Cumulative recovery of legal interest and inflation indexation for late payment of commercial debts

Decizia nr. 550/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. x/118 din 15 ianuarie 2013 reclamanta SC A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC B. SA obligarea acesteia la plata sumei de 717.830,61 RON cu titlu de daune-interese, respectiv 426.830,54 RON reprezentând dobândă legală şi 291.000,07 RON - actualizarea debitului în raport de rata inflaţiei.

Prin întâmpinare pârâta SC B. SA a invocat excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune şi inadmisibilităţii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată.

Prin sentinţa civilă nr. 2699 din 14 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa a fost admisă acţiunea astfel cum a fost precizată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 363.387,48 RON compusă din 223.826,86 RON reprezentând dobândă legală şi 139.560,62 RON cu titlu de actualizare a debitului în valoare de 1.163.869,86 RON cu rata inflaţiei; a fost dispusă obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 35.750 RON reprezentând cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar (7.750 RON), onorariu expert contabil (3.000 RON) şi onorariu avocat (25.000 RON).

În motivare prima instanţă a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 705 din 31 ianuarie 2011 a Tribunalului Constanţa a fost admisă acţiunea astfel cum a fost precizată formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, dispunându-se obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 1.025.596,35 RON reprezentând contravaloare lucrări construcţii vile B. şi suma de 146.664,40 RON cu titlu de contravaloare lucrări reparaţii Hotel C., respingându-se cererea reconvenţională formulată de pârâtă, ca nefondată, dispunându-se obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 91.894 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă timbru (15.834 RON), onorariu expert (5.800 RON) şi onorariu avocat (70.260 RON), hotărârea rămânând irevocabilă, urmare a pronunţării deciziei nr. 87/COM din 16 iunie 2011 de către Curtea de Apel Constanţa, ce a respins apelul SC B. SA, ca nefondat, şi ulterior, a pronunţării deciziei nr. 1952 din 05 aprilie 2012 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a respins recursul, ca nefondat.

Instanţa de fond a constatat că suma de 1.163.869,86 RON a fost achitată cu întârziere în şase tranşe de plată în perioada 01 ianuarie 2010 - 04 decembrie 2012 (100.000 RON la 14 septembrie 2011; 100.000 RON la 20 septembrie 2011; 100.000 RON la 17 mai 2012; 100.000 RON la 18 iulie 2012; 400.000 RON la 18 august 2012; 464.154,75 RON la 04 decembrie 2012), aceasta în condiţiile în care, prin cererea dedusă judecăţii, în temeiul dispoziţiilor art. 1530, art. 1531 şi art. 1535 C. civ. şi O.G. nr. 13/2011, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 717.830,61 RON cu titlu de daune-interese, respectiv 426.830,54 RON, reprezentând dobândă legală şi 291.000,07 RON - actualizarea debitului în raport de rata inflaţiei, pentru perioada 29 februarie 2008, reprezentând data la care pârâta a fost notificată asupra achitării creanţei şi 31 octombrie 2012.

S-a reţinut că prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, expertul a calculat dobânda legală la suma de 1.163.869,86 RON în baza O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011, respectiv 223.826,86 RON, actualizarea aceleiaşi valori, ambele pe perioada 01 ianuarie 2010 - 04 decembrie 2012, respectiv 139.560,62 RON, părţile neformulând obiecţiuni la raportul de expertiză contabilă.

În stabilirea întinderii daunelor-interese, prima instanţă a avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, respectiv dispoziţiile art. 1083 - art. 1086 C. civ., dar şi prevederile art. 1073, art. 1088 C. civ., art. 43 C. com., precum şi dispoziţiile O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011.

S-a apreciat că acordarea dobânzii nu exclude actualizarea debitului, deoarece acestea au temeiuri de drept şi scopuri diferite, de asemenea, prin acordarea dobânzii se urmăreşte sancţionarea debitorului pentru executarea cu întârziere a obligaţiei care îi incumbă, pe când prin actualizarea debitului, se urmăreşte acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuaţiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenţei şi cea a plăţii efective a sumei datorate.

