Appeal against dismissal of action to annul arbitral award dismissed; arbitral award upheld

Decizia nr. 551/2016

Asupra recursului, din examinarea înscrisurilor din dosar, a constatat următoarele:

1. Reclamanta SC A. SA Borzeşti, la data de 12 aprilie 2012, a demarat procedura de arbitraj în litigiu cu pârâta B., iar prin memoriul depus la data de 29 noiembrie 2012, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 288.042 euro - principal datorie conform facturilor din 23 februarie 2009, din 15 aprilie 2009, din 15 mai 2009, din 27 mai 2009, din 2 iulie 2009, din 30 iulie 2009, din 31 august 2009 şi din 3 noiembrie 2009 şi a dobânzii legale pentru plata cu întârziere conform legislaţiei din România (6% pe an) pentru sumele din facturile respective şi (3) a costurilor.

2. Prin cererea reconvenţională în litigiul arbitral, pârâta B. a solicitat să se constate că Raportul încheiat la data de 3 februarie 2009 este nul şi neavenit, acesta fiind semnat ca rezultat al fraudei din partea reclamantei şi/sau al unei erori induse de aceasta; să se respingă în întregime pretenţiile reclamantei; să se dispună plata de către reclamantă (1) a sumei de 240.000,00 CHF - valoarea scrisorii de garanţie executate şi încasate de către reclamantă, (2) a sumei de 48.000,00 CHF - dobânda legală pentru plata cu întârziere conform legislaţiei din România (6% pe an) la suma încasată conform scrisorii de garanţie aferente perioadei din aprilie 2011 până în iulie 2014, inclusiv, (3) a sumei de 447.634,82 CHF - cheltuieli efectuate de intimată ca urmare a Raportului, (4) a sumei de 123.099,56 - dobânda legală pentru plata cu întârziere conform legislaţiei din România (6% pe an) la suma cheltuielilor aferente perioadei iunie 2010 - iulie 2014, inclusiv, şi (5) a costurilor.

3. Prin sentinţa arbitrală din 15 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Arbitraj din Paris au fost respinse toate pretenţiile şi contrapretenţiile formulate de părţi; costurile arbitrajului stabilite de Curte în sesiunea sa din 11 decembrie 2014, la suma de 110.000 dolari SUA, vor fi suportate în părţi egale de părţi; onorariile şi cheltuielile expertului în valoare de 63.101,41 GBP vor fi suportate în părţi egale de părţi; fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată şi costurile de altă natură în prezentul arbitraj; toate celelalte revendicări şi solicitări, fie ale reclamantei fie ale intimatei au fost respinse.

Pentru a pronunţa astfel, tribunalul arbitral a reţinut în esenţă, după prezentarea unui vast expozeu asupra modului de stabilire a faptelor pe baza probelor analizate, următoarele:

Cu privire la nerespectarea garanţiei de bună execuţie, tribunalul arbitral a constatat că aceasta nu a fost realizată nici pentru fulgi, nici pentru pelete şi că, nerealizarea testului de funcţionare nu a fost cauzată de motive dincolo de controlul intimatei, chiar dacă eşecul a fost consecinţa prezenţei substanţelor organice în materia primă de alimentare. Ca urmare, intimata nu a reuşit să efectueze un test de funcţionare cu rezultate pozitive în perioada convenită şi trebuie obligată la plata unor penalităţi conform contractului şi Anexei 1.

S-a mai reţinut că, la momentul încheierii actului adiţional la Anexa 1 prevăzută în Raport, intimata nu a fost în eroare cu privire la obiect şi nici indusă în eroare de vreo fraudă a reclamantei, raportul fiind valabil încheiat.

Astfel, instanţa arbitrală a concluzionat că modificarea art. 11.3 din contract a fost valabilă, având în vedere că eşecul testului de funcţionare nu a fost cauzat de motive dincolo de controlul intimatei, instalaţia nefiind acceptată conform art. 9 (12) din contract. În consecinţă, intimata a fost obligată să întreprindă măsurile prevăzute în contract şi amendamentele la acesta, în scopul de a realiza teste de funcţionare cu rezultate pozitive şi să suporte cheltuielile legate de aceste etape.

Cu privire la pretenţiile reclamantei în cuantum de 288.042 euro, tribunalul arbitral a constatat că, potrivit raportului, în principiu reclamanta are dreptul să primească sumele datorate pentru costurile de consum de utilitate, salariile personalului de operare şi pierderile de produse.

