Tort claim for state-sponsored abuse dismissed for failure to prove illicit acts and prescription of pre-2007 claims

Decizia nr. 542/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teritorial Militar Bucureşti la data de 28 iulie 2010, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Preşedinţia României, Senatul României, Camera Deputaţilor, Serviciul Român de Informaţii, Parlamentul României, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să constate încălcarea art. 22, 23, 26, 27, 46, 51 din Constituţia României şi a art. 21, 3, 4, 5, 6, 8, 12, 14, 17 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, art. 3 din Protocolul nr. 7, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, să fie obligaţi pârâţii să înceteze actele de tortură, violare domiciliu, ameninţări cu moartea prin accident, otrăvire, sechestrare la adresa reclamantei sau fiicei acesteia, obligarea Statului Român la despăgubiri materiale în temeiul art. 998-999 C. civ., constând în contravaloarea masei lemnoase a 2 ha de pădure defrişată prin furt, lemn de stejar şi cireş, cheltuieli cu medicamente, expertize toxicologice, analize, procese în valoare de 100.000 RON, contravaloarea veniturilor salariale pierdute timp de 3 ani pe abuzuri psihiatrice şi 50 milioane de euro, despăgubiri morale.

În motivarea cererii, s-a arătat, în esenţă, că prin organele de securitate anterioare şi posterioare lui decembrie 1989, reclamanta, autorii săi şi fiica sa au fost supuşi la numeroase abuzuri din partea Statului Român, împotriva sa existând numeroase acţiuni de otrăvire, abuzuri sexuale, jigniri, insulte, căsătorii „aranjate”, violarea domiciliului, furturi ale bunurilor moştenite, încercări de producere a unui accident prin distrugerea elementelor de siguranţă ale autoturismului, internarea în unităţi spitaliceşti de psihiatrie.

Prin sentinţa nr. 62 din 10 noiembrie 2010, Tribunalul Teritorial Militar Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, litigiul fiind apreciat de natură civilă şi nu penală, cuantumul pretenţiilor reclamantei depăşind suma de 500.000 RON.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. x/3/2010.

Reclamanta şi-a modificat, completat şi precizat acţiunea, prin cererea formulată la data de 16 decembrie 2011 în sensul chemării în judecată în calitate de pârât a Ministerului Administraţiei şi Internelor, solicitând obligarea pârâţilor - Inspectoratul General al Poliţiei Române, Ministerului Sănătăţii - să-i comunice în scris măsurile concrete luate la sesizările, solicitările şi plângerile adresate acestora.

O altă precizare a cererii de chemare în judecată a fost formulată la data de 16 martie 2012, în care reclamanta a arătat că solicită obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 50.000 euro daune materiale şi 50.000.000 euro daune morale, pentru privarea sa de libertate, lipsirea de veniturile corespunzătoare profesiei şi funcţiei anterior deţinute, imposibilitatea valorificării sporului natural de masă lemnoasă, contravaloarea bunurilor furate, cheltuieli pentru tratamente medicale.

La data de 08 iunie 2012, reclamanta a formulat cerere de chemare în garanţie a Colegiului Medicilor din România, Colegiul Medicilor din Bucureşti, Colegiul Medicilor Sibiu, Comisia Medicală a Spitalului de Psihiatrie Sibiu, Direcţia de Sănătate Publică Bucureşti, prin care a solicitat anularea raportului medico-legal psihiatric din 21 iunie 2001 şi din 22 ianuarie 1999, obligarea în solidar a chemaţilor în garanţie la plata sumei de 11.000 euro daune materiale şi 50.000.000 euro daune morale pentru privarea sa de libertate prin internare abuzivă, obligarea la tratament medical, lipsirea de dreptul de a muncii şi alte drepturi fundamentale.

În susţinerea cererii, s-a solicitat şi s-a încuviinţat administrarea probei cu înscrisuri.