Concluzionând asupra celor reţinute şi în raport de concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză şi necontestate de părţi, instanţa de fond a apreciat că acţiunea reclamantei are caracter fondat, astfel că aceasta a fost admisă, astfel cum a fost precizată.

Reţinând culpa procesuală a pârâtei în demararea procesului civil, în temeiul art. 274 C. proc. civ., instanţa de fond a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 35.750 RON.

În ceea ce priveşte cuantumul onorariului avocaţial cuvenit reclamantei, s-a reţinut neaplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. chiar dacă judecătorii, raportându-se la criteriile indicate în textul de lege, respectiv valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat, au dreptul să micşoreze onorariile avocaţilor în acord cu acestea.

În acest sens, instanţa de fond a arătat că, munca avocatului nu se rezumă doar la activitatea sa în cadrul instanţei de judecată, ci implică şi o activitate pregătitoare de studiu care presupune timp sau diverse alte activităţi solicitate de client, conlucrarea cu experţi sau alţi specialişti impusă de natura, obiectul, complexitatea şi dificultatea cazului, constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acţioneze pentru a asigura servicii legale performante, aspecte în raport de care, s-a apreciat asupra acordării în totalitate a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta SC B. SA a declarat apel, care prin decizia civilă nr. 124 din 27 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar, în referire la situaţia de fapt, a reţinut că urmare perfectării de către părţi a contractului nr. 3303 din 29 septembrie 2006, având ca obiect „investiţii vile Olimp”, intimata SC A. SRL a construit pentru apelantă un complex de vile în Staţiunea Neptun Olimp şi a efectuat reparaţii la Hotelul C., în baza comenzii ferme nr. 1214 din 20 aprilie 2007, lucrările fiind executate şi predate la data de 08 august 2007.

S-a apreciat că probatoriul administrat în cauză face dovada că debitul reclamat de intimată în sumă totală de 1.163.869,86 RON trebuia achitat până la sfârşitul lunii august 2007 şi deoarece apelanta nu a înţeles a o face benevol până la data de 29 februarie 2008, intimata a procedat la notificarea acesteia şi, ulterior, la chemarea sa în judecată, aşa explicându-se formularea prezentei acţiuni, ce are ca obiect obligarea apelantei la daune - interese, reprezentând dobândă legală (daune moratorii) şi actualizarea debitului în raport cu rata inflaţiei (daunele compensatorii).

În referire la susţinerile apelantei privind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, acestea au fost apreciate ca fiind nefondate în raport de prevederile art. 1 alin. (1), art. 3 şi art. 7 din Decretul-lege nr. 167/1958 referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Aceasta întrucât dreptul la acţiune privind daunele-interese solicitate de intimată a început să curgă de la data notificării pârâtei, respectiv 29 februarie 2008, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată având ca obiect creanţa principală a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 705 din 31 ianuarie 2011 de instanţă, fiind irevocabilă la data de 05 aprilie 2012, perioadă de timp ce a avut ca efect întreruperea cursului prescripţiei, atât în ceea ce priveşte creanţa, cât şi în ceea ce priveşte dreptul la acţiune pentru drepturi accesorii, ca o consecinţă a caracterului accesoriu al daunelor-interese, reprezentând dobânda legală şi reactualizarea creanţei cu rata inflaţiei, aspecte ce derivă din interpretarea dispoziţiilor cuprinse în Decretul-lege nr. 167/1958.

Este real că, potrivit dispoziţiilor actului normativ precizat, stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, atrage stingerea dreptului la acţiune pentru drepturile accesorii, însă, a reţinut curtea de apel, dacă dreptul la acţiune pentru creanţa principală nu s-a stins, indiferent de motiv, este evident că nu se poate da o altă interpretare în ceea ce priveşte drepturile accesorii, decât aceea că nici dreptul la acţiune pentru acestea nu este prescris, neputându-se adăuga la lege o nouă cauză de întrerupere a cursului prescripţiei, ci este necesar a se da eficienţă caracterului subsidiar al drepturilor accesorii faţă de dreptul principal, potrivit principiului conform căruia „accesoriul urmează soarta principalului”.

