Calculation of post-privatization property restitution damages based on accounting value versus market value under the binding interpretation of O.U.G. 88/1997 Art. 324.

Decizia nr. 552/2015

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/3/2008, reclamanta SC A. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să se dispună obligarea acesteia la repararea prejudiciului cauzat ca urmare a restituirii de către reclamantă a imobilului situat în Bucureşti, sector 2, către foştii proprietari, prin plata unei despăgubiri în cuantum de 62.616.000 euro.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 324 din Titlul I al Legii nr. 99/1999, ce modifică O.U.G. nr. 88/1997, raportate la dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ.

Pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a depus întâmpinare solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună în principal, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei; în subsidiar, respingerea acţiunii ca nefondată.

Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2009 tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocate de pârâta A.V.A.S., apreciind că, deşi prin art. 56 din Legea nr. 137/2002 intrată în vigoare la 28 martie 2002 a fost abrogat art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, iar prin art. 29-30 din Legea nr. 137/2002 a fost reglementată în mod diferit acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate cumpărătorilor de acţiuni în procesul de privatizare prin executarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care obligă la restituirea în natură către foştii proprietari ai bunurilor imobile preluate de stat, tot prin art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 s-a precizat expres că prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi.

În speţă, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni s-a încheiat la data de 20 ianuarie 2000, ceea ce atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, societatea comercială având legitimare procesuală activă într-o acţiune în despăgubire pentru prejudiciul suferit ca urmare a restituirii în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 2, către foştii proprietari.

Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din data de 23 martie 2010 tribunalul a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea cauzei până la data soluţionării acţiunii în constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria emis la data de 20 septembrie 1994 pentru suprafaţa de 31.308 m.p. teren intravilan situat în sector 2.

Cauza a fost repusă pe rol la termenul din 30 noiembrie 2010.

Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din data de 15 ianuarie 2013 tribunalul a respins cererea reclamantei de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării, cu titlu preliminar, în ceea ce priveşte interpretarea art. 47 - Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil; art. 52 - Întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor, din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, în sensul de a cerceta compatibilitatea acestor principii cu dispoziţiile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. care consacră caracterul obligatoriu pentru instanţele de judecată al soluţiei pronunţate în recursul în interesul legii.

Tribunalul a reţinut, în esenţă, că argumentele expuse de reclamantă în susţinerea cererii de sesizare a C.J.U.E. vizează în mod concret şi particular decizia nr. 18/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, iar nu problema interpretării cu titlu preliminar a unor norme de drept comunitar, în consecinţă Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu s-ar putea pronunţa asupra compatibilităţii cu dreptul comunitar a unei decizii judiciare luate la nivel naţional.

Prin sentinţa civilă nr. 3838 din 14 mai 2013 Tribunalul Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA, prin administrator judiciar B. SPRL, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 505.370,26 RON cu titlu de despăgubiri, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie de la data plăţii efective. A mai fost obligată pârâta şi la plata sumei de 2.361.562 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamanta SC A. SA a fost privatizată prin vânzarea pachetului majoritar de acţiuni către SC C. SRL în baza contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 20 ianuarie 2000 încheiat cu Fondul Proprietăţii de Stat, autorul pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

La momentul privatizării, în patrimoniul societăţii reclamante se afla imobilul situat în Bucureşti, sector 2, compus din construcţii şi teren în suprafaţă de 31.308 m.p.

Prin sentinţa civilă nr. 327 din 23 martie 2001, devenită irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 7588 din 04 octombrie 2005, Tribunalul Bucureşti a admis acţiunea în revendicare formulată de foştii proprietari şi a dispus obligarea societăţii A. să lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie.

Imobilul a fost predat efectiv foştilor proprietari la data de 21 noiembrie 2007 conform procesului-verbal de punere în posesie întocmit de executorul judecătoresc D.

A reţinut prima instanţă că prin decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 pronunţată în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii. Instanţa de fond şi-a însuşit considerentele deciziei în interesul legii, apreciind că acestea sunt valabile în speţa dedusă judecăţii.

A mai reţinut tribunalul că prin argumentele expuse în cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi prin concluziile pe fondul cauzei, reclamanta a arătat că soluţia pronunţată în recursul în interesul legii contravine principiilor fundamentale ale dreptului Uniunii Europene, astfel cum acestea sunt consacrate în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi a solicitat instanţei să nu dea curs în speţă dezlegării date de instanţa supremă.

Reclamanta a învederat că până la momentul pronunţării deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat peste 25 de cauze în care a fost pusă în discuţie aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificat prin Titlul I al Legii nr. 99/1999, fiind evident că scopul recursului în interesul legii, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti fusese deja atins, existând cu certitudine o direcţie de interpretare şi aplicare consacrată a acestui text de lege. O practică judiciară constantă a Înaltei Curţi este de natură să confere încredere justiţiabililor în soluţiile ce urmează a se pronunţa în cazurile în care sunt părţi şi să le consolideze acestora încrederea în sistemul judiciar.

De asemenea, reclamanta a mai susţinut că în cauza de faţă, având în vedere principiile Uniunii Europene, precum şi faptul că dispoziţiile art. 324 din Titlul I al Legii nr. 99/1999 erau, la momentul învestirii instanţei de judecată interpretate în mod unitar şi în suficient de multe cauze de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în sensul acordării despăgubirii de către instituţiile publice implicate la valoarea de piaţă a imobilului restituit, societatea a dezvoltat aşteptări legitime în legătură cu rezultatul previzibil în această cauză. Reclamanta s-a încrezut cu bună credinţă în normele juridice incidente în cauză, în interpretarea şi aplicarea textelor de lege de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauze ce vizau aceeaşi situaţie de fapt şi problemă de drept, de aceea legea şi interpretarea ei erau previzibile pentru destinatarii săi, ceea ce determină o încredere legitimă în rezultatul procesului.

Tribunalul a apreciat însă că ipoteza din speţă intră exclusiv în domeniul de incidenţă al unor dispoziţii de drept intern, respectiv cele cuprinse în art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, soluţionarea cauzei nereclamând aplicarea unor norme din dreptul comunitar în mod direct ori transpuse în dreptul intern.

De aceea, s-a apreciat că nu se poate susţine că interpretarea impusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 ar fi contrară rezultatului urmărit a fi atins printr-o dispoziţie de drept comunitar, transpusă în dreptul intern prin intermediul normelor legale ce au format obiectul recursului în interesul legii.

Cu privire la criteriul de stabilire a despăgubirilor şi întinderea acestora, tribunalul a apreciat ca relevante în speţă şi considerentele arătate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României - Hotărârea din 12 octombrie 2010 - Cererile nr. 30.767/05 şi nr. 33.800/06:

„…Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, o compensaţie numai parţială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile. În mod special, obiective legitime de utilitate publică, precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială pot milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piaţă integrală…”.

În considerarea caracterului obligatoriu al deciziei pronunţate în recursul în interesul legii [art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.] cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, tribunalul a admis în parte acţiunea reclamantei şi a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 505.370,26 RON reprezentând despăgubiri stabilite în raport de valoarea contabilă reactualizată a imobilului la data restituirii către foştii proprietari - 21 noiembrie 2007, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflaţie de la data plăţii efective.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., prima instanţă a dispus şi obligarea pârâtei să îi plătească reclamantei în integralitate cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul proces, respectiv suma de 2.361.562 RON (taxă judiciară de timbru şi onorarii expertize).

Sub acest aspect s-a reţinut că natura juridică a cheltuielilor de judecată este ambivalentă, cheltuielile de judecată reprezentând prejudiciul cauzat de culpa procesuală şi, totodată, despăgubirile pe care partea căzută în pretenţii trebuie să le plătească adversarului.

Deşi potrivit dispoziţiilor art. 324 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, A.V.A.S., în calitate de instituţie publică implicată avea obligaţia de a stabili de comun acord cu societatea reclamantă cuantumul despăgubirilor, în speţă pârâta nu a realizat niciun demers pentru soluţionarea amiabilă a diferendului şi nu s-a prezentat la concilierea directă prevăzută de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., din răspunsul comunicat reclamantei la data de 09 august 2008 rezultând că pârâta a înţeles, contrar obligaţiei instituite de alin. (3) al art. 324, ca problema despăgubirilor să fie dedusă judecăţii fără a face în prealabil obiectul unei negocieri între părţi.

