Paulian action: revocation of inter-company asset transfer and fraud by buyer in insolvency context

Decizia nr. 547/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14 noiembrie 2012 pe rolul Tribunalului Timiş, reclamantul A. a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâtele SC B. SRL şi SC C. SRL, să dispună revocarea (desfiinţarea) promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din data de 17 septembrie 2010, încheiată de pârâte în dauna intereselor sale, precum şi desfiinţarea sentinţei civile nr. 1940 din 13 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. x/30/2011, cu consecinţa revenirii bunului imobil înscris în CF 400834 Săcălaz în patrimoniul pârâtei SC B. SRL.

Prin sentinţa civilă nr. 507/PI/LP din 30 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Timiş, s-a respins acţiunea reclamantului, ca nefondată, reţinându-se, în esenţă, că prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare încheiată la data de 17 septembrie 2010, pârâta SC B. SRL - în calitate de promitentă vânzătoare, s-a obligat să vândă către pârâta SC C. SRL - în calitate de promitentă-cumpărătoare, imobilul situat în comuna Săcălaz, înscris în CF 400834, având topo 714, 703, 709/3, 710/1, 710/2, 6991, 699/2, 698/17 constând în hală de depozitare materiale de construcţie şi teren în suprafaţă totală de 24.264 m.p. cu un preţ de 60.000 euro.

S-a mai reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 1940 din 13 decembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. x/30/2011, Tribunalul Timiş a admis acţiunea formulată de reclamanta SC C. SRL împotriva pârâtei SC B. SRL şi a dispus ca hotărârea judecătorească să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare între pârâta SC B. SRL, în calitate de vânzătoare şi reclamanta SC C. SRL, în calitate de cumpărătoare, pentru imobilul sus-menţionat, stabilind, totodată, că preţul va fi achitat de cumpărătoare astfel: 10.000 euro se va achita în cont sau printr-un bilet la ordin avalizat imediat după pronunţarea sentinţei, suma de 20.000 euro în termen de 60 de zile de la pronunţarea sentinţei, iar suma de 30.000 euro în termen de 120 de zile de la pronunţarea sentinţei; s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului descris mai sus pe numele reclamantei SC C. SRL (pârâtă în prezenta cauză); în fine, că până la plata întregului preţ, s-a instituit în favoarea vânzătoarei SC B. SRL o ipotecă asupra imobilului vândut - pentru suma de 60.000 euro, atât dreptul de proprietate al cumpărătoarei, cât şi dreptul de ipotecă al vânzătoarei fiind înscrise în cartea funciară a imobilului.

În ceea ce priveşte creanţa reclamantului, tribunalul a arătat că aceasta provine din sentinţa civilă nr. 22473 din 02 noiembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. x/325/2011, prin care Judecătoria Timişoara a admis în parte acţiunea formulată de A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, obligând-o pe aceasta din urmă la plata sumei de 49.552,99 RON.

Cu referire la condiţiile acţiunii revocatorii, prima instanţă a reţinut că, din economia dispoziţiilor art. 975 C. civ., rezultă că, pentru admiterea unei astfel de acţiuni, creditorul trebuie să dovedească faptul că deţine faţă de creditor o creanţă anterioară actului fraudulos; că respectivul act i-a cauzat un prejudiciu - fiind încheiat în dauna drepturilor sale şi că terţul dobânditor a ştiut că actul este prejudiciabil pentru creditorii cocontractantului său.

În ceea ce priveşte condiţia anteriorităţii creanţei, s-a apreciat că această condiţie nu este îndeplinită în cauză, deoarece creanţa reclamantului fost recunoscută printr-o hotărâre judecătorească ulterioară actului atacat.

Tribunalul a mai apreciat că, în cauză, nu s-a dovedit nici caracterul prejudiciabil al actului contestat, câtă vreme nu există elemente care să ateste faptul că pârâta SC B. SRL s-ar afla în stare de insolvabilitate, în condiţiile în care creanţa reclamantului este în cuantum de 49.552,99 RON, iar pârâta are înscris un drept de ipotecă asupra imobilului până la concurenţa sumei de 60.000 euro.

S-a mai reţinut că nu a fost dovediră nici condiţia complicităţii terţului (respectiv a SC C. SRL) la fraudă, câtă vreme atitudinea procesuală a pârâtei SC B. SRL în Dosarul nr. x/30/2011 a fost aceea de opoziţie faţă de admiterea acţiunii.