S-a apreciat că în mod legal şi temeinic instanţa de fond a procedat la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune invocată de apelanta pârâtă, pentru că acţiunea principală formulată pe calea dreptului comun, având ca obiect pretenţii, a fost admisă, dispunându-se obligarea apelantei la plata debitului principal, iar acţiunea vizând plata daunelor-interese ce formează obiectul prezentei cauze, reprezintă o acţiune distinctă, cu o existenţă de sine stătătoare şi care, potrivit legii, trebuie exercitată înlăuntrul termenului de 3 ani, cum de altfel, s-a şi exercitat.

În referire la susţinerile apelantei privind excepţia inadmisibilităţii acţiunii, s-a constatat că temeiurile de drept invocate de apelantă în susţinerea acestui motiv de apel, şi care au fost invocate şi cu prilejul judecăţii cauzei în faţa instanţei de fond, nu sunt incidente în cauză, art. 3712 alin. (3) C. proc. civ. referindu-se la executarea silită a titlului executoriu, în acest moment creditorul obligaţiei putând solicita actualizarea valorii obligaţiei principale.

Curtea de apel a reţinut că apelanta SC B. SA a înţeles a-şi executa de bunăvoie obligaţia stabilită în sarcina sa printr-o hotărâre judecătorească - art. 3711 C. proc. civ. -, astfel că odată ce intimata reclamantă a sesizat instanţa printr-o acţiune prevăzută de lege, pentru repararea integrală a prejudiciului suferit din faptul neexecutării cu întârziere a obligaţiilor asumate, cu temeiuri de drept aplicabile, art. 1530, art. 1531, art. 1535 noul C. civ. şi O.G. nr. 13/2011, toate susţinerile apelantei privind greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii sunt nefondate, neexistând motive pentru reformarea hotărârii sub acest aspect.

În referire la fondul cauzei, s-a apreciat că toate criticile formulate de către SC B. SA sunt nefondate.

În speţă, se discută despre despăgubiri - daune-interese moratorii ca despăgubiri în bani şi care reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei asumate contractual de către debitor, acestea, nefiind menite să înlocuiască executarea în natură a obligaţiei şi, ca urmare, pot fi cumulate cu debitul, după cum pot fi cumulate şi cu daunele-interese compensatorii care înlocuiesc executarea în natură a prestaţiei, ele fiind condiţionate de punerea în întârziere a debitorului în ipoteza obligaţiilor care au ca obiect o sumă de bani şi înfăţişându-se ca dobânzi, în raport de prevederile art. 1073-1088 C. civ. din 1864 cu referire la O.U.G. nr. 9/2000 şi O.U.G. nr. 13/2011.

S-a apreciat că reţinerile instanţei de fond sunt în consens cu preocuparea din ultima perioadă a Uniunii Europene pentru luarea unor măsuri ferme de combatere a întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din tranzacţiile comerciale, în vederea atenuării consecinţelor crizei economice, în acest sens fiind relevantă - Directiva nr. 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 2011 ce urmăreşte „Asigurarea funcţionării adecvate a pieţei interne”, actul normativ al Uniunii Europene fiind transpus în legislaţia internă prin Legea nr. 72/2013 cu modificările ulterioare, aplicabilă contractelor încheiate între comercianţi şi între aceştia şi autorităţile publice.

În contextul dat, instanţa de apel a reţinut că, în cazul obligaţiilor pecuniare, creditorul obligaţiei nu poate pretinde drept echivalent al prejudiciului suferit decât dobânda legală, fără ca acesta să fie ţinut a face dovada că prin întârzierea la executare i s-a cauzat un prejudiciu - art. 1088 C. civ. din 1864 - deoarece, potrivit art. 43 C. com., în raporturile comerciale debitorul nu trebuie pus în întârziere, întrucât el este de drept în întârziere prin nerespectarea obligaţiilor asumate.

S-a apreciat că în mod legal şi temeinic instanţa de fond a statuat că dacă temeiul de drept al dobânzii legale este dat de dispoziţiile art. 1073 - art. 1088 C. civ. din 1864, art. 43 C. com., făcând referire la dispoziţiile cuprinse în O.G. nr. 9/2000 şi ale O.G. nr. 13/2011, intimata-reclamantă are dreptul la actualizarea cu rata inflaţiei, a pretenţiilor sale, debitorul obligaţiei datorând şi suma reprezentând actualizarea debitului, toate avându-şi temeiul în principiul amintit privind reparaţia integrală a prejudiciului.