Prin sentinţa civilă nr. 804 din 18 aprilie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta A., împotriva pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Preşedinţia României, Serviciul Român de Informaţii, Parlamentul României, Senatul României, Camera Deputaţilor, Ministerul Administraţiei şi Internelor - Inspectoratul General al Poliţiei Române, Ministerul Sănătăţii, Colegiului Medicilor din România, Colegiul Medicilor din Bucureşti, Colegiul Medicilor Sibiu, Comisia Medicală a Spitalului de Psihiatrie Sibiu, Direcţia de Sănătate Publică Bucureşti şi Direcţia de Sănătate Publică Sibiu.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că reclamanta impută pârâţilor şi chemaţilor în garanţie fapte de natură a-i crea prejudicii în plan material şi moral prin acţiuni abuzive de natură a-i încălca drepturile civile.

S-a reţinut, în esenţă, că din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă existenţa faptelor de tortură, violare domiciliu, ameninţări cu moartea prin accident, otrăvire, sechestrare la adresa reclamantei sau fiicei acesteia, furt de bunuri personale, nu există hotărâri penale care să ateste săvârşirea de către pârâţi a faptelor la care face trimitere reclamanta şi care ar fi de natură a produce acesteia un prejudiciu, nu rezultă că internările în unităţi spitaliceşti nu au fost impuse de starea de sănătate a reclamantei şi că, în consecinţă, acestea au avut natură abuzivă, pentru a se aprecia încălcarea drepturilor reclamate prin cererea de chemare în judecată.

Instanţa de fond a arătat că pentru a interveni răspunderea materială, potrivit art. 998-999 C. civ., este necesar a exista o faptă a unei persoane dintre cele chemate în judecată de reclamantă, care, cu intenţie sau din imprudenţă a creat acesteia un prejudiciu.

Din probele cauzei a rezultat existenţa faptelor generatoare de prejudiciu, reclamanta nereuşind să dovedească cele susţinute, deşi avea această obligaţie potrivit art. 1169 C. civ., potrivit cu care, cel ce face o propunere înaintea judecaţii, trebuie să o dovedească, astfel că cererea principală astfel cum a fost modificată, completată, precizată este nefondată.

Prin cererea de chemare în garanţie, astfel cum este reglementată de art. 60 C. proc. civ., cel ce ar putea cădea în pretenţii în cererea principală poate chema în judecată o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în această situaţie, ori în speţă cererea de introducere a terţilor în proces, a fost calificată ca o cerere de chemare în judecată a altor persoane, reclamanta având pretenţii proprii faţă de aceste persoane cărora doreşte să le facă opozabilă hotărârea, practic este o completare a cadrului procesual pasiv a acţiunii introductive câtă vreme terţii chemaţi în judecată nu ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, cererea formulată împotriva terţilor nefiind susţinută în plan probator.

Faţă de cele reţinute, instanţa de fond a respins acţiunea, ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a declarat apel, invocând în drept dispoziţiile art. 287, art. 297, art. 295 C. proc. civ., art. 2 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 998, art. 999, art. 1000 alin. (3) C. civ.

Prin decizia civilă nr. 199 A din 6 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Serviciului Român de Informaţii şi a Inspectoratului General al Poliţiei Române, ca neîntemeiate.

A fost admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Comisiei Medicale a Spitalului de Psihiatrie Sibiu.

A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru faptele comise înainte de anul 2007, şi, pe cale de consecinţă:

A fost admis formal apelul declarat de către apelanta reclamantă A., împotriva sentinţei civile nr. 804 din 18 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Parlamentul României - Camera Deputaţilor, Parlamentul României - Senatul României, Serviciul Român de Informaţii, Preşedinţia României, Serviciul Român de Informaţii reprezentat de Oficiul Juridic, Ministerul Administraţiei şi Internelor prin Inspectoratul General al Poliţiei Române, Ministerul Sănătăţii, intimaţii - intervenienţi Colegiul Medicilor din România, Colegiul Medicilor Bucureşti, Direcţia de Sănătate Publică Sibiu din cadrul Ministerului Sănătăţii Publice (în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea Laboratorul Judeţean de Medicină Legală - Comisia de Expertiză Psihiatro-Legală), Colegiul Medicilor Sibiu, Comisia Medicală a Spitalului de Psihiatrie Sibiu şi Direcţia de Sănătate Publică Bucureşti din cadrul Ministerului Sănătăţii Publice.

A fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost respinsă acţiunea formulată în contradictoriu cu Comisia Medicală a Spitalului de Psihiatrie Sibiu, pentru lipsa capacităţii de folosinţă a acestei pârâte.

A fost respinsă, ca prescrisă, acţiunea pentru faptele comise anterior anului 2007.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În motivare, instanţa de apel, cu privire la excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Comisiei Medicale a Spitalului de Psihiatrie Sibiu, a reţinut că această excepţie este întemeiată.

Aceasta întrucât, conform art. 41 alin. (1) C. proc. civ., poate să fie parte în judecată, orice persoană care are folosinţa drepturilor civile. Asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere”.

Una din condiţiile de exercitare a acţiunii civile este capacitatea procesuală de folosinţă, care trebuie să existe atât în privinţa reclamanţilor, cât şi în privinţa pârâţilor. Această condiţie trebuie să fie îndeplinită la momentul la care se verifică condiţiile de exercitare a acţiunii civile, şi anume la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

În cauza de faţă, se constată că Comisia Medicală a Spitalului de Psihiatrie Sibiu, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 487/2002, este o entitate care nu are personalitate juridică, fiind o structură funcţională a spitalului, care a funcţionat în cadrul acestuia.

Se învederează că aceasta nu are organe proprii de conducere, astfel încât nu poate sta în judecată în calitate de pârâtă.

Pentru aceste motive, a fost respinsă ca neîntemeiată, excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Comisiei Medicale a Spitalului de Psihiatrie Sibiu.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Serviciului Român de Informaţii şi a Inspectoratului General al Poliţiei Române, s-a arătat că în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, aceasta presupune existenţa unei identităţi între persoana chemată în judecată şi cel care este subiectul pasiv în raportul juridic dedus judecăţii.

În cauza de faţă, apelanta a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a instituţiilor menţionate, în calitate de comitenţi pentru faptele prepuşilor săi, respectiv angajaţii instituţiilor respective, dar şi, în nume propriu, pentru faptul că nu şi-au îndeplinit corespunzător atribuţiile în ceea ce priveşte soluţionarea plângerilor formulate.

Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată şi temeiul de drept invocat, s-a apreciat că au calitate procesuală pasivă în cauză atât Serviciul Român de Informaţii, cât şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, astfel că au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile invocate.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, s-a constatat că apelanta solicită angajarea răspunderii civile delictuale a intimaţilor şi pentru fapte comise în perioada 1989-2007, însă acţiunea a fost formulată în anul 2007.

S-a constatat că în cauză apelanta se plânge de următoarele fapte comise în perioada 1989-2007: actele de tortură, violare domiciliu, ameninţări cu moartea prin accident, otrăvire, sechestrare la adresa reclamantei sau fiicei acesteia, furtul masei lemnoase a 2 ha de pădure defrişată prin furt, lemn de stejar şi cireş, cheltuieli cu medicamente, expertize toxicologice, analize, procese în valoare de 100.000 RON.

Pentru aceste fapte, având în vedere şi prevederile art. 1 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că termenul de prescripţie a început să curgă de la data săvârşirii acestor fapte, care este data la care apelanta pretinde că le-a cunoscut.

Având în vedere că însăşi apelanta-reclamantă A. a învederat instanţei că a avut cunoştinţă de faptele imputate, chiar de la momentul comiterii acestora, instanţa de apel a apreciat ca fiind întemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretinsele fapte comise în perioada 1989-2007.

Pe fondul apelului, în raport de prevederile art. 998, corelat cu art. 1000 C. civ., instanţa de control judiciar a arătat că pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar să fie întrunite următoarele condiţii: 1. existenţa unui prejudiciu; 2. existenţa unei fapte ilicite; 3. existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; 4. existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

S-a arătat că dovada acestor condiţii se poate face prin orice mijloc de probă reglementat de lege, inclusiv cu martori şi prezumţii simple. Datorită caracterului lor obiectiv, material, primele trei condiţii sunt relativ uşor de dovedit. Unele dificultăţi pot apărea în legătură cu proba vinovăţiei, atunci când îmbracă forma neglijenţei sau imprudenţei.