Sub acest din urmă aspect, instanţa de fond a apreciat că reclamantul nu a probat faptul că promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare ar fi fost antedatată şi nici că procedura de citare în dosarul menţionat nu ar fi fost îndeplinită (din moment ce SC B. SRL a fost reprezentată de un apărător) şi, de asemenea, nici că avocatul D. ar fi reprezentat ambele părţi în respectivul dosar.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru admiterea acţiunii pauliene, prima instanţă a procedat la respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, reclamantul A. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 158 din 26 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a fost admis, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A. şi revocată promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare încheiată la data de 17 septembrie 2010, între pârâtele SC B. SRL şi SC C. SRL, cu privire la imobilul înscris în CF 400834 Săcălaz, în măsura necesară satisfacerii creanţei reclamantului - astfel cum rezultă aceasta din sentinţa civilă nr. 22473 din 02 noiembrie 2012 a Judecătoriei Timişoara şi din actele de executare efectuate pentru realizarea ei.

Au fost menţinute, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate.

Pentru a hoărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, ca fiind întrunite condiţiile de admisibilitate a acţiunii revocatorii reglementată de prevederile art. 975 C. civ., respectiv prejudiciul creditorului, frauda debitorului, deţinerea de către creditor a unei creanţe certe, lichide şi exigibile, precum şi complicitatea la fraudă a terţului.

În ceea ce priveşte cererea de desfiinţare a sentinţei civile nr. 1940 din 13 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. x/30/2011, s-a arătat că hotărârile judecătoreşti nu pot fi desfiinţate decât în căile de atac de reformare sau de retractare, iar „desfiinţarea” hotârârii nici nu este necesară pentru realizarea de către reclamant a drepturilor sale, câtă vreme pe calea acţiunii dedusă judecăţii nu se „desfiinţează” actele frauduloase, ci se recunoaşte doar inopozabilitatea acestora faţă de reclamant - care va putea urmări bunul vândut ca şi cum acesta nu ar fi ieşit din patrimoniul debitoarei.

Ori, exact aceasta este şi situaţia hotărârii de validare a vânzării - care nu este opozabilă reclamantului, în măsura în care ea a fost obţinută într-o procedură la care reclamantul nu a participat, şi care îi vatămă drepturile şi interesele.

În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta SC B. SRL a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului, cu consecinţa menţinerii sentinţei apelate ca fiind temeinică şi legală.

În argumentarea recursului, pârâta SC B. SRL, susţine, în esenţă că prin întâmpinarea formulată în apel, în raport de dipoziţiile art. 112 pct. 4 C. proc. civ., a solicitat instanţei să îi pună în vedere reclamantului să îşi precizeze temeiul de drept pentru cel de-al doilea petit, având în vedere că, în speţă, nu este aplicabil principiul potrivit căruia desfiinţarea dreptului transmiţătorului are ca efect desfiinţarea actelor juridice subsecvente, hotărârea judecătorească nefiind un act juridic .

Cu referire la fondul litigiului, susţine, în esenţă, că starea de fapt ce a existat între SC C. SRL şi SC B. SRL este reală, transparentă, fără niciun fel de fraudă din partea niciunei societăţi, sentinţa civilă nr. 1940 din 13 decembrie 2011, în Dosarul nr. x/30/2011, având autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte starea de fapt dedusă judecăţii.

Solicită a se constata că cererea de chemare în judecată ce a format obiectul Dosarului nr. x/325/2011 a fost promovată la data de 24 februarie 2011, în timp ce promisiunea de vânzare-cumpărare a fost încheiată la data de 17 septembrie 2010, neexistând nici un element care să dovedească faptul că această dată nu este reală.

Întrucât legiuitorul a prevăzut că promitentul cumpărător îşi poate valorifica drepturile în termen de 3 ani de la data încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare, în opinia recurentei nu se poate aprecia că introducerea acţiunii în termen de 6 luni de la încheierea convenţiei reprezintă o complicitate la fraudă.

Mai arată că nu exista biletul la ordin ce a fost eliberat potrivit înţelegerii părţilor şi nu a fost folosit, întrucât la data scadenţei sale SC B. SRL nu mai dorea respectarea promisiunii.

