtă SC A. SRL Timişoara, se constată că o astfel de solicitare formulată de aceeaşi parte, cu acelaşi obiect, privind sesizarea C.E.J. cu o cerere de hotărâre preliminară, a fost adresată şi Curţii de Apel Timişoara, - instanţă care, punând cererea în discuţia părţilor şi deliberând asupra ei, a stabilit judicios că, într-adevăr, C.E.J. se pronunţă cu privire la interpretarea dreptului comunitar, dar, în speţă, partea nu a indicat norma de drept ce se doreşte a fi interpretată de către C.E.J., în spiritul asigurării interpretării uniforme a legislaţiei europene.

Drept urmare, se constată că în mod corect instanţa de apel a apreciat că cererea de sesizare a C.E.J., aşa cum a fost formulată de către pârâtă, nu poate fi primită şi a respins-o în consecinţă, - această soluţie dată cererii petentei pârâte urmând a fi menţinută şi în recurs, prin confirmarea motivării ei.

Astfel fiind, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.

Asupra recursului declarat de pârâta SC A. SRL Timişoara, examinând criticile pe care aceasta le-a formulat, în raport de actele dosarului, precum şi de dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se constată următoarele:

Cele două excepţii invocate de recurenta-pârâtă, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia lipsei de interes a acesteia, fiind strâns legate de soluţionarea cauzei pe fond, vor fi unite cu fondul, fiind considerate apărări de fond şi vor fi soluţionate odată cu acesta.

În primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă critică decizia curţii de apel pentru că a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, susţinând că s-a interpretat eronat de către instanţă faptul că din procesul-verbal de licitaţie din 14 decembrie 2000 nu rezultă că s-ar fi licitat şi terenul, ci numai pomii fructiferi.

Or, această critică este în mod evident neîntemeiată, de vreme ce se constată că instanţa de apel, urmare probatoriului administrat, a reţinut corect că nici dispozitivul sentinţei civile nr. 283 din 09 februarie 2001 şi nici actul de adjudecare la licitaţie publică încheiat la data de 14 decembrie 2000 nu atestă faptul că s-ar fi adjudecat plantaţia de pomi fructiferi aflată pe suprafaţa de 203 ha împreună cu suprafaţa de teren.

Această chestiune a fost tranşată de altfel, definitiv şi irevocabil de către Înalta Curte, care în considerentele deciziei de casare nr. 738 din 26 februarie 2013 a reţinut că pârâta a achiziţionat numai plantaţia de pomi fructiferi aflată pe suprafaţa de teren, aferentă a două ferme, ferma nr. 8 şi ferma nr. 12, fiecare dintre acestea fiind înscrisă în C.F.-uri diferite, respectiv C.F. nr. 2442 Niţchidorf şi C.F. nr. 2443 Niţchidorf.

Cel de-al doilea motiv de recurs, formulat prin invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia numai printr-o greşită aplicare a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză s-a putut concluziona că doar plantaţia de pomi fructiferi aflată pe suprafaţa de teren a făcut obiectul licitaţiei, iar terenul a rămas în proprietatea statului român, respectiv în administrarea reclamantei, este de asemenea neîntemeiat, întrucât, contrar susţinerilor recurentei, reclamanta Agenţia Domeniilor Statului a preluat în patrimoniu suprafaţa de teren menţionată de la SC B. SA, judeţul Timiş, cu destinaţia de teren agricol aflat în proprietatea statului, conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 198/1999 şi ale Legii nr. 268/2001, - incidente în speţă şi, prin urmare, Agenţia Domeniilor Statului este proprietarul suprafeţei de teren ce face obiectul cauzei.

Susţinerile recurentei-pârâte în sensul că s-a făcut o greşită apreciere a adreselor sale către reclamantă, prin considerarea acestora ca fiind cereri pentru concesionarea terenului în litigiu, de asemenea, nu pot fi primite, atâta vreme cât, în considerentele deciziei de casare pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că reclamanta, iar nu pârâta este proprietara terenului, - aceasta din urmă solicitând reclamantei ulterior încheierii actului de adjudecare, concesionarea terenului pe care se află plantaţia cu diferite specii de pomi fructiferi.

Contrar celor susţinute de recurentă, în mod corect instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., - hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Tot astfel, se constată că nu poate fi reţinută nicio discriminare a pârâtei, în ce priveşte aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 268/2001, atunci când s-a concluzionat că terenul a fost preluat de reclamantă în baza acestei legi şi nici că poate fi atrasă nulitatea absolută a cererii exprese de repunere a cauzei pe rol şi obligarea la plată a altei societăţi comerciale, întrucât, în speţă, s-a constatat că este vorba doar de o eroare materială cu privire la numele societăţii.

Eronat se afirmă de către recurentă că instanţa de apel nu a pus în discuţie excepţiile invocate de părţi, deoarece acestea au fost examinate de instanţa de apel şi li s-a dat o corectă rezolvare, cum corect a fost soluţionat şi litigiul dintre părţi.

În ce priveşte excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi lipsei de interes se reţine că în mod evident nu sunt fondate, de vreme ce s-a reţinut corect că acţiunea reclamantei, în calitate de proprietar al terenului a avut ca obiect repararea prejudiciului, ce aceasta a susţinut că i-a fost cauzat de pârâtă, prin exploatarea fără drept a suprafeţei de 203 ha preluată de la SC B. SA, conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 198/1999 şi ale Legii nr. 268/2001, aplicabile în speţă.

Astfel fiind, se constată că instanţa de apel a stabilit judicios, pe baza întregului probatoriu administrat şi a calculului efectuat de reclamantă şi necontestat de pârâtă, că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate pentru perioada 10 decembrie 2007-12 august 2008 şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 30.965,82 RON cu titlu de pretenţii, în forma actualizată la data plăţii efective, reprezentând contravaloarea folosinţei suprafeţei de 203 ha teren agricol, menţinând în rest sentinţa apelată cu privire la pretenţiile constatate ca fiind prescrise.

În consecinţă, reţinându-se că nu există niciun motiv de recurs întemeiat, care în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. să conducă la modificarea ori casarea deciziei curţii de apel, aceasta va fi menţinută ca fiind legală şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâta SC A. SRL Timişoara se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.

Respinge recursul declarat de pârâta SC A. SRL Timişoara împotriva deciziei civile nr. 816 din 14 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2015.