Damages for blocked property access: scope of disposability principle vs. continued tortious conduct and positive effect of res judicata

Decizia nr. 539/2015

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

I. Obiectul cauzei şi hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 21 octombrie 2013, ca primă instanţă.

Prin acţiunea introductivă înregistrată la 10 mai 2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea, în solidar, a pârâtelor SC B. SA şi SC C. SA la plata sumei de 10.981.140,79 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobilul proprietatea sa, situat în Bucureşti, sectorul 3, aferentă perioadei 05 noiembrie 2005-07 mai 2010, precum şi lipsa de folosinţă până la data încetării faptei ilicite, respectiv a permiterii intrării efective în spaţiu.

În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 998-999 din C. civ. de la 1864, reclamanta a arătat, în esenţă, că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 166 din 14 mai 1997 la B.N.P. D. şi transcris sub nr. 8897 din 14 mai 1997 în registrul de transcripţiuni al Judecătoriei sectorului 3 a dobândit de la pârâta SC B. SA dreptul de proprietate exclusivă asupra terenului construit în suprafaţă de 160,75 m.p. şi cotele indivize aferente în suprafaţă de 151,48 m.p. deţinute în coproprietate perpetuă şi forţată cu SC B. SA.

Susţine reclamanta că şi-a exercitat în mod normal atributele dreptului de proprietate asupra imobilului dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare sus-menţionat până la data de 06 septembrie 2005, dată la care pârâtele, în mod abuziv şi nejustificat, i-au interzis accesul în imobil prin blocarea căilor de acces.

Potrivit reclamantei, ca urmare a acestei situaţii de fapt a chemat în judecată pe cele două pârâte printr-o acţiune promovată la 04 noiembrie 2005, solicitând obligarea lor să-i permită accesul necondiţionat în incinta SC B. SA pe suprafeţele de teren pe care le deţine în proprietate exclusivă şi pe cele deţinute în coproprietate forţată, acţiune finalizată prin decizia nr. 3761 din 11 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul admiterii în parte a cererii sale şi obligării pârâtelor să-i permită accesul pe terenul ce constituie obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 166/1997.

Astfel, susţine reclamanta, în prezenta cauză fapta ilicită a pârâtelor, de a-i obtura accesul pe terenul deţinut legal rezultă cu autoritate de lucru judecat din decizia nr. 3761/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care instanţa de recurs a reţinut în mod retroactiv caracterul continuu al faptei ilicite şi este de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a pârâtelor pentru prejudiciu creat reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului .

Pârâtele SC B. SA şi SC C. SA au formulat întâmpinări prin care au invocat excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată ca insuficient timbrată, excepţia lipsei calităţii de reprezentant, excepţia lipsei interesului şi a calităţii procesual active a reclamantei şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada noiembrie 2005-mai 2007, iar pe fond au susţinut că reclamanta a avut în permanenţă accesul la terenul dobândit.

Astfel învestit, prin încheierea din 24 octombrie 2011 tribunalul a respins excepţia lipsei de interes, a lipsei calităţii procesual active a reclamantei, iar prin încheierea din 22 octombrie 2012 a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 05 noiembrie 2005-10 mai 2007.

În cauză au fost încuviinţate şi administrate probe cu înscrisuri, interogatoriu şi expertiză tehnică de specialitate.

Prin precizarea formulată la 09 septembrie 2013, în urma administrării probei cu expertiză tehnică, reclamanta şi-a majorat câtimea pretenţiilor la suma de 25.140.122 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 6221 din 21 octombrie 2013 tribunalul a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta şi a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 9.786.399,61 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă aferentă perioadei 11 mai 2007-18 martie 2013; cererea având ca obiect pretenţiile aferente perioadei 05 noiembrie 2005-10 mai 2007 a fost respinsă, constatându-se prescris dreptul material la acţiune; au fost obligate pârâtele, în solidar, la plata către reclamanta a sumei de 317.051,02 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în fapt şi în drept următoarele:

Cu prioritate, instanţa a verificat dacă dreptul de proprietate imobiliară afirmat de reclamanta îşi găseşte suport probator în înscrisurile depuse de aceasta, faţă de împrejurarea ca pârâta SC B. SA a contestat dreptul de proprietate asupra imobilului construcţie.