Cu privire la extrasul de cont susţine că prin intermediul acestuia a intenţionat să dovedească faptul că, la data la scadenţei ordinului de plată, în contul societăţii existau disponibilităţi băneşti superioare sumei înscrise în bilet.

În ceea ce priveşte critica referitoare la pretinsa citare a pârâtei la „un sediu fictiv”, arată că din anul 2008 - dată de la care reclamantul a fost revocat din calitatea de administrator - societatea nu mai îşi desfăşoară nici o activitate la adresa înscrisă la O.R.C. ca fiind sediul social, întrucât la această adresă se află casa reclamantului, iar schimbarea sediului la o altă adresă nu este posibilă datorită faptului că acesta nu doreşte semnarea hotărârii A.G.A. şi a noului Act Constitutiv.

În fine, sub aspectul reprezentării părţilor în Dosarul nr. x/30/2011, arată că SC B. SRL a fost reprezentată de către avocat D., în timp ce SC C. SRL a fost reprezentată de avocat E.

Reţinerile instanţei de apel potrivit cărora interesele ambelor societăţi erau comune şi acest lucru a fost dovedit de reprezentarea asigurată de către av. D. sunt eronate întrucât se bazează pe aspecte ulterioare judecării cauzei, respectiv cererea de eliberare a unui certificat de grefă, taxa de limbru şi o cererea de eliberare a sentinţei.

Înţelege să conteste raţionamentul instanţei care doar în baza acestor prezumţii consideră că ambele pârâte au urmărit vânzarea imobilului exclusicv în scopul fraudării intereselor reclamantului.

Totodată, recurenta apreciază că instanţa de apel nu a arătat motivele pentru care a înlăturat apărările formulate.

Apreciază ca fiind eronată menţiunea instanţei vizând cel de al doilea petit, cât şi trimiterea la art. 435 alin. (2) C. proc. civ., întrucât prevederile art. 435 alin. (2) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 se aplică doar acţiunilor înregistrate pe rolul instanţelor de judecată după data de 01 februarie 2013 (art. 24 C. proc. civ.) pe când prezenta acţiune a fost promovată la data de 14 noiembrie 2012 aplicabile fiind prevederile art. 25 C. proc. civ.

Recurenta susţine că, potrivit deciziei nr. 4073 din 13 decembrie 2011 pronunţată în recurs de secţia a lI-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - pentru admisibilitatea unei acţiuni pauliene formulate de creditor în conformitate cu prevederile art. 975 C. civ. (art. 1562 noul C. civ.), pe lângă dovada existenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile şi a producerii unui prejudiciu, prin provocarea sau mărirea stării de insolvabilitate, este necesar se să dovedească frauda debitorului şi complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul fraudulos.

Ori, în speţă, consideră că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a unei acţiuni pauliene, cererea reclamantului îndeplinind doar condiţia referitoare la caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei.

Aceasta întrucât, SC B. SRL nu şi-a creat o stare de insolvabilitate, astfel că, neexistând o fraudă a debitorului, nu există nici complicitatea la fraudă a terţului dobânditor.

Sub acest din urmă aspect, solicită a se constata că motivul complicităţii la presupusa fraudă nu rezultă în nici un fel din Dosarul nr. x/30/2011, iar motivarea că societatea cumpărătoare ar fi trebuit să cunoască la data încheierii promisiunii din 17 septembrie 2010 că la data de 15 martie 2011 va fi notată o acţiune împotriva SC B. SRL nu poate fi reţinută; în fine, că teza a doua a complicităţii - prin prisma neachitării preţului - nu poate fi reţinută, câtă vreme, dacă preţul nu ar fi achitat, însuşi reclamantul A. s-ar putea îndrepta pentru încasare acestuia.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta SC B. SRL este nefondat, pentru considerentele care succed:

Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Se constată că instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia atacată conţinând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară şi concisă.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat şi nici nu justifică invocarea motivelor de recurs instituite de prevederile pct. 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ.

Susţinerile recurentei pe stabilirea situaţiei de fapt nu se convertesc în niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac iar în cauză, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de control judiciar şi-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute.

Este de amintit că instanţa de apel ca instanţă devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Totodată, recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului sau a argumentelor de fapt şi de drept invocate în faţa instanţei a cărei hotărâre se cere a fi cenzurată.