Astfel, analizând pretenţiile reclamantei, instanţa arbitrală a reţinut că, factura din 23 februarie 2009 în valoare de 55.253 euro este prescrisă, în conformitate cu art. 3.1 şi art. 7.2 din Decretul nr. 167/1958 şi că, termenul de prescripţie nu a fost întrerupt, în speţă neexistând nicio recunoaştere explicită, nici tacită în numele intimatei.

Tribunalul arbitral a mai constatat că, deşi intimata a formulat obiecţii la sumele pretinse de reclamantă, aceasta din urmă nu a exhibat dovezi care să susţină suportarea unor astfel de costuri şi care să dovedească valoarea lor, în afară de rapoartele elaborate şi semnate de către ea, rapoarte lipsite de vreo dovadă care să demonstreze suportarea efectivă a costului.

În concluzie, s-a reţinut că pretenţiile întemeiate pe facturile din 15 aprilie 2009, din 15 mai 2009, din 27 mai 2009, din 2 iulie 2009, din 30 iulie 2009, din 31 august 2009 şi din 3 noiembrie 2009 nu au fost dovedite, motiv pentru care pretenţiile reclamantei au fost respinse.

Totodată, s-a apreciat ca fiind nerelevantă verificarea dacă aceste pretenţii se încadrează în plafonul de 5% din preţul contractului, aplicabil tuturor penalităţilor posibile pentru eşecul garanţiei de bună execuţie în conformitate cu Anexa 1.

Referitor la pretenţiile intimatei, respectiv suma de 240.000.00 CHF - reprezentând valoarea scrisorii de garanţie executate şi colectate de către reclamantă şi suma de 44.634,82 CHF, sume revendicate ca plăţi necuvenite din moment ce sunt plătite ca răspundere decurgând din Raport, instanţa arbitrală le-a respins, reţinând următoarele:

În ceea ce priveşte suma de 240.000 CHF, s-a reţinut că intimata nu are dreptul de a pretinde rambursarea acesteia, întrucât reprezintă garanţia primită de către reclamantă în suma maximă - 5% din preţul contractului - ca penalităţi datorate pentru nerealizarea garanţiei de bună execuţie din motive ce ţin de controlul intimatei.

Sub acest aspect, s-a reţinut că nu au fost efectuate cu succes teste de garanţie de bună execuţie nici pentru fulgi, nici pentru pelete din motive ce ţin de controlul intimatei, astfel că aceasta datorează o penalitate maximă de 240.000 CHF, conform art. 13.4.2 din Anexa 1, intimata neavând dreptul de a pretinde restituirea acestei sume.

Totodată, s-a reţinut că intimata nu are dreptul de a pretinde nici rambursarea sumelor pretins a fi deja plătite conform Raportului, întrucât în realitate eşecul testului garanţiei de bună execuţie a fost determinat de motive ce ţin de controlul intimatei, aceasta fiind obligată să întreprindă măsurile necesare pentru realizarea garanţiei de bună execuţie şi să suporte cheltuielile aferente.

Cu privire la dobândă, tribunalul arbitral a constatat că toate pretenţiile celor două părţi au fost respinse în întregime şi că nu se datorează nicio dobândă.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta SC A. SA Borzeşti a formulat acţiune în anulare hotărâre arbitrală întemeiată pe dispoziţiile art. 364 lit. g) şi i) C. proc. civ.

4. Prin Sentinţa civilă nr. 60 din 7 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă excepţia tardivităţii acţiunii invocată de pârâta B. Totodată, a fost respinsă acţiunea în anulare formulată de reclamanta SC A. SA Borzeşti, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa a reţinut în esenţă următoarele:

Referitor la excepţia tardivităţii acţiunii în anulare s-a constatat că este neîntemeiată, apreciindu-se că acţiunea a fost depusă în termenul legal, considerat în raport cu data comunicării hotărârii arbitrale - data de 19 decembrie 2014 - şi data depunerii la oficiul poştal - 19 ianuarie 2015.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare, invocată de intimata-pârâtă B. în raport cu dispoziţiile Noului C. proc. civ., a fost respinsă ca neîntemeiată, apreciindu-se că este lipsită de temei juridic având în vedere că litigiul cade sub incidenţa vechiului C. proc. civ., acesta debutând la 12 aprilie 2012.