Instanţa de control judiciar a avut în vedere că, natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei, în sensul că dobânda reprezintă o sancţiune - care se transformă în daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată, iar rata inflaţiei reprezintă valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii - daune compensatorii, ceea ce conduce la concluzia că, este admisibil cumulul acestora şi deci, nu se ajunge la o dublă reparaţie, fapt ce ar reprezenta o „îmbogăţire fără justă cauză” a creditorului.

Împrejurarea de a se fi indicat ca temei de drept pentru calculul dobânzii legale dispoziţiile O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011 a derivat din necesitatea respectării principiului aplicării legii în timp, prin acordarea dobânzii legale urmărindu-se, astfel cum s-a arătat, sancţionarea debitorului pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor care îi incumbă, pe când, prin actualizarea debitului se urmăreşte acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuaţiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenţei şi cea a plăţii efective, a sumei datorate.

Relevante, în sensul celor menţionate, s-a apreciat a fi concluziile ce se desprind din raportul de expertiză judiciar contabilă întocmit în cauză, necontestat de părţi, din care rezultă modul de calcul al dobânzii legale pentru suma de 1.163.869,96 RON, în baza ordonanţelor sus menţionate, ajungându-se la un cuantum de 223.826,86 RON, şi actualizarea acestei valori, pentru perioada 01 ianuarie 2010 - 04 decembrie 2012, respectiv 139.560,62 RON.

În referire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de control judiciar a reţinut că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat asupra prerogativei instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, a cuantumului onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale, cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, aspect ce este cu atât mai necesar cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil.

Ori opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, ce este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă, prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil, aspecte ce se regăsesc în conţinutul Deciziei nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curţii Constituţionale, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, practica Curţii Europene a Drepturilor Omului rezultată din Hotărârea din 24 mai 2006 în cauza Weissman şi alţii v. României; Hotărârea din 05 aprilie 2005 în cauza Monory v. României; Hotărârea din 24 mai 2005 în cauza Buzescu v. României, etc., a statuat că, „acordarea cheltuielilor de judecată se poate dispune numai în măsura în care, acestea constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil”.

S-a constatat că, intimata reclamantă a achitat taxa judiciară de timbru în cuantum de 11.290 RON, conform O.P. nr. 337 din 26 februarie 2013 şi timbru judiciar în sumă de 5 RON, aşa după cum rezultă din măsurile dispuse de complet, onorariu expert în sumă de 1.500 RON conform O.P. nr. 1413 din 18 iulie 2013 în sumă de 1.500 RON conform O.P. nr. 1887 din 18 septembrie 2013, precum şi onorariu avocat în cuantum de 25.000 RON, conform O.P. nr. 2378/2012, nr. 80/2013; nr. 274/2013; nr. 5132/2013; nr. 757/2013; nr. 972/2013; nr. 1187/2013; nr. 1424/2013; nr. 1644/2013 şi nr. 1899/2013, astfel că, în mod legal şi temeinic instanţa de fond a dispus obligarea apelantei pârâte la plata sumei de 35.750 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei reclamante, făcând aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. - deci acordând cuantumul onorariului destinat serviciului avocaţial - faţă de munca depusă de avocatul reclamantului, de complexitatea cauzei şi numărul termenelor de judecată, apreciindu-se că onorariul este justificat, sub aspectul proporţionalităţii şi în limita unui cuantum rezonabil.

Pentru aceleaşi considerente sus expuse, reţinând culpa procesuală a apelantei pârâte SC B. SA, şi raportându-se la dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., apreciind asupra unui cuantum rezonabil proporţional cu complexitatea cauzei în raport cu munca depusă de avocat în calea de atac, curtea de apel, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a dispus obligarea apelantei pârâte faţă de intimata-reclamantă, la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de abordarea căii de atac, respectiv la plata sumei de 2.500 RON reprezentând onorariul de avocat, în condiţiile în care intimata a achitat apărătorului său un onorariu în sumă totală de 5.000 RON achitat cu O.P. nr. 2517 din 25 noiembrie 2013 şi O.P. nr. 2812 din 20 decembrie 2013, reducând onorariul la suma precizată.