Potrivit art. 975 C. civ., creditorii pot să atace, în numele lor personal, actele viclene făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor. Această acţiune civilă (pauliană sau revocatorie), prin care creditorul poate cere anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale, este îndreptată atât împotriva debitorului, cât şi împotriva terţului care a beneficiat de pe urma acelui act.

Pentru ca reclamantul să poată „triumfa” în cadrul acţiunii revocatorii (pauliene), este ştiut că trebuie să dovedească existenţa mai multor condiţii, şi anume: că este titularul unei creanţe certe, lichide şi exigibile, anterioară actului pe care-l atacă, i s-a creat un prejudiciu actual şi personal prin actul atacat, pentru că debitorul a acţionat cu intenţia de a-şi provoca sau mări starea de insolvabilitate, prejudiciind pe creditor, frauda debitorului, indiferent că actul este cu titlul oneros sau cu titlu gratuit, dovadă pe care reclamantul o poate face prin orice mijloc de probă admis de lege.

Când actul este cu titlu gratuit, dovada existenţei creanţei, stabilirea prejudiciului şi frauda debitorului sunt suficiente pentru admiterea acţiunii pauliene şi desfiinţarea actului, chiar dacă terţul dobânditor a fost de bună-credinţă.

În cazul în care este vorba de un act cu titlu oneros (cum este şi situaţia în speţă), în afara celor trei condiţii enunţate, creditorul trebuie să mai dovedească complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul.

Toate aceste condiţii sunt cumulative, admisibilitatea acţiunii revocatorii fiind supusă cerinţei ca cele patru condiţii să fie întrunite concomitent, astfel că neîndeplinirea uneia dintre ele atrage respingerea acţiunii, chiar dacă celelalte trei sunt realizate.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de control judiciar a făcut o analiză amănunţită şi corectă a tuturor aspectelor cauzei în raport de situaţia de fapt şi de drept a litigiului, stabilind în mod legal că în cauză sunt întrunite cumulativ condiţiile anterior evocate.

Amplu argumentat şi legal motivat, instanţa de apel a reţinut că prejudiciul creditorului A. constă în imposibilitatea pentru acesta de a-şi realiza creanţa deţinută faţă de pârâta SC B. SRL, ca urmare a stării de insolvabilitate în care se află debitoarea, prin înstrăinarea, către pârâta SC C. SRL, a singurului element patrimonial cu valoare economică - respectiv imobilul situat în comuna Săcălaz, înscris în CF 400834, având topo 714, 703, 709/3, 710/1, 710/2, 6991, 699/2, 698/17 constând în hală de depozitare materiale de construcţie şi teren în suprafaţă totală de 24.264 m.p.

S-a constatat că starea de insolvabilitate a debitoarei a fost dovedită cu adresa din 09 septembrie 2013 a Primăriei Săcălaz, din cuprinsul căreia rezultă că aceasta nu deţine bunuri mobile sau imobile, precum şi cu adresele emise de societăţile bancare, ca răspuns la adresa de înfiinţare a popririi emisă de B.E.J. F., din cuprinsul cărora rezultă că societatea nu are disponibil în conturi.

De asemenea, s-a mai reţinut că aceasta rezultă şi din somaţia emisă de Administraţia Finanţelor Publice Timişoara, care atestă existenţa unor debite fiscale ale SC B. SRL în cuantum de 62.730 RON.

În condiţiile în care preţul imobilului nu se regăseşte în patrimoniul debitoarei, şi nu s-a putut stabili dacă acesta a fost sau nu încasat, s-a arătat cu justeţe că, în speţă, creditorul are deschisă calea acţiunii revocatorii, raportat la starea de insolvabilitate prezumată a debitoarei, ce rezultă din dezechilibrul patrimonial vădit existent la momentul introducerii acţiunii.

În ceea ce priveşte frauda debitorului, instanţa de apel a constatat că aceasta, la fel ca şi complicitatea la fraudă a terţului, rezultă din modul de întocmire şi valorificare a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiată la data de 17 septembrie 2010.