Cercetând înscrisurile depuse de reclamantă sub acest aspect, prima instanţă a concluzionat ca reclamanta este proprietara spaţiului comercial situat pe terenul construit în suprafaţă de 160,75 m.p.

Sub un al doilea aspect, prima instanţă a examinat litigiile anterioare dintre părţi şi consecinţele care se impun prin dezlegările irevocabile date.

Astfel, a constatat că prin decizia nr. 3761/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admis recursul reclamantei SC A. SRL împotriva deciziei nr. 163/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, în sensul schimbării în parte a sentinţei civile nr. 6290/2007 a Tribunalului Bucureşti şi admiterii în parte a acţiunii promovate de SC A. SRL şi obligării pârâtelor (din prezenta cauză) să îi permită reclamantei accesul pe terenul ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 166/1997.

Reţine prima instanţă că în considerentele acestei decizii instanţa supremă constată că reclamanta este împiedicată să utilizeze căile de acces spre imobilul aflat în proprietate, pârâtele nefăcând dovada atingerii aduse în vreun fel asupra dreptului lor de a utiliza aceleaşi căi de acces.

În acelaşi sens, reţine că prin sentinţa civilă nr. 11883/2009 a Judecătoriei sector 3 a fost respinsă cererea formulată de SC B. SA împotriva reclamantei, având ca obiect ieşirea din indiviziune asupra terenului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 166/1997, constatându-se că reclamanta are un drept de exploatare asupra bunului său, proprietate exclusivă.

Prin sentinţa civilă nr. 1360/2011 a Judecătoriei sector 3 a fost admisă contestaţia la executare formulată de contestatoarele SC B. SA şi SC C. SA şi au fost anulate formele de executare referitoare la executarea sentinţei nr. 11113/2008 a Tribunalului Bucureşti, reţinându-se că obligaţia stabilită în sarcina contestatoarelor debitoare a fost executată de bună-voie, creditoarea nefăcând dovada blocării accesului său în spaţiul menţionat.

Prin sentinţa civilă nr. 19382 din 12 decembrie 2012 a Judecătoriei sectorului 3 a fost admisă plângerea formulată de A. şi a fost obligat pârâtul B.E.J. E. să continue executarea silită în dosarul de executare nr. x/2011, instanţa reţinând că motivul principal invocat de executor a fost refuzul debitorilor de a permite accesul pe teren.

În continuare, tribunalul examinează îndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale, în raport de temeiul de drept indicat de reclamantă şi, plecând de la premisa că fapta ilicită care li se impută pârâtelor are un caracter continuat, reclamanta susţinând că din anul 2005 şi până în prezent pârâtele i-au împiedicat accesul la imobilul proprietatea sa, apreciază că se impune analiza pretinsei fapte ilicite pe parcursul întregii perioade, dar fragmentat în raport de înscrisurile depuse în susţinerea cererii.

În acest sens, tribunalul reţine că pentru perioada 11 mai 2007-11 decembrie 2008 fapta ilicită a pârâtelor este probată, având în vedere încheierile de certificare de fapte din 24 octombrie 2007 şi 26 octombrie 2007 şi decizia nr. 3761 din 11 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care stabileşte cu putere de lucru judecat în acea cauză promovată în anul 2005 că pârâtele nu i-au permis reclamantei utilizarea căilor de acces spre terenul deţinut în proprietate.

Pentru perioada 11 decembrie 2008 - septembrie 2011, prima instanţă apreciază că fapta ilicită nu este probată şi că în perioada 21 martie 2010 - 04 februarie 2011 subsumata acesteia reclamanta a avut acces în imobil.