S-a apreciat, în consecinţă, că această conduită a pârâtei de pasivitate în îndeplinirea obligaţiilor legale nu trebuie resimţită de societatea reclamantă, cheltuielile de judecată urmând a fi suportate în raport de culpa procesuală, iar nu proporţional cu pretenţiile admise.

Împotriva acestei soluţii, în termen legal, au formulat apel atât pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fosta A.V.A.S.), cât şi reclamanta SC A. SA prin administrator special E. şi prin administrator judiciar B. SPRL, pârâta formulând apel atât împotriva sentinţei, cât şi a tuturor încheierilor de şedinţă.

Prin decizia civilă nr. 530 din 04 iulie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinse excepţia inadmisibilităţii apelului formulat de apelanta SC A. SA, ca neîntemeiată.

A fost respins apelul formulat de apelanta reclamantă SC A. SA, prin administrator special E. şi prin administrator judiciar B. SPRL, împotriva sentinţei civile nr. 3838 din data de 14 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, ca nefondat.

A fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului în contradictoriu cu intimata reclamantă SC A. SA, prin administrator special E. şi prin administrator judiciar B. SPRL împotriva aceleiaşi sentinţe civile.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că:

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 125.123,90 RON, valoarea contabilă a imobilului la data ieşirii din patrimoniu, actualizată cu indicele de inflaţie de la data plăţii efective.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 3.754,67 RON cheltuieli de judecată în fond către reclamantă.

Pentru a decide astfel, sub aspectul inadmisibilităţii apelului formulat de apelanta reclamantă SC A. SA, instanţa de control judiciar a reţinut că într-adevăr, reclamanta a formulat apel numai împotriva sentinţei civile nr. 3838 din 14 mai 2013, iar cererea sa de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a fost respinsă prin încheierea de şedinţă din 15 ianuarie 2013.

Cu toate acestea, apelul declarat împotriva sentinţei nu este inadmisibil, deoarece pe de-o parte nu se critică exclusiv soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii, iar pe de altă parte, în cuprinsul sentinţei apelate au fost analizate susţinerile reclamantei referitoare la aplicabilitatea directă a normelor europene şi la încălcarea acestora de către decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, sentinţa cuprinzând considerente prin care s-a apreciat asupra incidenţei în cauză a normelor şi principiilor invocate de reclamantă.

În consecinţă, în raport cu existenţa unor critici ce vizează considerentele instanţei cuprinse în sentinţa civilă nr. 3838 din 14 mai 2013 s-a apreciat că apelul formulat de reclamanta SC A. SA nu este inadmisibil, astfel încât a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii invocată de intimata pârâtă A.A.A.S.

Analizând pe fond apelul formulat de reclamanta SC A. SA prin prisma motivelor invocate de aceasta şi faţă de probele administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut că în cauză apelanta-reclamantă a invocat aplicarea directă a principiilor consacrate de art. 47 şi art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, respectiv „Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil” şi „Întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor”, susţinând că în aplicarea acestora instanţa trebuie să înlăture caracterul obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin soluţia pronunţată în recursul în interesul legii, cu consecinţa aplicării în speţă a textului art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificat prin Titlul I al Legii nr. 99/1999 în interpretarea arătată de reclamantă, alta decât cea consacrată în urma soluţionării recursului în interesul legii, şi despre care susţine că ar fi fost una unanimă şi consecventă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, anterior pronunţării deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011.

În raport cu aceste susţineri, instanţa de apel a constatat că pe fondul pretenţiilor sale, apelanta reclamantă nu invocă aplicarea directă a unor norme de drept comunitar, ipoteza din speţă intrând exclusiv în domeniul de incidenţă a unor dispoziţii de drept intern, respectiv cele cuprinse în art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, soluţionarea cauzei nereclamând aplicarea unor norme din dreptul comunitar în mod direct sau transpuse în dreptul intern.

Potrivit Recomandărilor 2012/C 338/01 emise de Curtea de Justiţie referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (publicate în Jurnalul Oficial din 06 noiembrie 2012), pct. 7, rolul Curţii de Justiţie este acela de a oferi o interpretare a dreptului Uniunii sau de a se pronunţa cu privire la validitatea acestuia, iar nu de a aplica acest drept la situaţia de fapt care face obiectul procedurii principale. Acest rol revine instanţei naţionale şi, prin urmare, Curtea nu este competentă să se pronunţe cu privire la probleme de fapt ivite în cadrul litigiului principal. Ea nu este competentă nici să soluţioneze eventuale divergenţe de opinii în interpretarea sau aplicarea normelor de drept naţional, competenţa interpretării şi aplicării dreptului naţional revenind, de asemenea, statului naţional.

În toate speţele indicate de apelantă cu titlu de jurisprudenţă a Curţii Europene, se pune problema aplicării de către instanţele naţionale a unor dispoziţii de drept comunitar, iar pentru a asigura efectul deplin al acestor norme, dreptul Uniunii recunoaşte într-adevăr că instanţa naţională nu este obligată să respecte dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa superioară, în cazul în care aceasta consideră că acea dezlegare nu este conformă cu dreptul Uniunii, prin raportare la interpretarea dată de Curte.

S-a arătat că în speţă apelanta reclamantă nu a indicat care ar fi normele de drept comunitar care ar fi încălcate prin interpretarea dată art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011, şi care ar trebui aplicate în consecinţă, în mod direct.

De asemenea, vor fi înlăturate toate criticile apelantei fondate pe susţinerea existenţei unei practici constante şi unitare anterioare pronunţării deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011, având în vedere caracterul vădit neîntemeiat al acestora, dovedit prin însăşi faptul admiterii recursului în interesul legii, care în absenţa unei practici neunitare nu ar fi fost admisibil.

Sub acest aspect, se reţine că potrivit celor consemnate în considerentele deciziei, s-a reţinut în mod expres că în urma verificărilor jurisprudenţei la nivelul întregii ţări, s-a constatat că în soluţionarea cauzelor având ca obiect acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, cu modificările şi completările ulterioare, practica judiciară este neunitară.

Instanţa de apel a mai apreciat că invocata interpretare „în mod unitar şi în suficient de multe cauze de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în sensul acordării despăgubirii de către instituţiile publice implicate la valoarea de piaţă a imobilului restituit” nu poate fi considerată în niciun caz „practică unitară”, iar pe de altă parte, invocarea existenţei unor decizii de speţă favorabile nu este obligatorie pentru instanţa de judecată investită cu soluţionarea procesului.

Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii.

În Hotărârea pronunţată în cauza Păduraru împotriva României, 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constatând că „divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă oricărui sistem judiciar care se sprijină pe un ansamblu de jurisdicţii de fond care au autoritate asupra zonei lor teritoriale”, a considerat că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii jurisdicţiilor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, care persistă în timp şi cu privire la un domeniu care prezintă un mare interes social, sunt de natură să genereze o incertitudine permanentă şi să facă să scadă încrederea publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept. În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că „rolul unei jurisdicţii supreme era tocmai cel de a reglementa contradicţiile de jurisprudenţă” (Hotărârea pronunţată în Cauza Zielinski şi Pradal & Gonzalez ş.a. împotriva Franţei, 1999).

În consecinţă, existenţa unui mecanism precum cel prevăzut de dispoziţiile referitoare la recursul în interesul legii, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate să unifice diferenţele de interpretare şi aplicare a aceluiaşi text de lege de către celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, nu poate fi considerat ca fiind contrar principiilor şi normelor dreptului Uniunii Europene.

În privinţa interpretării concrete date textului art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi despre care apelanta susţine că ar fi contrară practicii instanţei supreme de până la acel moment, instanţa de apel a reţinut că în Decizia nr. 367/2014 a Curţii Constituţionale s-a constatat că „interpretarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a textului criticat are ca efect coroborarea acestuia cu legislaţia în vigoare, observând, în acelaşi timp, că, potrivit dispoziţiilor art. 253 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., persoanele juridice au obligaţia de a înscrie şi de a actualiza periodic valoarea de inventar a fiecărei clădiri înregistrată în contabilitatea proprie. Astfel, valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, actualizat cu indicele de inflaţie de la momentul despăgubirii, reflectă în mod rezonabil valoarea bunului”.