Instanţa a mai reţinut că hotărârea arbitrală nu încalcă principiile aflării adevărului, contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, întrucât cererea reclamantei nu a fost respinsă pentru lipsa probelor, ci a fost respinsă ca neîntemeiată, reclamanta putând fi considerată creditoarea pârâtei pe temeiul Raportului din 3 februarie 2009. Însă probele administrate de reclamantă nu au fost convingătoare cu privire la întinderea creanţei, deoarece facturile au fost întocmite de aceasta fără o justificare faptică a cheltuielilor pretinse ca fiind efectuate în procesul de instalare şi de punere în funcţiune a instalaţiei ce a constituit obiectul litigiului.

Totodată, instanţa de fond a apreciat că în mod just instanţa arbitrală a constatat că nu poate obliga pârâta la plata sumelor menţionate în facturi, aceste facturi fiind, în lipsa oricăror probe obiective, consecinţa manifestării unilaterale de voinţă a reclamantei.

S-a mai reţinut că, aprecierea instanţei arbitrale asupra temeiniciei pretenţiilor reclamantei reprezintă o chestiune de fapt, ce nu poate fi cenzurată de instanţă având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 35810 alin. (1) şi art. 35811 alin. (4) C. proc. civ., în procedura arbitrală părţile sunt obligate să îşi dovedească faptele, iar arbitrul este cel care apreciază probele după intima lui convingere, apreciere care nu intră sub protecţia normelor de ordine publică ori a celor imperative, invocate de reclamantă, prin prisma art. 364 lit. i) C. proc. civ.

În acest context, s-a reamintit că stabilirea situaţiei de fapt este domeniul suveran al instanţei arbitrale, iar judecata situaţiei de fapt, inclusiv pentru considerentul lipsei dovezilor convingătoare privind întinderea pretenţiilor, excede motivelor pentru care hotărârea arbitrală poate fi cenzurată, dat fiind faptul că aprecierea asupra situaţiei de fapt nu cade sub protecţia regulilor de ordine publică ori a celor imperative.

Pe de altă parte, instanţa a reamintit că lipsa probelor convingătoare în dovedirea pretenţiilor reclamantei nu poate fi reproşată arbitrului, fiind o sarcină a părţilor, potrivit art. 35810 alin. (1) C. proc. civ., iar reclamanta nu poate să se prevaleze de lipsa sa de diligenţă în administrarea probelor reproşând instanţei arbitrale că din cauza lipsei de probe convingătoare acesta a încălcat principiul dreptului la apărare, principiul aflării adevărului şi principiul contradictorialităţii.

S-a considerat că doar în cazul în care arbitrul ar fi refuzat cererea reclamantei de a îşi proba pretenţiile ar putea să fie considerată o încălcare a principiilor arătate şi în niciun caz lipsa dovezilor convingătoare, o astfel de situaţie neexistând însă în speţă.

Astfel, nu este permis în acţiunea în anulare ca reclamanta să critice o hotărâre arbitrală în care s-a decis pe temeiul probelor depuse de ea, în condiţiile în care aceasta nu a solicitat alte probe, ci dimpotrivă s-a opus cererii de probe formulată de pârâtă tocmai cu privire la pretenţiile formulate de reclamantă, probe prin care pârâta încerca să dovedească faptul că valoarea menţionată de reclamantă în facturi este alta.

În plus, nu există niciun temei juridic care să îl oblige pe arbitru să se erijeze în apărătorul uneia dintre părţi, sub nume de rol activ al judecătorului - nu al arbitrului - şi să solicite suplimentarea probelor; cu atât mai mult în speţă, în condiţiile în care reclamanta s-a opus cererii probatorii a pârâtei.

Reclamanta a speculat folosirea de către arbitru a sintagmei "respinge ca nedovedit". Această sintagmă este, în speţă, sinonimă cu cea de "respinge ca neîntemeiată". Arbitrul a constatat că reclamanta are temei pentru pretenţiile invocate, Raportul din 3 februarie 2009, însă a respins cererea ca neîntemeiată pentru că reclamanta nu şi-a probat existenţa şi întinderea pretenţiei.