Promisiunea de vânzare-cumpărare nu dobândeşte dată certă faţă de intimatul-reclamant - care este terţ în raport cu actul juridic contestat - decât în cazurile şi condiţiile reglementate de art. 1182 C. civ., potrivit căruia: „Data scripturii private nu face credinţă în contra persoanelor a treia interesate, decât din ziua în care s-a înfăţişat la o dregătorie publică, din ziua în care s-a înscris într-un registru public, din ziua morţii a aceluia sau unui din acei care l-au subscris, sau din ziua în care va fi fost trecut fie şi în prescurtare în acte făcute de ofiţeri public, precum procese-verbale pentru punerea peceţii sau pentru facerea de inventare”.

În speţă, instanţa de apel a reţinut că înscrisul constatator al convenţiei nu a fost înregistrat în niciun registru public, iar pretinsa somaţie emisă la data de 04 noiembrie 2010 nu este aptă să confere dată certă Promisiunii, câtă vreme din evidenţele Biroului Notarului Public G. nu rezultă că pârâta-cumpărătoare SC C. SRL ar fi contactat acest birou notarial în vederea încheierii contractului în formă autentică şi nici că reprezentanţii săi ar fi fost prezenţi la sediul biroului în data de 04 noiembrie 2010, în vederea încheierii tranzacţiei.

Mai mult, prezumţia de antedatare a actului a fost susţinută şi de împrejurările în care acesta a fost valorificat.

Prin urmare, s-a apreciat în mod corect că există suficiente elemente care să justifice concluzia că pârâtele au imaginat o promisiune de vânzare-cumpărare şi o strategie de valorificare a acesteia - prin pronunţarea de către instanţă a unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare - exclusiv în scopul de a împiedica realizarea de către reclamant a drepturilor sale.

Astfel, după sesizarea de către reclamant a Judecătoriei Timişoara, la data de 24 februarie 2011, cu soluţionarea acţiunii în pretenţii ce formează obiect al Dosarului nr. x/325/2011), SC C. SRL, în conivenţă cu pârâta SC B. SRL, a declanşat procedura judiciară desfăşurată în Dosarul nr. x/30/2011 - sesizând Tribunalul Timiş, la data de 15 martie 2011, cu o acţiune prin care a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în comuna Săcălaz, înscris în CF 400834, având topo 714, 703, 709/3, 710/1, 710/2, 6991, 699/2, 698/17 constând în hală de depozitare materiale de construcţie şi teren în suprafaţă totală de 24.264 m.p.

Câtă vreme toate elementele speţei au condus la concluzia că ambele pârâte au urmărit, în realitate, „vânzarea” imobilului, exclusiv în scopul fraudării intereselor reclamantului A., iar reclamantul a dovedit că deţine faţă de pârâta SC B. SRL o creanţă certă, lichidă şi exigibilă - astfel cum rezultă din sentinţa civilă nr. 22473 din 02 noiembrie 2012 a Judecătoriei Timişoara şi din actele de executare efectuate pentru realizarea ei, în mod legal instanţa de control judiciar constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 975 C. civ., a revocat promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare încheiată la data de 17 septembrie 2010 între pârâtele SC B. SRL şi SC C. SRL, cu privire la imobilul înscris în CF 400834 Săcălaz, în măsura necesară satisfacerii creanţei.

În mod legal s-a apreciat că solicitarea de desfiinţare a sentinţei civile nr. 1940 din 13 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. x/30/2011, nu poate fi primită, întrucât hotărârile judecătoreşti nu pot fi desfiinţate decât în căile de atac de reformare sau de retractare.

S-a arătat în mod corect că „desfiinţarea” hotârârii nici nu este necesară pentru realizarea de către reclamant a drepturilor sale, câtă vreme pe calea acţiunii pendinte nu se „desfiinţează” actele frauduloase, ci se recunoaşte doar inopozabilitatea acestora faţă de reclamant - care va putea urmări bunul vândut ca şi cum acesta nu ar fi ieşit din patrimoniul debitoarei, iar simpla referire a acestui aspect ca fiind consacrat legislativ în noul C. proc. civ. nu poate influenţa în niciun fel legalitatea soluţiei adoptate în întregul său.

În condiţiile în care coroborarea probelor administrate, restabilirea situaţiei de fapt la care tinde, în realitate, recurenta, exced competenţei instanţei de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de temeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 304 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii judecătoreşti recurate.

Aşa fiind, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurentă, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva deciziei civile nr. 158 din 26 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia recurată ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva deciziei civile nr. 158 din 26 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2015.