Totodată, Curtea a reţinut că, „astfel cum se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, valoarea despăgubirii acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie „în mod rezonabil” în raport cu valoarea bunului. În viziunea Curţii de la Strasbourg, doar o lipsă totală de despăgubire nu poate fi considerată ca fiind compatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, decât în cazuri excepţionale [Hotărârea din 22 iunie 2004, pronunţată în cauza Broniowski împotriva Poloniei, parag. (186)]. În plus, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie nu garantează un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, iar o compensaţie parţială nu imprimă, în toate cazurile, caracter nelegitim privării de proprietate. Obiective legitime „de utilitate publică”, cum sunt cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială, pot milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piaţă integrală [Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în cauza Scordino împotriva Italiei (nr. 1), parag. (95) şi următoarele]”.

Ca atare, Curtea a conchis că textul de lege criticat realizează un echilibru între interesele contrare ale părţilor implicate (foşti proprietari, societăţi comerciale privatizate, stat), iar nivelul indemnizării acordate societăţilor privatizate sau în curs de privatizare, astfel cum acesta este stabilit prin textul de lege, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, se află într-un raport rezonabil cu valoarea bunului în discuţie.

Faţă de toate aceste considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat.

Analizând apelul formulat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului prin prisma motivelor invocate de aceasta şi în raport de probele administrate, instanţa de apel a apreciat ca fiind neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

S-a constatat că apelanta pârâtă invocă în susţinerea acestei excepţii incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 precum şi pe cele ale art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997, respectiv faptul că în speţă ar trebui reţinute termenele speciale de prescripţie de 1 lună şi de 3 luni, reglementate de dispoziţiile speciale.

Or, cererea de despăgubiri formulată de reclamantă este consecinţa retrocedării în natură către foştii proprietari a activului supus anterior privatizării, astfel că în cauză este vorba de o acţiune postprivatizare supusă regimului de drept comun sub aspectul prescripţiei şi nu o acţiune în valorificarea unui drept născut în procesul de accelerare şi finalizare a privatizării.

S-a constatat că în acest sens sunt şi prevederile cuprinse în teza a II-a a art. 39 din Legea nr. 137/2002, conform cărora cererilor privind executarea obligaţiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni ale societăţii comerciale privatizate li se aplică termenul general de prescripţie, iar acest termen este cel de 3 ani, care curge de la data naşterii dreptului la acţiune în sens material, astfel cum prevede art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Din această perspectivă, s-a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile cuprinse în art. 3 din Decretul nr. 167/1958, acţiunea fiind supusă termenului general de prescripţie de 3 ani, care a început să curgă de la data naşterii dreptului, respectiv de la data rămânerii irevocabile a sentinţei prin care a fost restituit imobilul, prin respingerea recursului la data de 04 octombrie 2005, iar acţiunea a fost înregistrată la data de 03 octombrie 2008, deci înlăuntrul termenului de prescripţie.

S-a apreciat ca fiind neîntemeiată şi excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă, întrucât sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 324 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 în sensul că există o sentinţă definitivă şi irevocabilă prin care să fie restituit un imobil foştilor proprietari, iar instituţiile publice implicate în procesul de privatizare şi societăţile comerciale privatizate nu au ajuns la o înţelegere cu privire la cuantumul despăgubirilor, deci există o divergenţă asupra despăgubirii. Orice condiţie suplimentară susţinută de apelanta pârâtă şi apreciată ca nefiind îndeplinită în cauză ar putea constitui o apărare pe fondul cauzei şi nu o condiţie de admisibilitate a cererii.

Legat de criticile privind valoarea prejudiciului, instanţa de apel a avut în vedere prevederile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 şi ale art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, dar şi decizia nr. 18/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care se arată că în aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1998, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.

Totodată, potrivit considerentelor deciziei nr. 18/2011, reţinute şi de prima instanţă, s-a arătat că stabilirea despăgubirilor ce pot fi acordate societăţilor comerciale prejudiciate prin retrocedarea unor imobile la nivelul valorii contabile răspunde şi dezideratului de respectare a accepţiunii noţiunii de bun, reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la pretinsa îmbogăţire fără justă cauză raportată de către apelantă la interpretarea greşită art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 s-a apreciat că această teorie nu-şi găseşte aplicabilitatea în speţă deoarece temeiul despăgubirii este legitim, fiind stabilit prin lege, împrejurare faţă de care nu sunt îndeplinite condiţiile materiale şi juridice intentării unei actio de in rem verso, respectiv mărirea patrimoniului dobânditorului cu consecinţa micşorării patrimoniului celui care devine titularul acţiunii de restituire, precum şi legătura între sporirea unui patrimoniu şi respectiv diminuarea celuilalt.

S-a reţinut ca fiind nefondată critica prin care apelanta pârâtă a precizat că din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri numai în proporţie de 51,1749% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni invocat de reclamantă au fost vândute acţiuni reprezentând numai 51,1749 % din valoarea capitalului social al SC A. SA, aceasta întrucât dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum au fost modificate prin art. 1 din Titlul I al Legii nr. 99/1999, aplicabile în speţă în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 137/2002, fac vorbire despre obligaţia instituţiilor publice implicate în privatizare de a asigura repararea prejudiciilor cauzate societăţii comerciale privatizate sau în curs de privatizare, fără a distinge în funcţie de cota din capitalul social deţinută de acestea.

De asemenea, limitarea cuantumului despăgubirilor acordate societăţilor privatizate pentru repararea prejudiciilor cauzate ca urmare a restituirii în natură a imobilelor către foştii proprietari la 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător, a fost introdusă prin art. 30 din Legea nr. 137/2002 şi priveşte numai contractele de vânzare-cumpărare încheiate după data publicării acesteia în M. Of. nr. 215 din 28 martie 2002.

Potrivit alin. (3) al art. 30, dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare acţiuni încheiate după intrarea în vigoare a legii, 28 martie 2002.

În cauză, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni în vederea privatizării a fost încheiat la data de 20 ianuarie 2000, astfel că dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 nu îi sunt aplicabile, în ce priveşte limitarea cuantumului despăgubirilor.

Instanţa de control judiciar a apreciat însă ca fiind fondată critica referitoare la valoarea contabilă concretă avută în vedere de prima instanţă.

Astfel, s-a arătat că potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, (explicaţiile de la obiectivul nr. 4, dosar de fond, conform cărora au fost utilizaţi indicii de inflaţie aferenţi perioadei noiembrie 2007-decembrie 1999) valoarea de 505.370,26 RON, avută în vedere de instanţa de fond, reprezintă valoarea contabilă a imobilului actualizată cu indicele de inflaţie până la data efectuării expertizei, în raport cu valoarea de la data ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, respectiv 21 noiembrie 2007.

S-a arătat că potrivit dispoziţiilor deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011 trebuia avută în vedere valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, această valoare urmând a fi actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii, respectiv abia la momentul plăţii efective.

Aceasta întrucât, aşa cum s-a reţinut în considerentele deciziei pronunţată în recurs în interesul legii, societăţile comerciale, ulterior procesului de privatizare prin vânzarea pachetului de acţiuni (indiferent dacă a avut loc o vânzare totală sau parţială a pachetului de acţiuni deţinut de stat), au fost obligate la reevaluarea continuă a activelor lor patrimoniale, noile valori fiind reflectate la nivelul bilanţului la capitolul active. În acest sens, H.G. nr. 500/1994, cu modificările şi completările ulterioare, a stabilit obligativitatea reevaluării imobilizărilor corporale şi înregistrarea diferenţelor în capitalul social al regiilor autonome sau al societăţilor comerciale cu capital integral sau parţial de stat.

În raport de aceste dispoziţii legale, ce au instituit obligativitatea reevaluării continue a activelor patrimoniale, s-a apreciat, pe o linie de consecvenţă în evaluarea patrimoniului societăţilor comerciale privatizate, că societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foştii proprietari trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanţul societăţii, în condiţiile în care, respectând dezideratul fixităţii capitalului social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare.

În consecinţă, în măsura în care societatea comercială prejudiciată nu a făcut reevaluări periodice, menite să reflecte valorile juste a imobilizărilor corporale, ţinându-se seama de inflaţie, utilitatea bunului, starea acestuia şi de preţul pieţei, atunci când valoarea contabilă diferă semnificativ de valoarea justă, s-a arătat că instanţa nu poate să aibă în vedere o altă valoare decât cea efectiv rezultată din bilanţul contabil al societăţii, la data ieşirii imobilului din patrimoniul acesteia.