De asemenea, nu a fost încălcat nici principiul contradictorialităţii şi nici cel al dreptului la apărare, litigiul fiind dezbătut în contradictoriu şi cu respectarea dreptului la apărare, procedura arbitrală fiind diferită de cea de drept comun, iar lipsa probelor nu poate fi reproşată arbitrului.

S-a considerat că instanţa de judecată nu a avut niciun temei juridic să cenzureze hotărârea arbitrală pe temeiul lipsei rolului activ al arbitrului în a pune în discuţie noi probe, chestiune tranşată şi în dreptul civil român prin art. 129 alin. (51) C. proc. civ.

Critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor imperative privind prescripţia extinctivă a fost, de asemenea, respinsă, instanţa de fond apreciind că în mod corect a reţinut instanţa arbitrală că, în raport cu situaţia de fapt, pârâta nu a recunoscut pretenţia reclamantei pentru a se putea face aplicarea art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

S-a mai constatat că adresa din 26 mai 2009, invocată de reclamantă ca temei al întreruperii cursului termenului de prescripţie al dreptului la acţiune pentru pretenţiile din factura din 23 februarie 2009, nu poate fi reţinută, întrucât această adresă are ca obiect factura nr. x.

Situaţia de fapt reţinută de instanţa arbitrală nu poate constitui obiect al cenzurii de instanţa statală pe temeiul art. 364 lit. i) C. proc. civ., normă ce permite anularea hotărârilor care încalcă regula imperativă, în speţă art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958. Această regulă nu a fost ignorată de către arbitru, ci dimpotrivă, a fost recunoscută şi făcând aplicarea ei, a constatat că situaţia de fapt nu se încadrează în ipoteza acestei reguli.

Instanţa de fond a respins ca neîntemeiată critica privind lipsa motivelor care să sprijine soluţia pronunţată, reţinând că hotărârea a fost motivată în peste 50 de pagini, în care au fost analizate cu rigurozitate toate pretenţiile şi contrapretenţiile părţilor, analiză a pretenţiilor ce nu corespunde cu interesele reclamantei, neexistând nicio garanţie că acele cheltuieli au existat sau că sumele pretinse sunt cele reale, iar aşa cum a fost arătat anterior, sintagma "respingerea cererii ca nedovedită" este, în limbajul arbitrului, sinonimă cu "respingerea ca neîntemeiată".

5. Împotriva acestei decizii, reclamanta SC A. SA Borzeşti a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii recurate şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii în anulare şi anularea în parte a sentinţei arbitrale. În fond, reclamanta a solicitat rejudecarea acţiunii arbitrale şi admiterea acesteia, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 327.467 euro reprezentând sume datorate conform contractului încheiat între părţi, precum şi la plata cheltuielilor arbitrale.

În motivarea recursului, după prezentarea situaţiei de fapt cu privire la derularea raportului contractual dintre părţile litigante, recurenta-reclamantă SC A. SA Borzeşti a criticat soluţia instanţei dată motivului de anulare prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ., constând în încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii de către arbitru, respectiv a principiului aflării adevărului, a principiului contradictorialităţii şi dreptului la apărare, precum şi a normelor privind prescripţia extinctivă.

Referitor la încălcarea principiului aflării adevărului, recurenta-reclamantă a susţinut că arbitrul a omis să cerceteze şi să stăruie în stabilirea faptelor ce vizau elementul pe care l-a considerat nedovedit, respectiv cuantumul pretenţiilor.

În privinţa acestui element, constatând dificultăţile în stabilirea situaţiei de fapt după închiderea dezbaterilor, arbitrul era obligat să le învedereze părţilor în încercarea de a lămuri problema, neputând respinge expeditiv şi formal acţiunea arbitrală ca nedovedită.

În continuare, recurenta a prezentat argumente de ordin teoretic cu privire la imperativul respectării principiului aflării adevărului în cadrul procedurii arbitrale şi rolul arbitrului în aflarea adevărului.

Astfel, a arătat că, în aplicarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ. principiul aflării adevărului impune arbitrului îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză şi că, procedura arbitrală trebuie să se desfăşoare într-o manieră care să corespundă scopului acesteia, de a releva adevărul în litigiul dedus arbitrajului.

Totodată, nu poate fi ignorat că o asemenea conduită a arbitrului - rolul activ - este recunoscut inclusiv în cuprinsul regulilor procedurale aplicabile prezentului arbitraj, respectiv Regulile Curţii de Arbitraj Internaţional de la Paris, la art. 25 alin. (2), care prevăd că în orice moment în cursul procedurii, tribunalul poate solicita oricărei părţi să depună probe suplimentare.