Faptele ilicite sunt conduite ale omului prin care se încalcă normele imperative ale dreptului, săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care însă se produc în puterea legii.

Prin fapta ilicită se înţelege acţiunea sau inacţiunea contrară legii care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.

Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături sau caracteristici:

a) fapta are caracter obiectiv sau existenţă materială, constând într-o conduită ori manifestare umană exteriorizată;

b) fapta este mijlocul prin care se obiectivează un element psihic, subiectiv: voinţa omului care a ales o anumită conduită;

c) fapta este contrară ordinii sociale şi reprobată de societate; reprobarea socială, din punct de vedere subiectiv, este legată de vinovăţie, iar din punct de vedere obiectiv, îşi găseşte expresia juridică în caracterul ilicit al faptei.

Termenul de ilicit, prin el însuşi, evocă ideea de comportare interzisă sau contrară unei norme juridice imperative.

Faptele ilicite se pot obiectiva în acţiuni sau inacţiuni contrare legii şi bunelor moravuri.

Drepturile subiective şi interesele legitime ale persoanelor fizice şi persoanelor juridice sunt numeroase şi diferite. La fel sunt şi faptele prin care acestea pot fi încălcate, în cele mai frecvente situaţii, faptele ilicite ale oamenilor sunt pozitive, adică fapte de comisiune sau acţiuni.

Aşa sunt: sustragerea, deteriorarea sau distrugerea unui bun, vătămarea corporală a unei persoane, defăimarea unei persoane, minciuna, folosirea fără drept a unei opere literare ori a unui brevet de invenţie etc. Şi este firesc să fie aşa, întrucât legea, de regulă, impune tuturor obligaţia de a se abţine de la orice conduită pozitivă prin care s-ar aduce atingere drepturilor subiective şi intereselor legitime ale altora, încălcarea obligaţiei generale de abţinere, stabilită în scopul de a asigura respectarea persoanei şi bunurilor sale, are loc printr-o conduită pozitivă, prin acte comisive.

Putem spune deci că fapta ilicită constă, cel mai adesea, într-o acţiune.

În pofida acestei evidenţe însă faptele oamenilor pot fi şi omisive, ceea ce înseamnă pasivitate, inacţiune. De regulă, inacţiunea sau abţinerea unei persoane este lipsită de caracter ilicit. Libertatea omului constă, printre altele, în aceea că el poate să rămână pasiv în raporturile sale cu ceilalţi şi, mai mult, adeseori această conduită îi este impusă de normele juridice în vigoare.

Cu toate acestea, fapta ilicită poate îmbrăca uneori şi forma unei inacţiuni, în acele situaţii când, potrivit legii, o persoană este obligată să îndeplinească o activitate sau să săvârşească o anumită acţiune.

Abţinerea de la îndeplinirea acelei activităţi sau de la săvârşirea acţiunii prevăzută de normele juridice onerative constituie o faptă ilicită. Aşa, de exemplu, fac parte din categoria faptelor ilicite omisive, prin care se încalcă obligaţia de a acţiona: neluarea măsurilor de atenţionare a trecătorilor cu privire la o gură de canal descoperită pe carosabil sau pe trotuar; părăsirea locului accidentului de către conducătorul autor care l-a provocat; neluarea măsurilor de tehnica securităţii muncii; neacordarea asistenţei medicale de urgenţă; refuzul de a aplica tratamentul medical unei persoane sau unui animal; neluarea măsurilor profilactice pentru prevenirea sau combaterea unei maladii contagioase; refuzul de a continua negocierile începute pentru încheierea unui contract; refuzul de a încheia un contract forţat etc.

În concluzie, inacţiunea este faptă ilicită în toate cazurile când legea prevede imperativ obligaţia unei persoane de a acţiona într-un anumit fel, adică de a avea o conduită pozitivă, obligaţie care însă nu a fost respectată.