În cauză, reclamanta SC A. SA nu a putut face dovada că în bilanţurile sale contabile ulterioare momentului privatizării, valoarea imobilului restituit ar fi fost actualizată, respectiv că ar fi fost alta decât cea indicată în contabilitatea societăţii la momentul privatizării. La aceeaşi concluzie a ajuns de altfel şi expertul contabil în prima expertiză efectuată în cauză, potrivit celor consemnate în raport.

Faţă de această împrejurare, instanţa de apel a apreciat că valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, este de 125.123,90 RON (din care 121.007,9 RON valoare contabilă teren şi 4.116 RON valoare contabilă clădiri, potrivit înscrisurilor readministrate de apelanta pârâtă A.A.A.S. în apel şi necontestate de apelanta reclamantă).

Faţă de aceste considerente, a fost admis apelul pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei apelate în sensul că suma reprezentând valoarea contabilă a imobilului la data ieşirii din patrimoniu, la plata căreia va fi obligată pârâta, este de 125.123,90 RON, această sumă urmând a fi actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

De asemenea, s-a apreciat ca fiind fondată şi critica privind obligarea pârâtei apelante la plata cheltuielilor de judecată în integralitate.

Sub acest aspect, s-a reţinut că obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se întemeiază, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală ce aparţine părţii care a ocazionat declanşarea procedurii judiciare. Însă în cazul admiterii unei acţiuni numai în parte, pentru partea de acţiune respinsă în niciun caz nu poate fi reţinută culpa procesuală a părţii căzută numai parţial în pretenţii. Aceasta este raţiunea pentru care partea căzută în pretenţii este obligată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată numai proporţional cu pretenţiile admise.

Niciun eventual refuz al pârâtei de a realiza vreun demers pentru soluţionarea pe cale amiabilă a diferendului nu este de natură a justifica obligarea acesteia la a suporta cheltuieli de judecată pentru nişte pretenţii apreciate de către instanţă ca fiind neîntemeiate.

În consecinţă, instanţa de apel a schimbat sentinţa apelată şi sub acest aspect, obligând pârâta la plata sumei de 3.754,67 RON reprezentând exclusiv taxa de timbru corespunzătoare valorii pretenţiilor admise, apreciindu-se că întrucât expertiza contabilă încuviinţată în cauză la solicitarea reclamantei nu a fost utilă, pârâta nu poate fi obligată la suportarea costurilor reclamantei efectuate pentru administrarea acestei probe.

În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, atât reclamanta SC A. SA, prin administrator special E. şi prin administrator judiciar B. SPRL, cât şi pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului au declarat recurs.

Invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a susţinut, în esenţă, că, hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 148 alin. (2) din Constituţia României, art. 129 alin. (5) şi art. 274 C. proc. civ.

În opinia reclamantei, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au aplicat greşit legea prin refuzul de a încuviinţa proba constând în adresarea unei întrebări preliminare, în temeiul dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în vederea pronunţării, cu titlu preliminar, în ceea ce priveşte interpretarea art. 47 - „Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil” şi art. 52 - „Întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor” din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, răspuns (hotărârea preliminară a C.J.U.E.) care ar fi clarificat în mod neechivoc normele juridice aplicabile cauzei şi modalitatea de interpretare a acestora.

De asemenea, ambele instanţe au aplicat greşit legea în sensul neaplicării cu prioritate a normelor dreptului Uniunii Europene faţă de normele juridice naţionale.

În opinia recurentei-reclamante, consecinţa acestei conduite a fost aceea că, deşi au constatat că se cuvine societăţii reclamante o despăgubire pentru acoperirea prejudiciului suferit, au limitat în mod nelegal valoarea acesteia prin aplicarea deciziei nr. 18/2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul competent să judece recursul în interesul legii în Dosarul nr. x/2011, care a stabilit că „în aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii”.

Curtea de Apel Bucureşti a aplicat, odată în plus, greşit legea atunci când a statuat cu privire la cheltuielile de judecată acordate societăţii, pe care le-a diminuat de la 2.361.562 RON (în sentinţă) la 3.754,67 RON (în decizie).

În dezvoltarea motivelor de recurs arată că întreaga construcţie juridică a soluţiilor pronunţate de ambele instanţe (de fond şi de apel) are în vedere, pe de o parte, excluderea oricărei posibilităţi a societăţii reclamantei de a obţine o hotărâre preliminară a C.J.U.E. cu privire la compatibilitatea dintre anumite norme naţionale şi dreptul european, iar pe de altă parte, aplicarea exclusiv a dreptului naţional situaţiei de fapt deduse judecăţii, deşi imperativ a fost solicitată aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii Europene.

Soluţiile instanţei de fond şi instanţei de apel sunt nelegale, deoarece limitările de la dreptul de acces la un tribunal (la C.J.U.E.) trebuie să aibă un scop legitim, să fie proporţionale cu scopul urmărit şi mijloacele folosite să fie rezonabile în raport cu acelaşi scop, condiţii care nu au fost respectate de instanţele naţionale.

Refuzul aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene completează în mod neechivoc, în logica instanţei de fond şi a instanţei de apel, aplicarea exclusiv a dreptului naţional situaţiei de fapt deduse judecăţii, ceea ce este vădit nelegal.

Instanţele de fond şi de apel au aplicat greşit legea, respectiv art. 129 alin. (5) C. proc. civ., prin refuzul încuviinţării cererii reclamantei de adresare a unei întrebări preliminare către C.J.U.E., în vederea pronunţării, cu titlu preliminar, în ceea ce priveşte interpretarea art. 47 - „Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil” şi art. 52 - „Întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor” din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Or, art. 129 alin. (5) C. proc. civ. dispune că „Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale (…)”.

Adresarea acestei întrebări preliminare avea şi are drept scop asigurarea în mod efectiv a drepturilor conferite recurentei-reclamante de dreptul Uniunii Europene, răspunsul (hotărârea preliminară a C.J.U.E.) ce urma a fi oferit de C.J.U.E. fiind nu numai relevant, ci şi obligatoriu pentru judecătorul naţional investit cu soluţionarea cauzei.

Aşadar refuzul instanţei de apel şi al instanţei de fond, manifestat sub forma încălcării dreptului societăţii de a obţine un răspuns cu privire la interpretarea principiilor şi normelor dreptului Uniunii Europene - în sensul de a stabili compatibilitatea lor cu dispoziţiile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. prin raportare la principiul securităţii juridice, spre a da eficienţă deplină principiului de drept comunitar prin lipsirea de efecte juridice a normei interne, este nelegal atât timp cât chestiunea dedusă judecăţii ţine în esenţă de identificarea, interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legii naţionale şi a celei aparţinând dreptului Uniunii Europene.

Soluţia instanţelor naţionale de a respinge cererea prin care s-a solicitat învestirea C.J.U.E. cu o întrebare preliminară îngrădeşte în primul rând dreptul părţii solicitante de acces la un tribunal, având în vedere faptul că accesul la C.J.U.E. este practic condiţionat, acesta făcându-se doar prin mijlocirea instanţei naţionale.

A învederat faptul că decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul competent să judece recursul în interesul legii, în Dosarul nr. x/2011, încalcă, în ceea ce priveşte soluţia adoptată în contextul istoric concret, principiile imperative ale dreptului Uniunii Europene, respectiv art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene - dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil şi art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene - întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor.

În plus, respingând din nou solicitarea societăţii reclamante de a adresa C.J.U.E. solicitarea de a interpreta principiile şi normele dreptului Uniunii Europene în sensul de a stabili compatibilitatea lor cu dispoziţiile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. prin raportare la principiul securităţii juridice, Curtea de Apel Bucureşti şi-a motivat decizia citând din Decizia nr. 367/2014 a Curţii Constituţionale dată în interpretarea textului art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997.

Instanţa de apel a aplicat greşit legea situaţiei de fapt deduse judecăţii, în sensul neaplicării cu prioritate a normelor dreptului Uniunii Europene faţă de normele juridice naţionale.

Din analiza considerentelor deciziei recurate rezultă în mod clar şi neechivoc că instanţa de apel (perpetuând raţionamentul instanţei de fond) s-a limitat la aplicarea, cu privire la situaţia de fapt, a dispozitivului deciziei nr. 18/2011 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul competent să judece recursul în interesul legii, în Dosarul nr. x/2011, fără să analizeze toate normele juridice interne sau aparţinând dreptului Uniunii Europene incidente în cauză.