Raţionamentul instanţei este profund greşit şi, totodată, încalcă imperativul respectării principiului aflării adevărului în cadrul procedurii arbitrale, instanţa ignorând atât conţinutul principiului aflării adevărului cât şi rolul arbitrului în aflarea adevărului.

Din considerentele instanţei de fond, reiese în mod evident că au fost încălcate aceste principii şi că instanţa a negat în mod vădit nelegal aplicabilitatea lor în arbitraj, aspecte ce au fost subsumate motivului de anulare prevăzut de dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ.

De altfel, instanţa de fond în mod greşit a reţinut că aceste critici ar privi modalitatea de apreciere a probelor de către arbitru, apreciere care în mod evident nu cade sub protecţia normelor de ordine publică ori imperative şi astfel nu poate fi cenzurată de instanţă.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că nu a contestat modalitatea de apreciere a probelor de către arbitru, ci omisiunea acestuia de a cerceta şi stărui în stabilirea faptelor ce vizau elementul considerat nedovedit, respectiv cuantumul pretenţiilor.

Totodată, motivele reţinute de instanţa de fond sunt străine de susţinerile sale, deci străine cauzei, atâta timp cât nu a reproşat niciodată arbitrului lipsa probelor convingătoare privind întinderea pretenţiilor.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că modalitatea în care arbitrul a dat rezolvare cauzei nu se rezumă la o problemă de exprimare sau de traducere, întrucât termenul "nedovedit" utilizat de arbitru nu echivalează cu termenul "neîntemeiat" din limba română.

Faţă de argumentele expuse, recurenta a apreciat că în speţă se impunea desfiinţarea hotărârii arbitrale pronunţate cu încălcarea principiului aflării adevărului şi cu nesocotirea rolului activ al arbitrului, fiind îndeplinită ipoteza prevăzută de art. 364 lit. i) C. proc. civ.

O altă critică vizează greşita soluţionare a motivului de anulare prin care a criticat sentinţa arbitrală sub aspectul încălcării principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, în dezvoltarea căreia, după prezentarea argumentelor de ordin teoretic, recurenta-reclamantă a susţinut următoarele:

Aşa cum rezultă din motivare, instanţa de fond nu a analizat argumentele subsumate criticii referitoare la încălcarea principiului contradictorialităţii. Singura analiză făcută de instanţă, şi aceasta greşită, priveşte efectele rezultate din maniera în care s-a administrat probatoriul în faţa instanţei arbitrale, respectiv cum s-a soluţionat cererea intimatei de depunere a unor înscrisuri.

Printr-o dezlegare anterioară, prin Ordinul Procedural nr. 2, arbitrul unic a stabilit că o categorie de înscrisuri - de natura celor pe care la deliberare le-a considerat o lipsă ce ar justifica decisiv, în optica sa, respingerea acţiunii - care privesc inclusiv perioada în discuţie, nu erau relevante în cauză. Astfel, a tranşat problema neutilităţii în aprecierea sa a înscrisurilor vizate de acel ordin, cu titlu obligatoriu pentru părţi.

Faţă de existenţa unei asemenea dezlegări obligatorii, care stabilea anumite coordonate privind administrarea probatoriului în cauză şi în considerarea acestei dezlegări, recurenta - reclamantă a arătat că nu a mai readus în discuţie aceleaşi probe, respinse de Arbitrul Unic.

Or, în aceste împrejurări, în vederea asigurării contradictorialităţii, Arbitrul Unic nu putea, fără a repune în discuţie necesitatea suplimentării probatoriului vizând problema determinării cuantumului pretenţiilor, să reţină cauza în pronunţare şi să respingă acţiunea, pe motivul că probele ce i-au fost puse la dispoziţie nu erau suficiente pentru dovedirea cuantumului pretenţiilor.

Prin conduita sa, arbitrul a încălcat principiul contradictorialităţii, reclamanta fiind pusă în situaţia în care, practic, nu a avut posibilitatea reală de a discuta aceste aspecte, ce au fost învederate în acţiunea în anulare, precum şi să-şi expună poziţia în legătură cu necesitatea suplimentării probelor de la dosar.