În cauza de faţă, apelanta-reclamantă A. pretinde că au fost comise următoarele fapte ilicite: actele de tortură, violare domiciliu, ameninţări cu moartea prin accident, otrăvire, sechestrare la adresa reclamantei sau fiicei acesteia, obligarea Statului Român la despăgubiri materiale în temeiul art. 998-999 C. civ., constând în contravaloarea masei lemnoase a 2 ha de pădure defrişată prin furt, lemn de stejar şi cireş, cheltuieli cu medicamente, expertize toxicologice, analize, procese în valoare de 100.000 RON, contravaloarea veniturilor salariale pierdute timp de 3 ani pe abuzuri psihiatrice.

Faptele menţionate constau în acţiuni, care sunt comise, conform susţinerilor apelantei-reclamante A., de către instituţiile pârâte.

Instanţa de apel a constatat că nu s-a probat în cauza de faţă niciuna dintre faptele ilicite pretinse, prin niciun mijloc de probă depus la dosarul cauzei.

În acest sens, s-a reţinut că apelanta a depus înscrisuri numeroase la dosarul cauzei, care nu sunt de natură a proba niciuna dintre susţinerile sale.

S-a reţinut că din conţinutul înscrisurilor nu se dovedeşte decât că apelanta a beneficiat de un tratament medicamentos şi că a efectuat cheltuieli cu medicamentele prescrise de către medic.

Având în vedere că nu s-a probat existenţa faptelor ilicite, instanţa a arătat că nu mai este necesar să se analizeze celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte critica referitoare la împrejurarea că nu au fost citaţi Ministerul Public, prin Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte, instanţa de apel a arătat că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, astfel încât reclamantul este cel care stabileşte obiectul cererii de chemare în judecată şi persoanele faţă de care îşi justifică pretenţiile.

Din analiza cererii de chemare în judecată reiese că apelanta-reclamantă nu a formulat acţiunea dedusă judecăţii împotriva celor doi pârâţi şi nici nu a făcut precizări în acest sens, până la prima zi de înfăţişare.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a procedat în mod corect.

Referitor la faptul că concluziile depuse în dosar nu au fost îndosariate, fiind „găsite” în volumul 1, fiind arhivate după sentinţa civilă, respectiv la filele 128-164, a apreciat că această împrejurare nu reprezintă o reală critică a sentinţei civile apelate, motiv pentru care o va înlătura.

Pentru toate considerentele menţionate, constatându-se ca fiind nefondate criticile formulate de către apelanta-reclamantă A., în conformitate cu art. 998-999 şi art. 1000 din C. civ. din 1864, s-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, soluţia pronunţată de către prima instanţă fiind legală şi temeinică, astfel încât, în conformitate cu art. 295-297 C. proc. civ., instanţa de control judiciar a admis numai formal apelul declarat, ca efect al modului de soluţionare al excepţiilor invocate şi, pe cale de consecinţă, a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu Comisia Medicală a Spitalului de Psihiatrie Sibiu, pentru lipsa capacităţii de folosinţă a acestei pârâte şi a respins, ca prescrisă, acţiunea pentru faptele comise anterior anului 2007. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei cu privire la respingerea pe fond a acţiunii pentru faptele comise ulterior anului 2007.

În termen legal, împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta A. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.

În motivare, recurenta A. a expus pe larg situaţia de fapt reclamată susţinând, în esenţă, că prin organele de securitate anterioare şi posterioare lui decembrie 1989, reclamanta, autorii săi şi fiica sa au fost supuşi la numeroase abuzuri, existând fapte de natură a le crea prejudicii în plan material şi moral prin acţiuni abuzive de natură a le încălca drepturile civile, respectiv acţiuni de otrăvire, abuzuri sexuale, jigniri, insulte, ameninţări, violarea domiciliului, furturi ale bunurilor, internarea în unităţi spitaliceşti de psihiatrie, acte mincinoase emise de medici, torturare cu radiaţii etc.

Invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta critică hotărârea atacată, motivat de împrejurarea că în încheierea de la fila 177, instanţa a decis să se pronunţe asupra unei „note” depuse de reclamantă intitulată „incidente procedurale” la soluţionarea pe fond a cauzei.

În considerentele deciziei nr. 199/A nu se regăseşte nimic referitor la contradicţia dintre sentinţa nr. 62 din Dosarul nr. x/753/2010 a Tribunalului Militar Teritorial şi decizia nr. 16 a Curţii Militare de Apel Bucureşti la recursul Parchetului Militar Teritorial Bucureşti.