Pentru perioada octombrie 2011 - martie 2013, prima instanţă reţine că pârâtele au blocat accesul reclamantei în spaţiul comercial deţinut, având în vedere înscrisurile întocmite de reprezentanţii poliţiei şi organele de executare, înscrisuri care beneficiază de prezumţia de autenticitate şi valabilitate potrivit art. 1171 C. civ. 1864.

Concluzionând pe această primă condiţie a antrenării răspunderii delictuale, tribunalul reţine că fapta ilicită este probată pentru perioadele 11 mai 2007 - 11 decembrie 2008 şi octombrie 2011 - martie 2013.

Pentru determinarea prejudiciului, respectiv a contravalorii lipsei de folosinţă a spaţiului comercial prima instanţă a valorificat raportul de expertiză corectat după răspunsul la obiecţiuni, considerând lipsa de folosinţă ca un venit net efectiv sau anticipat, obţinut prin scăderea cheltuielilor din exploatare şi corecţia pentru gradul de neocupare din venitul brut.

În acelaşi sens, instanţa a valorificat modul de calcul indicat de expert pentru lipsa de folosinţă asupra spaţiului de reclame, iar pentru terenul neconstruit - parcare, instanţa a apreciat că nu există dovezi certe din care să rezulte că reclamanta nu a avut acces pe acest teren.

În sfârşit, tribunalul reţine că există o legătură de cauzalitate evidentă între despăgubiri şi încălcarea flagrantă a dreptului de proprietate al reclamantei, care a generat consecinţe patrimoniale cuantificabile în raport de chiria care ar fi putut fi percepută de reclamantă prin închirierea bunului său.

Concluzionând, instanţa constată că, atâta timp cât pârâtele nu şi-au îndeplinit obligaţia pozitivă stabilită printr-o hotărâre judecătorească de a permite accesul reclamantei în imobilul proprietatea societăţii, trebuie angajată răspunderea patrimonială a acestora.

II. Apelul - Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 23 iunie 2014.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 22 octombrie 2012 a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L. De asemenea, au declarat apel împotriva sentinţei fondului, precum şi împotriva încheierilor din 12 iunie 2012 şi 21 octombrie 2013 pârâtele SC B. SA şi SC C. SA.

Prin decizia civilă nr. 468 din 23 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, soluţionând apelurile, a decis următoarele:

A respins cererea de probatorii. A respins apelul formulat de reclamantă împotriva încheierii din 22 octombrie 2012 şi a sentinţei civile nr. 6221 din 21 octombrie 2013 ca nefondat.

A admis apelurile formulate de pârâtele SC B. SA împotriva încheierii din 12 iunie 2012 şi sentinţei civile nr. 6221/2013 şi SC C. SA împotriva sentinţei civile nr. 6221/2013 şi în consecinţă a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 6221/2013, în sensul că a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamanta a sumei de 1.243.281,20 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă aferentă perioadei 11 mai 2007 - 18 noiembrie 2008; a obligat pârâtele, în solidar, şi la plata către reclamantă a sumei de 35.896,38 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a notat sub un prim aspect că prin decizia nr. 3761 din 11 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul reclamantei SC A. SRL împotriva deciziei nr. 163/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, care a fost modificată în sensul admiterii apelului şi schimbării în parte a sentinţei comerciale nr. 6290 din 08 mai 2007 a Tribunalului Bucureşti, fiind admisă în parte acţiunea reclamantei şi obligate pârâtele din prezenta cauză să îi permită reclamantei accesul pe terenul ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 166 din 14 mai 1997, în considerente instanţa supremă reţinând că reclamanta este împiedicată să utilizeze căile de acces spre imobilul aflat în proprietate.