Instanţa de fond a ignorat practic aceste critici care dovedeau încălcarea principiului contradictorialităţii de către arbitrul unic.

Cu privire la încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii referitoare la prescripţia extinctivă, recurenta - reclamantă a arătat că raţionamentul instanţei este greşit, întrucât în opinia sa o astfel de încălcare a unor dispoziţii de ordine publică poate fi cenzurată şi sancţionată pe calea acţiunii în anulare.

Recurenta-reclamantă a mai criticat şi soluţia dată asupra motivului de anulare privind nemotivarea hotărârii arbitrale, în sensul că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia pronunţată de arbitru.

Sub acest aspect, a arătat că motivele reţinute de instanţa de fond sunt străine de susţinerile sale - ale reclamantei - sau ale cauzei, întrucât hotărârea arbitrală nu a fost criticată pentru motivele reţinute de instanţa de fond.

S-a subliniat că viciul hotărârii arbitrale pe care l-a invocat nu se referă la modalitatea în care arbitrul a apreciat probele, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond, ci la împrejurarea că, o asemenea apreciere dacă a existat - or, nu a existat, tocmai pentru că acţiunea a fost respinsă ca nedovedită - nu se confirmă în cuprinsul hotărârii arbitrale.

O astfel de soluţie, al cărei singur suport este afirmaţia privind pretinsa insuficienţă a probelor, nu numai că încalcă principiul aflării adevărului, atrăgând incidenţa motivului de anulare prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. analizat supra, dar, mai mult, conduce la pronunţarea unei hotărâri nemotivate, fără considerente de natură să sprijine aprecierea arbitrului, hotărâre supusă anulării în conformitate cu art. 364 lit. g) C. proc. civ.

În final, recurenta-reclamantă a arătat că toate aceste argumente au fost ignorate de instanţa de fond atunci când a motivat sumar soluţia de respingere şi a acestui motiv de anulare.

Intimata-pârâtă SC B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

6. Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, se constată că în argumentarea recursului, reclamanta SC A. SA Borzeşti a reiterat motivele acţiunii în anulare, ca şi motive de recurs, însă fără a evidenţia critici referitoare la o presupusă încălcare a legii sau o nemotivare a sentinţei atacate.

Chestiunea judicioasă supusă analizei vizează modul de soluţionare a acţiunii arbitrale, prin prisma căreia recurenta-reclamantă invocă greşita soluţie de respingere a acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale, în contextul unei presupuse încălcări de către arbitru a principiilor aflării adevărului, al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, a normelor privind prescripţia extinctivă, precum şi a nesocotirii rolului activ de către arbitru.

În cauză, instanţa sesizată cu acţiunea în anulare a procedat la verificarea hotărârii arbitrale, în ce măsură aceasta ar putea fi desfiinţată prin prisma motivelor invocate raportat la cele prevăzute expres de lege, reţinându-se că acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale vizează în esenţă critici de netemeinicie referitoare la insuficienţa probatoriului sau maniera de interpretare a acestuia, apreciere a probatoriului ce nu intră sub protecţia normelor de ordine publică ori a celor imperative.

În perimetrul motivului de anulare a hotărârii arbitrale prevăzut în art. 364 lit. i) C. proc. civ. referitor la încălcarea ordinii publice, bunelor moravuri ori dispoziţiilor imperative ale legii, nu pot fi incluse chestiunile de fapt, evocate pe larg de recurentă, sau cele cu privire la aplicarea prevederilor legale dispozitive, ci numai criticile cu privire încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii, independent de situaţia de fapt stabilită.

În acest context, instanţa de fond în mod corect a reţinut că nu se poate susţine o încălcare a principiului aflării adevărului ori nesocotirea rolului activ de către arbitru, în condiţiile în care sarcina probei ţine de diligenţa părţii - în speţă, a reclamantei - potrivit art. 35810 alin. (1) C. proc. civ. şi, nicidecum, de sarcina arbitrului, neexistând vreo normă legală care să-l oblige pe arbitru să se erijeze în avocatul uneia dintre părţi, sub pretextul exercitării rolului activ.

Sub acest aspect, rolul activ al arbitrului în aflarea adevărului în materia procedurii arbitrajului se concretizează în evidenţierea tuturor aspectelor de fapt care pot conduce la cea mai bună soluţionare în drept sau în echitate a problemelor aduse în faţa tribunalului arbitral, părţile semnatare ale convenţiei arbitrale având la rândul lor drepturi şi obligaţii.