Or, în cazul unui minim de câştig hotărât de instanţă, apreciază recurenta, pârâţii şi Ministerul Public pot solicita anularea deciziei instanţei prin invocarea deciziei nr. 16 a Curţii Militare de Apel Bucureşti.

În consecinţă, redând textul intitulat „incidente procedurale” depus în apel, solicită instanţei de recurs să se pronunţe asupra acestor incidente procedurale, în condiţiile în care instanţa de apel nu a procedat în acest mod.

Solicită să se analizeze situaţia concretă în fapt, actele dosarului cuprinzând tot acest istoric al cauzei.

Invocă în drept dispoziţiile art. 129 alin. (5), art. 45 pct. 5 C. proc. civ., art. 20 din Constituţia României coroborat cu art. 14, art. 13 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Subsumat motivului de nelegalitate instituit de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia recurată, susţinând, în esenţă, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 998, art. 999, art. 1000 alin. (3) C. civ.

Solicită respingerea excepţiei dreptului material la acţiune pentru faptele comise în perioada reţinută greşit de instanţa de apel ca fiind 1989-2007.

Precizează că a arătat care sunt faptele penale, politice, pe baza originii atât a bunicii sale, cât şi a originii bunicii biologice a mamei sale, că până în anul 1978 a fost minoră şi nu a ştiut că va fi „vânată toată viaţa” inclusiv pentru motive sexuale.

Aduce în discuţie, în completarea celor expuse, acţiunile abuzive din perioada 1986-1989, perioada după anul 1990 şi perioada după anul 2000, acţiuni de natură a-i încălca drepturile civile.

Apreciază că instanţa nu a făcut o legătură logică între toate faptele prezentate, paguba dovedită, paravanul psihiatric şi tratamentul de care are nevoie să reziste.

De asemenea, consideră că instanţa nu a interpretat corect dovezile depuse de reclamantă.

Enumeră dosarele în care a fost parte din anul 1984 şi până în prezent şi indică cu cine s-a judecat în cadrul acestora, menţionează plângerile depuse la parchet.

Consideră că, în cauză, prejudiciul material se ridică la 65.000 euro, aşa cum a specificat şi în apel, iar prejudiciul moral a crescut prin tortura diabolică cu care i se provoacă boli grave sau dezechilibru psihic, pesimism, disperare, frică, scăderea leucocitelor, la 100 milioane euro: în sarcina Serviciului Român de Informaţii - 50 milioane euro, Ministerul Administraţiei şi Internelor prin Inspectoratul General al Poliţiei Române - 45 milioane euro şi 5 milioane euro în solidar Ministerul Sănătăţii, Camera Deputaţilor, Senatul României şi Preşedinţie.

În consecinţă, solicită admiterea recursului, casarea sau modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii.

Intimaţii Senatul României, Spitalul de Psihiatrie Sibiu, Serviciul Român de Informaţii, Camera Deputaţilor, Direcţia de Sănătate Publică Bucureşti, au formulat întâmpinări prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, precum şi de susţinerile din întâmpinări, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, în cauză instanţa de apel a verificat, cu respectarea principiului disponibilităţii, aplicarea legii de către instanţa de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii, în limitele în care apelanta a înţeles să învestească instanţa de control judiciar şi să-şi argumenteze susţinerile, ţinând cont de toate probele cauzei, iar faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei reclamantei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea sau la modificarea deciziei recurate, în sensul art. 304 pct. 5, respectiv pct. 9 C. proc. civ. invocate de recurentă.

În soluţionarea cauzei, instanţa de control judiciar a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate şi al egalităţii armelor în procesul civil.

Reaprecierea probelor este atributul instanţei de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, iar, în cauză, instanţa de control judiciar a dat o soluţie corectă litigiului dedus judecăţii pe baza probelor administrate, cu respectarea dispoziţiilor art. 1169 C. civ., respectiv a dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Este de reţinut că recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Criticile formulate în dezvoltarea motivelor de recurs reprezintă în realitate un pretext pentru a pune în discuţie judecata din apel printr-o reanalizare devolutivă a împrejurărilor cauzei, recurenta asociind motivul reglementat de pct. 5 al art. 304 C. proc. civ. greşitei reţineri a situaţiei de fapt, ceea ce excede competenţei instanţei de recurs.