În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta SC B. SA a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reiterând criticile din apel, pârâta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel în mod greşit a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fără a ţine seama de argumentele juridice invocate de pârâtă.

În opinia recurentei, dreptul la acţiune al reclamantei cu privire la pretenţiile sale privind plata de daune-interese, s-a născut la data de 29 februarie 2008, dată la care SC B. SA a fost notificată să achite suma de 1.163.869,86 RON.

Intimata-reclamantă a formulat acţiunea pe data de 15 ianuarie 2013, depăşind cu mult termenul general de prescripţie de trei ani reglementat de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, obiectul cererii de chemare în judecată reprezentându-l obligarea SC B. SA la plata de daune - interese pentru suma menţionată, reprezentând dobânda legală şi actualizarea debitului cu rata inflaţiei.

În speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 şi art. 14 din Decretul nr. 167/1958 privind cauzele de suspendare, respectiv de întrerupere a cursului prescripţiei, actualizarea debitului cu rata inflaţiei fiind solicitată de către intimata reclamantă pe cale separată, constituind un capăt de cerere principal în cadrul acţiunii de faţă.

În aceste condiţii, nu se poate reţine că o altă cerere interpretată ca fiind principală, pronunţată într-o altă cauză, ar putea să influenţeze prezenta cerere sub aspectul suspendării sau întreruperii cursului prescripţiei.

Prin urmare, solicită modificarea hotărârii judecătoreşti apelată în sensul admiterii excepţiei invocate şi a se aprecia în sensul că acţiunea formulată de intimata-reclamantă este prescrisă.

Totodată, recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel în mod greşit a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în condiţiile în care au fost invocate dispoziţiile cuprinse în art. 3712 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de a actualiza creanţa cu rata inflaţiei aparţinând în exclusivitate executorului judecătoresc, fiind o operaţiune tehnico-administrativă ce nu este de competenţa instanţei de judecată. Solicită modificarea hotărârii judecătoreşti apelată în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii şi a se aprecia că acţiunea formulată de reclamantă este inadmisibilă.

Pe fondul cauzei, recurenta susţine, în esenţă, că în mod greşit instanţa de fond a dispus obligarea SC B. SA atât la plata dobânzii legale calculată în conformitate cu dispoziţiile O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2012 cumulat cu actualizarea debitului în raport de rata inflaţiei, odată ce au fost nesocotite dispoziţiile cuprinse în art. 1088 C. civ., practica judiciară în materie statuând în sensul că un eventual cumul al dobânzii legale cu rata inflaţiei ar fi fost admisibil în perioada anterioară intrării în vigoare a O.G. nr. 9/2000, când inexistenţa unei rate legale a dobânzii ar fi putut lăsa loc arbitrariului, însă în prezent în susţinerea acestei teze nu mai pot fi găsite argumente, pentru că dobânda legală cuprinde şi rata inflaţiei, deci şi despăgubirea pentru prejudiciul cauzat prin deprecierea monedei naţionale în perioada dintre data exigibilităţii creanţei şi data plăţii.

Prin urmare, actualizarea creanţei în funcţie de rata inflaţiei nu poate fi cumulată cu dobânda legală, atâta timp cât aceasta include şi rata inflaţiei, aceasta constituind o îmbogăţire fără justă cauză.

În aceste condiţii, susţine recurenta că art. 1088 C. civ. urmează să i se dea o interpretare extensivă, în sensul că prezumţia absolută pe care o instituie, vizează ambele laturi ale prejudiciului, în sprijinul acestei susţineri fiind aduse următoarele argumente:

O.G. nr. 9/2000 stabileşte dobânda legală pentru plăţile internaţionale efectuate în valută la 6%, în virtutea faptului că valutele în care se fac de regulă plăţile internaţionale sunt în foarte mică măsură afectate de inflaţie. Aşa cum în mod justificat s-a arătat însă, acest cuantum este aplicabil oricărei plăţi în moneda străină, chiar în raporturile de drept intern. Ori, a considera că lipsa de folosinţă a creditorului a cărui creanţă este exprimată în RON, se determină prin aplicarea unei cote de aproximativ 22% sau 26,5% (dobânda legală pentru operaţiunile cu plata în RON), iar contravaloarea lipsei de folosinţă a creditorului a cărui creanţă este exprimată în moneda străină se stabileşte prin aplicarea unei cote de 6%, este o soluţie nejustificată din punct de vedere economic.