Faptul că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a-şi dovedi pretenţiile şi apărările în susţinerea acţiunii nu poate fi imputată arbitrului, sub forma unei lipse de diligenţă a acestuia de a cerceta şi stărui în stabilirea situaţiei de fapt, tradusă prin grija arbitrului de a da dovadă în exercitarea misiunii jurisdicţionale încredinţată de părţi şi de a se transforma în avocatul părţilor, pentru a nu se încălca alte principii fundamentale ale procesului arbitral.

O altă critică strâns legată de conduita arbitrului se referă la neanalizarea de către instanţa de fond a criticilor privitoare la încălcarea principiului contradictorialităţii de către arbitru.

Or, această critică nu poate fi primită, analiza instanţei a fost una globală întrucât impunea considerente comune, astfel că nu se poate susţine că instanţa ar fi procedat la o analiză parţială sau preferenţială a motivelor invocate, cum greşit susţine recurenta-reclamantă.

Totodată, recurenta-reclamantă reproşează instanţei de fond faptul că ar fi reţinut motive străine faţă de susţinerile sale, deci străine cauzei, întrucât nu a reproşat arbitrului lipsa probelor convingătoare privind întinderea pretenţiilor.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, nu poate fi reţinută ipoteza supusă analizei sub aspectul reţineri unor motive străine de natura cauzei, faţă de împrejurarea că argumentele invocate nu susţin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Nici cea de a doua ipoteză supusă analizei prin prisma motivului de recurs anterior evocat nu poate fi reţinută, respectiv cea referitoare la nemotivarea hotărârii recurate, ca urmare a confuziei făcută de instanţă cu privire la criticile subsumate art. 364 lit. g) C. proc. civ., în sensul că hotărârea nu a fost criticată pentru modalitatea aprecierii probatoriului, ci pentru lipsa considerentelor de natură să sprijine aprecierea arbitrului asupra probatoriului.

Astfel, se observă că recurenta se axează, în realitate, pe problematica evaluării probatoriului, încercând să repună în discuţia instanţei aspecte ce ţin exclusiv de modalitatea în care tribunalul arbitral a analizat în fond raporturile dintre părţi şi probatoriile administrate, precum şi dezlegările date de instanţa arbitrală.

În acelaşi context, se cuvine subliniat că nu corespunde încălcării unei norme imperative a legii împrejurarea că instanţa arbitrală a respins acţiunea ca nedovedită, iar nu ca neîntemeiată. Din acest punct de vedere, prima instanţă a argumentat corect respingerea acestei critici de nelegalitate, arătând că distincţia terminologică este nerelevantă, câtă vreme suportul respingerii acţiunii l-a constituit lipsa probelor concludente de natură să susţină pretenţia.

De altfel, hotărârea recurată este amplu motivată în fapt şi în drept, respectând exigenţele impuse de prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar faptul că soluţia adoptată şi argumentele ce au format opinia instanţei o nemulţumeşte pe reclamantă, nu este de natură a conduce la admiterea recursului în contextul lipsei unor motive de nelegalitate expres prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte soluţionarea greşită a criticii referitoare la încălcarea dispoziţiilor imperative vizând prescripţia extinctivă, se constată că instanţa de fond a apreciat în mod corect că situaţia de fapt reţinută de instanţa arbitrală nu poate fi cenzurată prin prisma prevederilor art. 364 lit. i) C. proc. civ., ci doar încălcarea regulii imperative a art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, ipoteză ce în speţă nu se regăseşte.

În fapt, prin evaluarea probelor cauzei şi realizarea unui examen critic al acestora, s-a concluzionat că prescripţia dreptului material la acţiune nu a fost întreruptă, iar la starea de fapt constatată, dispoziţiile legale evocate au fost corect aplicate.

Aşa fiind, se constată că nu poate fi reţinută încălcarea sau aplicarea greşită a legii şi nici motive străine de natura cauzei ori chiar nemotivarea hotărârii recurate, astfel încât, pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SA Borzeşti împotriva Sentinţei civile nr. 60 din 7 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SA Borzeşti împotriva Sentinţei civile nr. 60 din 7 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2016.

Procesat de GGC - CL