În condiţiile în care restabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor aflate la dosar exced competenţei instanţei de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 304 C. proc. civ., reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 şi ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispoziţiile Legii nr. 219/2005.

Prin urmare, nu se poate reţine în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât recurentei-reclamante nu i s-a produs o vătămare în înţelesul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pentru a putea fi incident motivul de nelegalitate instituit de textul legal invocat.

De menţionat că invocarea unor articole din acte normative - art. 45 pct. 5 C. proc. civ., art. 3, art. 14, art. 13, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fără să se susţină o minimă argumentaţie vizând nelegalitatea hotărârii recurate care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare sau de modificare reglementate expres de C. proc. civ. - nu poate să atragă nicio analiză.

Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta a susţinut greşita soluţionare a instanţei de apel în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, precum şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 998, art. 999, art. 1000 alin. (3) C. civ., dar se constată că sunt nefondate criticile vizând aceste aspecte.

Potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958 „dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege”, iar termenul de prescripţie este de 3 ani, conform art. 3 din decret.

Conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958 „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea”.

Cum în mod legal a constatat şi instanţa de control judiciar reclamanta se plânge de următoarele fapte comise în perioada 1989-2007: actele de tortură, violare domiciliu, ameninţări cu moartea prin accident, otrăvire, sechestrare la adresa reclamantei sau fiicei acesteia, furtul masei lemnoase a 2 ha de pădure defrişată prin furt, lemn de stejar şi cireş, cheltuieli cu medicamente, expertize toxicologice, analize, procese în valoare de 100.000 RON.

Prin urmare, termenul de prescripţie a început să curgă de la data săvârşirii acestora, care este data la care reclamanta pretinde că le-a cunoscut, astfel că instanţa de apel în mod corect a apreciat ca fiind întemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretinsele fapte comise în perioada 1989-2007, fiind lipsite de justificare susţinerile recurentei formulate sub acest aspect.

Potrivit dispoziţiilor art. 998 C. civ. „orice faptă a omului care cauzează acestuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar conform prevederilor art. 999 C. civ. „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.

Totodată conform art. 1000 alin. (3) C. civ. sunt de asemenea responsabili (...) comitenţii pentru prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat, ceea ce presupune existenţa unui raport de prepuşenie, iar prepusul să fi săvârşit fapta în funcţia care i s-a încredinţat.

Este de reţinut că pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală în temeiul textelor legale anterior evocate, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În speţă, instanţa de apel, în mod legal, a analizat hotărârea apelată din perspectiva îndeplinirii cumulative a condiţiilor impuse de prevederile art. 998-999 C. civ. în temeiul cărora reclamanta a promovat acţiunea în pretenţii, şi constatând ca nefiind întrunite cerinţele legale pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, a reţinut că în cauză nu sunt incidente textele anterior menţionate.

Astfel, chiar dacă doar una dintre condiţiile imperativ impuse de textul legal menţionat nu este îndeplinită, nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală.

În acest context, în mod legal, instanţa de control judiciar a arătat că una dintre condiţiile ce trebuie îndeplinire cumulativ, o reprezintă fapta ilicită, care în cauză nu a putut fi reţinută, iar în condiţiile în care s-a constatat că, în speţă, nu s-a probat existenţa faptelor ilicite pretinse, s-a reţinut, în mod corect, că nu mai este necesar să se analizeze celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale.

Fără a reitera considerentele expuse, instanţa de apel, suverană în analizarea probatoriul administrat în cauză, a reţinut că reclamanta A. pretinde că au fost comise următoarele fapte ilicite: actele de tortură, violare domiciliu, ameninţări cu moartea prin accident, otrăvire, sechestrare la adresa reclamantei sau fiicei acesteia, solicitând obligarea Statului Român la despăgubiri materiale în temeiul art. 998-999 C. civ., constând în contravaloarea masei lemnoase a 2 ha de pădure defrişată prin furt, lemn de stejar şi cireş, cheltuieli cu medicamente, expertize toxicologice, analize, procese în valoare de 100.000 RON, contravaloarea veniturilor salariale pierdute timp de 3 ani pe abuzuri psihiatrice.