Dacă debitorul ar fi plătit la timp, creditorul nu s-ar fi putut apăra de efectele devalorizării monetare decât prin depunerea sumei la o unitate bancară a cărei dobândă la depozite este în mod evident corelată cu rata inflaţiei, menirea depozitului bancar fiind de altfel tocmai conservarea puterii de cumpărare a banilor depuşi.

De asemenea, recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel nu a ţinut seama că intimata-reclamantă a stat în pasivitate şi nu a efectuat demersurile necesare în ceea ce priveşte recuperarea creanţei.

Pentru recuperarea creanţei, intimata-reclamantă avea la îndemână instituţia executării silite, de asemenea, avea posibilitatea ca pe lângă pretenţiile principale solicitate în Dosarul nr. x/118/2008 aflat pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia comercială, să solicite şi pretenţii accesorii, însă a stat în toată această perioadă în pasivitate şi după ce i s-a efectuat plata integrală a sumelor datorate a formulat o altă cerere de chemare în judecată a SC B. SA şi a solicitat obligarea societăţii la plata de daune-interese.

În acest sens, se învederează că practica judiciară în materie a statuat în sensul potrivit căruia creditorul nu poate solicita actualizarea creanţei sale constatate printr-o hotărâre judecătorească dacă nu a iniţiat procedura de executare silită, întrucât într-o asemenea situaţie el se află în culpă.

Culpa în producerea unui presupus prejudiciu, în condiţiile în care reclamanta ar face dovada existenţei acestuia, îi aparţine în exclusivitate acesteia, întrucât, prin inacţiunea sa culpabilă a contribuit la producerea presupusului prejudiciu.

Enunţând dispoziţiile art. 1533 C. civ. şi art. 1534 C. civ., arată că reclamanta nu a făcut dovada existenţei unui prejudiciu pe care l-a suferit prin achitarea cu întârziere de către SC B. SA a sumei stabilite prin sentinţa civilă nr. 705/2011 şi nici a diligenţelor legale pe care le-a făcut pentru recuperarea sumei datorate, respectiv nu face dovada că a solicitat executarea silită a sentinţei civile pronunţate de Tribunalul Constanţa.

În opinia recurentei, în condiţiile în care întârzierea efectuării plăţii s-a făcut prin acordul ambelor părţi, nu se poate reţine culpa exclusivă a SC B. SA în efectuarea plăţii cu întârziere a sumei datorate, aspect ce nu a fost luat în considerare de către instanţa de apel.

Intimata-reclamantă, prin inacţiunea sa culpabilă, a contribuit la efectuarea cu întârziere a plăţii de către SC B. SA, iar instanţa de fond nu a ţinut seama de aceste dispoziţii legale şi a dispus obligarea SC B. SA atât la plata dobânzii legale, cât şi la plata actualizării sumei cu rata inflaţiei.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată în sumă de 25.000 RON reprezentând onorariu avocat, apreciază că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Conform textului de lege menţionat, „judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”, iar prin aplicarea acestuia, nu se intervine în contractul de asistenţă juridică care îşi produce pe deplin efectele între părţi (art. 969 C. civ.), instanţa fiind necesar a aprecia în ce măsură onorariul este adecvat sub aspectul cuantumului, având în vedere îndeplinirea de către avocat a muncii sale.

De altfel, dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. au fost supuse cenzurii Curţii Constituţionale şi din considerentele Deciziei nr. 401/2005 rezultă că acest articol este constituţional şi, în aceste condiţii, instanţa poate micşora onorariile apărătorilor, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ori onorariul de 25.000 RON nu este un cuantum rezonabil.

De asemenea, instanţa de apel, apreciază recurenta, în mod nejustificat a admis obligarea SC B. SA şi la plata cheltuielilor de judecată cerute în sumă de 2.500 RON.