Procedând în acest fel, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre lipsită de temei, o hotărâre care ignoră principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene, principiu consacrat de:

(i) art. 148 (2) din Constituţia României - integrarea în Uniunea Europeană - „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”;

(ii) art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, conform căruia Statul Român şi-a luat angajamentul de a „adopta orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii”.

Recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel a încălcat obligaţia asumată de Statul Român în sensul de a aplica cu prioritate principiile şi normele dreptului Uniunii Europene.

Obligaţia instanţei de judecată naţionale de a aplica cu prioritate principiile şi normele dreptului Uniunii Europene rezultă nu numai din analiza textelor legale invocate, ci şi din practica constantă a instanţelor judecătoreşti ale Uniunii Europene, instanţe care au stabilit cu valoare de principiu condiţiile aplicării directe a principiilor dreptului Uniunii Europene situaţiilor de fapt deduse judecăţii în faţa instanţelor naţionale, menţionând în acest sens decizia pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza 11/70 Internaţionale Handelsgesellschaft GmbH c. Einfuhr - und Vorratsstelle fur Getreide und Futtermittel şi decizia pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza 106/77 Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal SpA.

În cauza de faţă, consideră recurenta, instanţa de apel era obligată să aplice situaţiei deduse judecăţii textul de lege incident, respectiv art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificat prin Titlul I al Legii nr. 99/1999, şi să îl interpreteze astfel cum impune principiul securităţii juridice statuat de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, în conformitate cu interpretarea unanimă şi consecventă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie anterioară pronunţării deciziei din recursul în interesul legii, în sensul stabilirii valorii despăgubirii datorate de pârâtă la valoarea de piaţă a imobilului de la momentul restituirii.

Caracterul obligatoriu, potrivit dispoziţiilor 3307 alin. (4) C. proc. civ., al soluţiei pronunţate în recursul în interesul legii, în situaţia expusă mai sus, nu este compatibil cu principiul securităţii juridice, principiu de drept care face parte din ordinea juridică a Uniunii Europene, atâta timp cât procesul în care se impune o decizie de interpretare obligatorie a unui text de lege este pendinte şi iniţiat în baza unei practici constante şi unitare anterioare adoptării deciziei de interpretare.

Statul care impune într-un proces în care este parte, fie şi printr-una din instituţiile sale, A.A.A.S., o interpretare a unui text de lege diferită de cea consacrată unanim în practica judiciară şi legiferează modalităţi de aplicare a ei în cauzele pendinte, prejudiciind cealaltă parte, încalcă în mod evident principiul securităţii juridice.

Orice altă interpretare dată textului de lege încalcă principiul securităţii juridice în sensul că înlătură practic de la aplicare principiile dreptului Uniunii Europene la care a făcut referire mai sus, principii consacrate atât la nivel legislativ, cât şi în practica constantă a instanţelor de judecată ale Uniunii Europene.

Recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel a încălcat obligaţia de a nu da curs indicaţiilor unei instanţe judecătoreşti superioare, în situaţia în care aplicarea acestor indicaţii ar duce la încălcarea principiilor şi normelor dreptului Uniunii Europene:

Autoritatea de lucru interpretat impusă printr-un recurs în interesul legii este echivalentul dezlegărilor asupra problemelor de drept pronunţate de către o instanţă de recurs, dar cu efect erga omnes, nu doar inter partes, având efect ex nunc.

Curtea de Apel Bucureşti era datoare să analizeze dacă soluţia pronunţată în recursul în interesul legii contravine principiilor fundamentale ale dreptului Uniunii Europene, astfel cum acestea sunt consacrate în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi dacă contravine să o înlăture de la aplicare.

O componentă esenţială a principiului securităţii juridice o constituie previzibilitatea legii, adică modul în care cei cărora Ii se adresează textul de lege se raportează la textul de lege, îi înţeleg şi înţeleg consecinţele legale ale interpretării şi aplicării textului de lege.

O practică judiciară constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este de natură să confere încredere justiţiabililor în soluţiile ce urmează a se pronunţa în cazurile în care sunt părţi şi să le consolideze acestora încrederea în sistemul judiciar, consecvenţa şi calitatea soluţiilor pronunţate.

Principiul general este acela că protecţia încrederii legitime se extinde asupra oricărei persoane care se află într-o situaţie din care reiese clar că instituţiile Uniunii Europene sau naţionale au determinat acea persoană să dezvolte speranţe justificate.

Or, în cazul de faţă, având în vedere principiile Uniunii Europene menţionate mai sus, precum şi faptul că dispoziţiile art. 324 din Titlul I al Legii nr. 99/1999 erau, la momentul investirii instanţei de judecată, interpretate în mod unitar şi în suficient de multe cauze de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în sensul acordării despăgubirii de către instituţiile publice implicate la valoarea de piaţă a imobilului restituit, la momentul restituirii acestuia, reclamanta a dezvoltat aşteptări legitime în legătură cu rezultatul previzibil în această cauză.

În măsura în care ar fi respectat principiile de drept la care a făcut referire, Curtea de Apel Bucureşti ar fi constatat că întinderea reparaţiei trebuie să cuprindă atât pierderea efectiv suferită, cât şi beneficiul nerealizat, condiţie care se îndeplineşte exclusiv prin stabilirea valorii de circulaţie a bunului la data reparaţiei, iar nu prin valoarea contabilă actualizată cu indicele de inflaţie.

În plus, reclamanta care a restituit un imobil foştilor proprietari a suferit o veritabilă expropriere, fiind incidente atât dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţie, cât şi dispoziţiile art. 1 din primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană pentru Drepturile şi Libertăţile Fundamentale ale Omului.

Aşa fiind, Curtea de Apel Bucureşti era ţinută să admită apelul reclamantei şi să admită în tot cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi precizată.

Sub un ultim aspect, susţine că instanţa de apel a aplicat greşit legea, respectiv art. 274 C. proc. civ., prin diminuarea cheltuielilor de judecată de la 2.361.562 RON (valoarea acordată în sentinţă) la 3.754,67 RON.

Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul A.A.A.S. şi a modificat în parte sentinţa şi pe aspectul cheltuielilor de judecată, apreciind că se impune acordarea acestora proporţional cu pretenţiile admise, or Instanţa de apel trebuia să menţină soluţia instanţei de fond şi să constate că această conduită a intimatei-pârâte, de pasivitate în îndeplinirea obligaţiilor legale, nu ar trebui resimţită de reclamantă, cheltuielile de judecată urmând a fi suportate în raport de culpa procesuală, iar nu proporţional cu pretenţiile admise.

Având în vedere considerentele expuse solicită admiterea recursului declarat, modificarea deciziei atacate în sensul obligării A.A.A.S. la plata unei despăgubiri în cuantum de 60.664.300 euro, care să asigure repararea integrală a prejudiciului cauzat societăţii reclamante, urmare a restituirii de către aceasta a imobilului către foştii proprietari şi cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

În probaţiune, solicită administrarea probelor deja invocate în faţa instanţelor de fond şi de apel, precum şi încuviinţarea cererii de adresare a unei întrebări preliminare către C.J.U.E., în temeiul art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene în procedura trimiterii preliminare, în vederea pronunţării, cu titlu preliminar, în ceea ce priveşte interpretarea art. 47 - „Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil” şi art. 52 - „Întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor” din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, pentru obţinerea răspunsului la următoarele întrebări:

1. Normele de drept primar al Uniunii Europene, în special art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană (principiul cooperării loiale), dar şi art. 47 şi art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, pot fi interpretate ca fiind compatibile cu dispoziţiile de drept intern ale art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., care dispun că: „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”?

2. Dacă răspunsul la întrebarea nr. 1 este afirmativ, cum se apreciază compatibilitatea principiilor certitudinii juridice şi al securităţii raporturilor juridice, ce reies din normele dreptului primar al Uniunii Europene, cu dreptul intern în materie?

3. Cum se interpretează principiile statuate în Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene şi în celelalte instrumente de drept primar ale Uniunii Europene, cât şi principiile ce rezultă din jurisprudenţa C.J.U.E. (în special principiul încrederii legitime, consecinţă a principiului previzibilităţii legii), în raport cu schimbarea practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care era constantă, numeroasă şi unitară într-un sens contrar soluţiei pronunţate în recursul în interesul legii?