Faptele menţionate constau în acţiuni, care sunt comise, conform susţinerilor apelantei-reclamante A., de către instituţiile pârâte.

Instanţa de apel a constatat că nu s-a probat în cauza de faţă niciuna dintre faptele ilicite pretinse, prin niciun mijloc de probă depus la dosarul cauzei.

În acest context, s-a reţinut că apelanta-reclamantă a depus înscrisuri numeroase la dosarul cauzei, care nu sunt de natură a proba niciuna dintre susţinerile sale.

Prin acele înscrisuri nu a fost dovedit decât că apelanta-reclamantă a beneficiat de un tratament medicamentos şi că a efectuat cheltuieli cu medicamentele prescrise de către medic.

Niciunul dintre înscrisurile depuse nu probează actele de tortură, la care ar fi fost supusă, violarea de domiciliul, ameninţările cu moartea, otrăvirea sau sechestrarea în imobil.

Mai mult reclamanta a menţionat generic aceste fapte, fără a preciza în concret şi în detaliu, când au fost comise, în ce împrejurări au avut loc, modalitatea în care s-a realizat şi persoana responsabilă.

În acest sens, s-a pus în vedere apelantei-reclamante să descrie în concret faptele pretinse, prin indicarea datei comiterii, modalităţii de realizare, indicarea persoanei vinovate şi temeiul de drept, însă aceasta a depus numai nişte precizări generale.

În ceea ce priveşte furtul de masă lemnoasă, s-a constatat că această faptă ar putea avea valenţe penale şi că nu s-a depus nicio plângere penală şi nu s-a efectuat urmărirea penală cu privire la această faptă.

Referitor la abuzurile psihice şi otrăvirea alimentelor, instanţa de apel învederează că niciuna dintre faptele pretinse nu au fost probate de către apelantă, prin niciun mijloc de probă.

De asemenea, în ceea ce priveşte nesoluţionarea plângerilor penale, s-a arătat că A. a formulat sesizări organelor competente, care au soluţionat şi au răspuns, în termenele legale nemulţumirilor apelantei.

Împrejurarea că instituţiile abilitate nu au considerat întemeiate plângerile formulate de către apelantă nu echivalează cu nesoluţionarea acestora, aşa cum susţine aceasta.

În ceea ce priveşte susţinerea că nu a beneficiat de veniturile salariale, ca urmare a faptului că a fost pensionată, în mod abuziv, instanţa de apel a apreciat această afirmaţie ca fiind lipsită de suport probatoriu în cauza de faţă, având în vedere că decizia de pensionare a apelantei este valabilă, nu a fost anulată, astfel încât nu se poate susţine în contra unui act juridic valabil şi legal, că acesta a fost emis în mod abuziv.

Mai mult, s-a reţinut că actul respectiv şi-a produs efectele, iar apelanta a beneficiat de pensia acordată, motiv pentru care această susţinere (nelegalitatea deciziei de pensionare) nu este nici măcar în favoarea apelantei.

Se impune precizarea faptului că o reanalizare a situaţiei de fapt la care tinde în realitate recurenta, nu justifică nici invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greşită a legii instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., de care se prevalează aceasta, iar în cauză instanţa de control judiciar şi-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute, ţinând cont şi de dispoziţiile art. 1169 C. civ. potrivit cărora cel care face o propunere în faţa instanţei trebuie să o dovedească.

Simpla nemulţumire a recurentei - reclamante cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a susţinerilor formulate de către parte, modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probele administrate sunt aspecte care nu pot fi asimilate motivelor de nelegalitate reglementate de prevederile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de nelegalitate instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., instanţa de apel interpretând şi aplicând corect legea, dând o corectă eficienţă textelor de lege incidente în speţa de faţă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică.

Pentru toate argumentele care preced, Înalta Curte cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 199/A din 06 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 199/A din 06 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2015.