Intimata-reclamantă SC A. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care succed:

Înalta Curte constată că prin sentinţa civilă nr. 705 din 31 ianuarie 2011, pronunţată în Dosarul nr. x/118/2008, rămasă irevocabilă, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, astfel cum a fost precizată, dispunând obligarea pârâtei SC B. SA la plata către reclamantă a sumei de 1.025.596,35 RON, reprezentând contravaloare lucrări construcţii vile B., precum şi suma de 146.664,40 reprezentând contravaloare lucrări reparaţii Hotel C., debitul în cuantum total de 1.163.869,86 RON fiind achitat de pârâtă cu întârziere în şase tranşe.

Reclamanta SC A. SRL a formulat prezenta acţiune având obiect obligarea pârâtei la daune-interese pentru perioada 29 februarie 2008 - 31 octombrie 2012, reprezentând dobândă legală (daune moratorii) şi actualizarea debitului de 1.163.869,86 RON în raport cu rata inflaţiei (daunele compensatorii).

Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958 „dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”, actul normativ prevăzând în conţinutul art. 3 asupra termenului de prescripţie ca fiind de 3 ani, cu menţiunea cuprinsă în art. 7 referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, respectiv: „prescripţia începe să curgă de la data la care se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită”.

Criticile recurentei privind greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune nu pot fi primite, întrucât dreptul la acţiune privind daunele-interese solicitate de intimată prin prezenta acţiune a început să curgă la data notificării pârâtei asupra achitării creanţei principale, respectiv la data de 29 februarie 2008, iar cererea de chemare în judecată având ca obiect creanţa principală a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 705 din 31 ianuarie 2011, rămasă irevocabilă la data de 5 aprilie 2012, astfel că perioada de timp cuprinsă între 29 februarie 2008 - 05 aprilie 2012 a avut ca efect întreruperea cursului prescripţiei atât în ceea ce priveşte creanţa principală, cât şi dreptul la acţiune pentru drepturile accesorii (în speţă dreptul la acordarea daunelor-interese), conform principiului accesorium sequitur principale.

Aşa fiind, în mod legal instanţa de control judiciar a constatat că se justifică respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, deoarece acţiunea principală formulată pe calea dreptului comun, având ca obiect pretenţii, a fost admisă, dispunându-se obligarea pârâtei la plata debitului principal, iar acţiunea vizând plata daunelor-interese ce formează obiectul prezentei cauze, reprezintă o acţiune distinctă, cu o existenţă de sine stătătoare şi care, potrivit legii, trebuie exercitată înlăuntrul termenului de 3 ani, cum de altfel, s-a şi exercitat.

Cum în mod legal au constatat ambele instanţe, acţiunea pendinte este admisibilă, întrucât reclamanta a învestit tribunalul cu o cerere în repararea integrală a prejudiciului suferit, constatat printr-o hotărâre judecătorească - art. 3711 C. proc. civ. - executată de bunăvoie, fiind nefondate criticile recurentei-pârâte sub aspectul inadmisibilităţii.

Principiul neretroactivităţii legii civile este regula juridică conform căreia legea se aplică numai situaţiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei, nu şi situaţiilor anterioare, Constituţia dispunând în art. 15 alin. (2) în sensul că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, legislativ acest principiu fiind consacrat expres în art. 1 C. civ. de la 1864, potrivit căruia „Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”, iar în speţă normele aplicabile sunt cele ale vechiului C. civ.

Aşa fiind, este de reţinut că potrivit prevederilor art. 1073 C. civ. din 1864 (aplicabil speţei) „Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare”, dezdăunările reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditor - SC A. SRL - ca urmare a neexecutării sau a executării necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul SC B. SA.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte SC B. SA, în mod corect a fost reţinută incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1084 C. civ. potrivit cărora reclamantei, pentru repararea prejudiciului suferit, i se cuveneau daune-interese constând atât în actualizarea sumei executate cu rata inflaţiei (damnum emergens), cât şi la dobânda legală (lucrum cessans).

Sub acest aspect Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a mai pronunţat prin deciziile nr. 1400/2008, nr. 304/2009, nr. 722/2010, şi nr. 3330/2014, prilej cu care a arătat că actualizarea sumei în raport de rata inflaţiei nu poate fi considerată o sancţiune, ci mai degrabă o modalitate de asigurare a unui echilibru valoric în condiţiile de instabilitate a monedei naţionale, menită să îl protejeze pe creditor în faţa debitorului rău-platnic.