În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a solicitat admiterea recursului său, modificarea în tot a deciziei civile nr. 530 din 04 iulie 2014, în sensul admiterii în totalitate a apelului formulat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, admiterii excepţiilor invocate şi pe fondul cauzei respingerea în tot a acţiunii ca neîntemeiată.

În argumentarea recursului, pârâta susţine, în esenţă, că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea atât a dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 (privind termenul special de prescripţie de 1 lună), cât şi a dispoziţiilor art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997 (privind termenul special de prescripţie de 3 luni), astfel că se impune admiterea recursului, cu respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă.

Totodată, consideră că hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, aceste dispoziţii legale putând fi incidente numai în situaţiile în care imobilele care au ieşit din patrimoniul societăţii se regăseau valoric şi în capitalul social, fiind respinsă în mod netemeinic şi nelegal excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Solicită admiterea recursului, admiterea excepţiei şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Apreciază că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, în mod nelegal fiind înlăturate susţinerile pârâtei referitoare la valoarea prejudiciului.

Astfel, nu există nicio menţiune în art. 324 din Legea nr. 99/1999 privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de circulaţie a activelor, cum a solicitat reclamanta.

Prejudiciul suferit de SC A. SA urmare restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societăţii la data când societatea a fost privatizată şi nu la valoarea „de circulaţie”, cum a solicitat reclamanta.

În caz contrar, societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăţi fără justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societăţii şi avută în vedere în situaţia patrimonială a societăţii la data privatizării.

Prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 20 ianuarie 2000, A.A.A.S. - fostă A.V.A.S. (prin antecesorul său) a vândut 51,1749% din valoarea capitalului social al SC A. SA, cu un preţ total de 11.182.686.250 ROL, respectiv 1.118.268,625 RON şi nu este posibil ca pentru activul menţionat în cererea de chemare în judecată (suprafaţa de 30.856,69 m.p. teren, situat în Bucureşti, sector 2), să fie obligată pârâta să plătească o valoare de 505.370,26 RON, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie de la data plăţii efective (ce a generat şi 2.361.562 RON cheltuieli de judecată).

Este nefiresc şi inechitabil ca A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) să suporte repararea unui prejudiciu pentru care nu numai că nu este răspunzătoare, dar are o valoare exagerată prin raportare la valoarea contractului de privatizare.

Consideră că repararea prejudiciului creat societăţii trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societăţii ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menţionată în dosarul de privatizare al societăţii comerciale reclamante.

Astfel, din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporţie de 51,1749%, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 20 ianuarie 2000, invocat de intimata-reclamantă ca temei al despăgubirii, A.A.A.S. - fostă A.V.A.S. (prin antecesorul său legal) a vândut acţiuni reprezentând numai 51,1749% din capitalul social al SC A. SA.

Aşa fiind, în opinia recurentei-pârâte, hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziţie prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător.

Apreciază că a fost obligată la o sumă considerabil mai mare decât preţul încasat în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat, ducând la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei.

În mod greşit nu a reţinut instanţa de apel valoarea preţului de vânzare al acţiunilor, în susţinerea probatoriului intimatei-reclamante existând contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 20 ianuarie 2000, din care rezultă foarte clar, la clauza 4.1. din contract, preţul achitat de cumpărător.

Dispoziţiile menţionate au aplicabilitate în cauză, deoarece dreptul intimatei-reclamante la despăgubiri s-a născut după intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002 modificată, nefiind în situaţia aplicării principiului neretroactivităţii legii.

Consideră că hotărârea criticată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 93 din Tratatul C.E. şi celelalte dispoziţii comunitare invocate, pe deplin aplicabile având în vedere caracterul obligatoriu şi de imediată aplicare al acestora, de care este ţinută orice instanţă în dezlegarea pricinilor, pentru a evita o nerespectare a normelor comunitare, ce ar putea conduce la declanşarea unei proceduri de infrigement împotriva Statului Român.

În aplicarea dreptului, judecătorul român se află atât sub jurisdicţia Uniunii Europene, ţinând cont de jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg, dar şi sub jurisdicţia de la Strasbourg căreia România i s-a supus necondiţionat la 20 iunie 1994 când a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Aplicarea prioritară a Convenţiei şi obligativitatea jurisprudenţei C.E.D.O. sunt principii directoare în dreptul şi jurisdicţia internă a ţării noastre, fixate clar prin art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

În plus, atunci când analizează prejudiciul solicitat, instanţa urmează a se raporta la Comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanţele naţionale (2009/C85/01) prin care la art. 2.1.3 - Rolul Comisiei şi al instanţelor naţionale, pct. 19 Comisia Europeană precizează: „C.J.C.E. a confirmat în mod repetat că atât instanţele naţionale, cât şi Comisia, joacă roluri esenţiale, dar distincte, în contextul aplicării normelor privind ajutoarele de stat”.

Aceste aspect se coroborează cu prevederile imperative ale obligaţiei din Tratatul de Aderare, respectiv aceea de a nu plăti un ajutor de stat înainte ca Comisia Europeană să-l autorizeze, aşa cum sunt prevăzute în art 931 din Tratatul C.E. pe care îl redă.

Pentru sumele solicitate de SC A. SA învederează instanţei de recurs să constate, în baza art. 2.1.3 - Rolul Comisiei şi instanţelor naţionale, pct. 21 din Comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat către instanţele naţionale, (2009/C85/01 - denumită Comunicare), că A.A.A.S. ar plăti un ajutor de stat fără respectarea obligaţiei de statu quo, prevăzută la art. 88 alin. (3) din Tratatul de aderare, întrucât măsura nu a fost notificată.

Obligaţia de statu quo în temeiul art. 88 alin. (3) din Tratatul C.E. este o normă direct aplicabilă de drept comunitar, care este obligatorie pentru autorităţile din toate statele membre şi care neaplicată ar conduce la încălcarea prevederilor Tratatului, deschizând posibilitatea declanşării proceduri de infrigement împotriva României.

Având în vedere criticile menţionate în prezentele motive de recurs, consideră că nu se impune nici obligarea A.A.A.S. la cheltuielile de judecată de la fond, motiv pentru care solicită, ca urmare a admiterii prezentului recurs, înlăturarea obligativităţii plăţii acestora.

Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta SC A. SA prin administrator special E. şi prin administrator judiciar B. SPRL nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:

Reiterând cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi susţinerile din apel, Înalta Curte constată că în cauză recurenta invocă aplicarea directă a principiilor consacrate de art. 47 şi art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, respectiv „Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil” şi „Întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor”, susţinând că în aplicarea acestora instanţa trebuie să înlăture caracterul obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin soluţia pronunţată în recursul în interesul legii, cu consecinţa aplicării în speţă a textului art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificat prin Titlul I al Legii nr. 99/1999 în interpretarea arătată de reclamantă, alta decât cea consacrată în urma soluţionării recursului în interesul legii, şi despre care susţine că ar fi fost una unanimă şi consecventă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, anterior pronunţării deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011.

Întrucât cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene vizează şi fondul recursului se va răspunde argumentelor recurentei-reclamante printr-un considerent comun, impunându-se, totodată câteva precizări.

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (fostul art. 234 din Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor

b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

Însă, chiar şi în cazul instanţelor ale căror decizii nu sunt supuse niciunei căi de atac - cum este şi situaţia de faţă - acestora le revine competenţa de a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora.

Aşadar, simpla solicitare a părţii interesate de a se dispune sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară nu implică automat sesizarea instanţei europene, instanţa naţională având libertatea de a evalua relevanţa unei astfel de cereri în contextul cauzei pe care o are de soluţionat (hotărârea din 29 februarie 1984, în cauza Cilfit; hotărârea din 27 martie 1963, în cauza Da Costa).

Pentru sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o cerere preliminară în interpretare este necesar ca instanţa naţională să justifice de ce are nevoie de interpretarea unei dispoziţii din dreptul comunitar. Ca atare, instanţa trebuie să identifice în norma comunitară o problemă de interpretare, care să necesite intervenţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Recurgerea la procedura preliminară este posibilă numai atunci când instanţa naţională are îndoieli cu privire la interpretarea corectă a normelor Uniunii, aplicabile în cauză.

Pe calea procedurală a întrebării preliminare Curtea de Justiţie a Uniunii Europene stabileşte semnificaţia normei comunitare, în scopul interpretării unitare a dreptului comunitar la nivelul Uniunii, competenţa aplicării concrete a normei revenind exclusiv instanţei naţionale.

Întrebarea ce se poate adresa de către instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

Atunci când se pronunţă asupra interpretării sau validităţii dreptului Uniunii, Curtea încearcă să ofere un răspuns util pentru soluţionarea litigiului principal, instanţei de trimitere revenindu-i sarcina de a deduce consecinţele concrete din răspunsul Curţii, înlăturând, dacă este cazul, aplicarea normei naţionale în discuţie.

În acest context juridic, contrar susţinerilor recurentei, nu se poate pretinde că în mod nelegal instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., ar fi respins solicitarea acesteia formulată în temeiul dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, a unei întrebări preliminare Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării, cu titlu preliminar, în ceea ce priveşte interpretarea art. 47 - „Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil” şi art. 52 - „Întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor” din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, nu se poate reţine că instanţa ar fi aplicat greşit legea situaţiei de fapt deduse judecaţii, în sensul neaplicării cu prioritate a normelor dreptului Uniunii Europene faţă de normele juridice naţionale.

Simpla nemulţumire a recurentei cu privire la soluţia asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, la argumentele care au format convingerea instanţei cu privire la necesitatea sesizării, în condiţiile în care s-a procedat la evaluarea relevanţei unei astfel de cereri în contextul cauzei dedusă judecăţii, la neînsuşirea instanţei a apărărilor formulate de parte, nu poate echivala cu o încălcare sau aplicarea greşită a legii în interpretarea dată de recurentă.

Instanţa de apel a reţinut cu justeţe că pe fondul pretenţiilor sale, reclamanta nu a invocat aplicarea directă a unor norme de drept comunitar, iar ipoteza lansată intră exclusiv în domeniul de incidenţă a unor dispoziţii de drept intern, respectiv cele cuprinse în art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, soluţionarea cauzei nereclamând aplicarea unor norme din dreptul comunitar în mod direct sau transpuse în dreptul intern.

S-a reţinut cu justeţe că reclamanta nu a indicat care ar fi normele de drept comunitar care ar fi încălcate prin interpretarea dată art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011, şi care ar trebui aplicate în consecinţă, în mod direct.

Contrar susţinerilor recurentei, au fost înlăturate în mod legal criticile întemeiate pe susţinerea existenţei unei practici constante şi unitare anterioare pronunţării deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011, având în vedere caracterul vădit neîntemeiat al acestora, dovedit prin însăşi faptul admiterii recursului în interesul legii, care în absenţa unei practici neunitare nu ar fi fost admisibil.

Invocata interpretare „în mod unitar şi în suficient de multe cauze de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în sensul acordării despăgubirii de către instituţiile publice implicate la valoarea de piaţă a imobilului restituit” nu poate fi considerată în niciun caz „practică unitară”, iar pe de altă parte, invocarea existenţei unor decizii de speţă favorabile nu este obligatorie pentru instanţa de judecată învestită cu soluţionarea procesului, ştiut fiind că acestea din urmă nu reprezintă izvor de drept.

Este de necontestat că în practica instanţelor de judecată, dată fiind complexitatea unor cauze, pot exista uneori aplicări diferite ale legii, iar pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii.

De altfel, potrivit jurisprudenţei constante a C.E.D.O., incertitudinea jurisprudenţială este de natură a reduce încrederea justiţiabililor în justiţie şi contravine însuşi principiului securităţii raporturilor juridice de care se prevalează recurenta, ca element al preeminenţei dreptului (Hotărârea pronunţată în cauza Zielinski şi Pradal & Gonzalez ş.a. împotriva Franţei, 1999).

În privinţa interpretării concrete date textului art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi despre care recurenta a susţinut şi susţine că ar fi contrară practicii instanţei supreme de până la acel moment, s-a reţinut cu justeţe că în Decizia nr. 367/2014 a Curţii Constituţionale s-a constatat că „interpretarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a textului criticat are ca efect coroborarea acestuia cu legislaţia în vigoare, observând, în acelaşi timp, că, potrivit dispoziţiilor art. 253 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., persoanele juridice au obligaţia de a înscrie şi de a actualiza periodic valoarea de inventar a fiecărei clădiri înregistrată în contabilitatea proprie. Astfel, valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, actualizat cu indicele de inflaţie de la momentul despăgubirii, reflectă în mod rezonabil valoarea bunului”.

Este de menţionat că stabilirea despăgubirilor ce pot fi acordate societăţilor comerciale prejudiciate prin retrocedarea unor imobile la nivelul valorii contabile răspunde şi dezideratului de respectare a accepţiunii noţiunii de „bun”, reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest context, instanţa de control judiciar, a reţinut în mod corect că „astfel cum se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, valoarea despăgubirii acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie „în mod rezonabil” în raport cu valoarea bunului. În viziunea Curţii de la Strasbourg, doar o lipsă totală de despăgubire nu poate fi considerată ca fiind compatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, decât în cazuri excepţionale [Hotărârea din 22 iunie 2004, pronunţată în cauza Broniowski împotriva Poloniei, parag. (186)]. În plus, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie nu garantează un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, iar o compensaţie parţială nu imprimă, în toate cazurile, caracter nelegitim privării de proprietate. Obiective legitime „de utilitate publică”, cum sunt cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială, pot milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piaţă integrală [Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în cauza Scordino împotriva Italiei (nr. 1), parag. (95) şi următoarele]”.

Ca atare, textul de lege criticat realizează un echilibru între interesele contrare ale părţilor implicate (foşti proprietari, societăţi comerciale privatizate, stat), iar nivelul indemnizării acordate societăţilor privatizate sau în curs de privatizare, astfel cum acesta este stabilit prin textul de lege, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, se află într-un raport rezonabil cu valoarea bunului în discuţie.

Prin urmare, în raport de considerentele reţinute, adresarea întrebărilor preliminare formulate de recurenta-reclamantă, privind necesitatea interpretării caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin soluţia pronunţată în recursul în interesul legii, cu consecinţa aplicării în speţă a textului art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificat prin Titlul I al Legii nr. 99/1999 în interpretarea arătată de reclamantă, alta decât cea consacrată în urma soluţionării recursului în interesul legii, nu poate avea ca efect decât întârzierea nejustificată în soluţionarea litigiului şi încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind nefondate argumentele privind necesitatea sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câştigat procesul, este reprezentat de culpa procesuală, partea care pierde procesul răspunzând pentru cheltuieli de judecată în temeiul răspunderii civile delictuale, câtă vreme între părţile din proces nu există un temei al angajării răspunderii civile contractuale, astfel că este aplicabil dreptul comun în această materie.

Aşa fiind, cel care a câştigat procesul are dreptul de a obţine de la partea adversă sumele ocazionate de soluţionarea dosarului în condiţiile în care probează îndeplinirea tuturor cerinţelor cumulative necesare declanşării acestei răspunderi.

Dacă pretenţiile au fost admise numai în parte, instanţa acordă celui care a câştigat procesul, numai cheltuielile de judecată corespunzătoare pretenţiilor admise, voinţa legiuitorului în acest sens fiind susţinută inclusiv de prevederile art. 276 C. proc. civ. potrivit cărora „când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor”.

Prin urmare, sunt nefondate susţinerile vizând împrejurarea că pasivitatea pârâtei în îndeplinirea obligaţiilor legale nu ar trebui resimţită de reclamanta care a câştigat procesul, întrucât, poziţia juridică de parte câştigătoare în proces este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului, instanţa de apel aplicând în mod corect dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în raport de pretenţiile admise.

Pentru toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că nu se confirmă motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi invocat de recurentă, întrucât instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect legea, dând o corectă eficienţă textelor de lege incidente în speţă, hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică.

Aşa fiind, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SA prin administrator special E. şi prin administrator judiciar B. SPRL împotriva deciziei civile nr. 530 din 04 iulie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.

Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva deciziei civile nr. 530 din 04 iulie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a reţinut în mod legal ca fiind neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât în speţă se valorifică un drept la repararea prejudiciului creat prin restituirea unui imobil ulterior procesului de privatizare fiind incident termenul general de prescripţie de 3 ani conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care a început să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus restituirea imobilului, respectiv la data de 04 octombrie 2005, iar acţiunea a fost înregistrată la data de 03 octombrie 2008, prin urmare, înlăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens sunt şi prevederile cuprinse în teza a II-a a art. 39 din Legea nr. 137/2002, conform cărora cererilor privind executarea obligaţiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni ale societăţii comerciale privatizate li se aplică termenul general de prescripţie, iar acest termen este cel de 3 ani, care curge de la data naşterii dreptului la acţiune în sens material, astfel cum prevede art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Totodată, extinderea prevederilor art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997 şi la alte situaţii decât cele prevăzute de textul legal, nu poate fi primită deoarece se abate de la domeniul de aplicare al legii speciale, termenul scurt de prescripţie de 3 luni se referă evident la procedura de privatizare.

Prin acţiunea în despăgubiri, astfel cum a fost reglementată de textul de lege, nu se atacă un act sau o operaţiune şi nu se valorifică drepturi în legătură cu derularea procesului de privatizare, proces care vizează, conform art. 2 din O.U.G. nr. 88/1997 cu modificările ulterioare, vânzarea de active sau de acţiuni la societăţile comerciale la care statul este acţionar.

Numai pentru această categorie de cereri în legătură cu procesul de privatizare se aplică termenul special de prescripţie de 3 luni, reglementat expres de actul normativ.

În consecinţă, în mod corect s-a reţinut termenul general de prescripţie de 3 ani, conform Decretului nr. 167/1958, fiind nefondate criticile recurentei sub acest aspect.

S-a constatat cu justeţe ca fiind neîntemeiată şi excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă, având în vedere că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 324 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 în sensul că există o sentinţă definitivă şi irevocabilă prin care să fie restituit un imobil foştilor proprietari, iar instituţiile publice implicate în procesul de privatizare şi societăţile comerciale privatizate nu au ajuns la o înţelegere cu privire la cuantumul despăgubirilor, deci există o divergenţă asupra despăgubirii.

Astfel, orice condiţie suplimentară susţinută de pârâtă şi apreciată ca nefiind îndeplinită în cauză ar putea constitui o apărare pe fondul cauzei şi nu o condiţie de admisibilitate a cererii.

Susţinerile recurentei-pârâte vizând împrejurarea că nu există nicio menţiune în art. 324 din Legea nr. 99/1999 privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul de circulaţie a activelor astfel cum a solicitat reclamanta, sunt lipsite de orice justificare în condiţiile în care soluţia instanţei de control judiciar cu privire la valoarea prejudiciului s-a fundamentat în mod legal pe dispoziţiile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 şi ale art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, dar şi pe decizia nr. 18/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care se arată că în aplicarea dispoziţiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1998, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.

Teoria îmbogăţirii fără just temei invocată de recurentă nu îşi găseşte aplicarea în cauză, deoarece niciuna din cele trei condiţii ale acţiunii „de in rem verso” nu este îndeplinită, respectiv mărirea patrimoniului dobânditorului cu consecinţa micşorării patrimoniului celui care devine titularul acţiunii de restituire, precum şi legătura între sporirea unui patrimoniu şi respectiv diminuarea celuilalt.

Repararea prejudiciilor cauzate societăţii comerciale privatizate prin restituirea imobilelor ce le deţin în patrimoniu foştilor proprietari, incumbă instituţiei publice implicate în privatizare îşi are temeiul în lege, astfel că nu se poate pretinde o îmbogăţire fără justă cauză raportată la interpretarea greşită a prevederilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997.

Este de necontestat că imobilul ce a fost restituit a aparţinut în patrimoniu societăţii privatizate, acesta fiind şi motivul pentru care, în temeiul legii, recurenta-pârâtă, instituţie implicată în privatizare este obligată la repararea prejudiciului produs societăţii reclamante în acest mod.

Limitarea cuantumului despăgubirilor acordate societăţilor privatizate pentru repararea prejudiciilor cauzate urmare a restituirii în natură a imobilelor către foştii proprietari la 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător, a fost introdusă prin art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării şi priveşte numai contractele de vânzare-cumpărare încheiate după intrarea în vigoare a legii publicate în M. Of. nr. 215 din 28 martie 2002.

Potrivit alin. (3) al art. 30, dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii.

În cauză, contractul de vânzare-cumpărare acţiuni încheiat în vederea privatizării societăţii reclamante, a fost convenit la 20 ianuarie 2000 şi prin urmare, dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 nu îi sunt aplicabile, în ce priveşte limitarea cuantumului despăgubirilor la 50 % din preţul efectiv plătit de cumpărător.

Împrejurarea că prin contractul de vânzare-cumpărare acţiuni, A.V.A.S. în calitate de instituţie implicată a vândut acţiuni reprezentând 51,1749% din capitalul social şi nu 100% din capital, nu este de natură să limiteze cuantumul despăgubirii la procentul de acţiuni vândute, deoarece repararea prejudiciului instituită în sarcina instituţiei implicate, vizează pierderea bunurilor imobile aflate în proprietate şi în patrimoniul societăţii şi nu a acţiunilor vândute, deţinute de acţionari şi care au un alt regim juridic.

Cât priveşte despăgubirile acordate este esenţial că potrivit dispoziţiilor deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011 trebuie avută în vedere valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, această valoare urmând a fi actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii, respectiv abia la momentul plăţii efective.

Aceasta întrucât, astfel cum s-a reţinut în considerentele deciziei pronunţată în recurs în interesul legii, societăţile comerciale, ulterior procesului de privatizare prin vânzarea pachetului de acţiuni (indiferent dacă a avut loc o vânzare totală sau parţială a pachetului de acţiuni deţinut de stat), au fost obligate la reevaluarea continuă a activelor lor patrimoniale, noile valori fiind reflectate la nivelul bilanţului la capitolul active. În acest sens, H.G. nr. 500/1994, cu modificările şi completările ulterioare, a stabilit obligativitatea reevaluării imobilizărilor corporale şi înregistrarea diferenţelor în capitalul social al regiilor autonome sau al societăţilor comerciale cu capital integral sau parţial de stat.

În raport de aceste dispoziţii legale, ce au instituit obligativitatea reevaluării continue a activelor patrimoniale, s-a apreciat, pe o linie de consecvenţă în evaluarea patrimoniului societăţilor comerciale privatizate, că societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foştii proprietari trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanţul societăţii, în condiţiile în care, respectând dezideratul fixităţii capitalului social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare.

În consecinţă, în măsura în care societatea comercială prejudiciată nu a făcut reevaluări periodice, menite să reflecte valorile juste a imobilizărilor corporale, ţinându-se seama de inflaţie, utilitatea bunului, starea acestuia şi de preţul pieţei, atunci când valoarea contabilă diferă semnificativ de valoarea justă, instanţa nu poate să aibă în vedere o altă valoare decât cea efectiv rezultată din bilanţul contabil al societăţii, la data ieşirii imobilului din patrimoniul acesteia.

Apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanţei de apel să concluzioneze că, în speţă, reclamanta SC A. SA nu a putut face dovada că în bilanţurile sale contabile ulterioare momentului privatizării, valoarea imobilului restituit ar fi fost actualizată, respectiv că ar fi fost alta decât cea indicată în contabilitatea societăţii la momentul privatizării.

Faţă de această împrejurare, instanţa de apel a apreciat în mod corect că valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, este de 125.123,90 RON (din care 121.007,9 RON valoare contabilă teren şi 4.116 RON valoare contabilă clădiri, potrivit înscrisurilor readministrate de apelanta pârâtă A.A.A.S. în apel şi necontestate de apelanta reclamantă).

În condiţiile în care restabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor aflate la dosar exced competenţei instanţei de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 304 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, invocare unor articole din Constituţia României - art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2), anumitor norme europene, în lipsa unui minim de argumentaţie vizând nelegalitatea hotărârii recurate care să situeze susţinerile în sfera temeiurilor de modificare sau de casare reglementate expres de art. 304 C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză, făcând imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Fără a reitera considerentele anterior expuse, se constată că niciuna dintre cele două ipoteze ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii) nu a fost demonstrată.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate instituit pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., invocat de recurentă, hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva deciziei civile nr. 530 din 04 iulie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia instanţei de apel ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SA, prin administrator special E. şi prin administrator judiciar B. SPRL împotriva deciziei civile nr. 530 din 04 iulie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva deciziei civile nr. 530 din 04 iulie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2015.