Acordarea sumei reactualizată în raport de rata inflaţiei se impune şi ca urmare a respectării principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat de dispoziţiile art. 1084 C. civ., potrivit căruia riscul devalorizării monedei naţionale aparţine debitorului (SC B. SA).

Caracterul compensatoriu al actualizării rezidă în faptul că prin aceasta se repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobânda legală. În timp ce dobânda reprezintă preţul lipsei de folosinţă, actualizarea cu inflaţia urmăreşte conservarea valorii reale a obligaţiilor băneşti.

Având în vedere că natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei, prima reprezentând o sancţiune, (daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată), iar a doua reprezentând valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii, (daune compensatorii), se ajunge la concluzia că este admisibil cumulul acestora şi deci nu se poate vorbi despre o dublă reparaţie, ceea ce ar reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză a creditorului.

Temeiul de drept în baza căruia dobânda este datorată este dat de prevederile art. 43 C. com., iar actualizarea îşi are raţiunea în respectarea principiului reparării integrale a pagubei.

De asemenea, este de amintit că potrivit art. 43 C. com., în raporturile comerciale debitorul nu trebuie pus în întârziere, întrucât el este de drept în întârziere prin nerespectarea obligaţiilor asumate.

În sprijinul admisibilităţii cumulului dobânzii legale cu actualizarea creanţei poate fi invocată şi decizia pronunţată în recursul în interesul legii la data de 17 februarie 2014 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind aplicarea dispoziţiilor art. 1082 şi art. 1088 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

În consecinţă, este nu numai posibil, dar şi legal cumulul actualizării sumei executate cu dobânda legală deoarece, aşa cum s-a arătat, numai prin această modalitate respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat de art. 1084 C. civ., este asigurată.

Aşadar, în condiţiile în care dobânda reprezintă o veritabilă sancţiune aplicată pentru neexecutarea de către debitoare a obligaţiei de plată, iar actualizarea sumei executate, prin raportare la indicele de inflaţie, reprezintă valoarea reală a obligaţiei la data efectuării plăţii, atunci, în mod evident, pentru asigurarea unei reparaţii juste şi integrale a prejudiciului, cumulul dintre actualizarea sumei şi dobânda legală este posibil şi justificat, potrivit dispoziţiilor art. 1088 C. civ., O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011.

Faţă de criticile invocate cu referire la obligarea pârâtei SC B. SA la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.

Nu pot fi primite susţinerile recurentei privind necenzurarea cheltuielilor de judecată în sensul aplicării greşite de către instanţa de apel a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau muncii îndeplinite de avocat.

Este de reţinut că posibilitatea reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată privind onorariu avocat este o facultate a instanţei de judecată, şi nu o obligaţie, aceasta urmând a aprecia de la caz la caz, aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ.

În cazul de faţă instanţa de apel a avut în vedere natura pricinii dar şi munca îndeplinită de avocat ce a fost apreciată în raport de aceasta şi de înscrisurile depuse la dosar, menţinând sentinţa instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală sub acest aspect şi reducând onorariul la suma de 2.500 RON cheltuieli de judecată în apel, cu respectarea prevederilor art. 274 C. proc. civ.

Aprecierea asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, respectiv asupra proporţionalităţii onorariului cu munca prestată de avocat, valoarea litigiului şi complexitatea cauzei, nu poate fi făcută în faza procesuală a recursului, faţă de actuala configuraţie a dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., care nu permit reformarea unei hotărâri decât pentru motive de nelegalitate.

Pentru toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că nu se confirmă motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi invocat de recurentă, întrucât instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect legea, dând o corectă eficienţă textelor de lege incidente în speţă, hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică.

Aşa fiind, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva deciziei civile nr. 124 din 27 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei-reclamante SC A. SRL privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-pârâte SC B. SA la plata sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC A. SRL, conform înscrisului doveditor aflat la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva deciziei civile nr. 124 din 27 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă SC B. SA la plata sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă SC A. SRL.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2015.