Raportat la caracterul declarativ al hotărârii judecătoreşti, respectiv efectul retroactiv al acesteia, în sensul că ea constată drepturi preexistente, dar şi obligatorii, făcând aplicarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, curtea de apel reţine că reclamanta, în prezenta cauză, a făcut dovada faptei ilicite a pârâtelor constând în interzicerea exercitării atributelor dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 166/2007, respectiv blocarea accesului la imobilul teren, fapta produsă la 05 noiembrie 2007.

Ca urmare, notează instanţa de apel, reclamanta a solicitat prin acţiunea înregistrată la 10 mai 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti obligarea pârâtelor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului, începând cu 05 noiembrie 2005 şi până la încetarea faptei ilicite.

În continuare, curtea de apel reţine că, potrivit procesului-verbal încheiat la 18 noiembrie 2008 de B.E.J. F., înscris autentic şi necontestat de părţi, nici în prezenta cauză şi nici prin introducerea vreunei contestaţii la executare, intimatele pârâte s-au conformat obligaţiilor legale şi au permis accesul reclamantei la imobilul obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. 166/1997 la 18 noiembrie 2008 (obligaţie de a face executată anterior pronunţării deciziei nr. 3761 din 11 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Analizând cu prioritate excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâte şi soluţionată de prima instanţă prin încheierea de şedinţă din 22 octombrie 2012, curtea de apel constată că în mod legal prima instanţă a admis excepţia prescripţiei pentru pretenţiile aferente perioadei 05 noiembrie 2005 - 10 mai 2007 în raport de prevederile art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958.

Totodată, curtea de apel apreciază că nu se poate reţine susţinerea reclamantei referitoare la întreruperea cursului prescripţiei prin pronunţarea deciziei nr. 3701/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având în vedere că aceasta cunoştea atât paguba, cât şi pe cei răspunzători, încă de la data săvârşirii faptei, respectiv 05 noiembrie 2005, când a promovat acţiunea soluţionată irevocabil prin decizia susmenţionată.

Sub un alt aspect, curtea de apel notează că, deşi nu contestă că efectele faptei pârâtelor de a-i bloca accesul au avut un caracter continuu începând cu 05 noiembrie 2005, constată că acestea au încetat la 18 noiembrie 2008 potrivit procesului-verbal încheiat de B.E.J. F., motiv pentru care pretenţiile reclamantei reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă sunt întemeiate numai pentru perioada 11 mai 2007 - 18 noiembrie 2008.

Concluzionând pe acest aspect, instanţa de apel precizează că urmează a face aplicarea în mod direct a principiului disponibilităţii, care guvernează procesul civil, reţinând că acţiunea introductivă a avut ca obiect obligarea pârâtelor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului proprietatea reclamantei din Bucureşti, începând cu 05 noiembrie 2005 şi până la data încetării abuzive a faptei ilicite, precum şi faptul că acţiunea nu a fost modificată sau completată conform art. 132 C. proc. civ.

Astfel, notează instanţa, în situaţia în care reclamanta aprecia că pârâtele au nesocotit exercitarea dreptului său de proprietate şi după 18 noiembrie 2008, dată la care efectele faptei ilicite din 05 noiembrie 2005 au încetat, ar fi trebuit să investească instanţa cu o nouă acţiune în angajarea răspunderii civile delictuale, or instanţa nu a fost învestită cu soluţionarea unei astfel de cereri.

Pentru aceste considerente, instanţa de apel a apreciat ca inutilă şi încuviinţarea probelor cu înscrisuri, cercetare la faţa locului şi expertiza tehnică solicitate la 14 aprilie 2014 şi 16 iunie 2014.

Mai mult, instanţa de apel apreciază că în mod nelegal prima instanţă a dat eficienţa juridică în prezenta cauză înscrisurilor administrate de părţi datate ulterior momentului 18 noiembrie 2008, cu depăşirea limitelor învestirii şi nerespectarea principiului disponibilităţii, acestea urmând a produce efecte eventual prin raportare la o altă faptă delictuală.

Asupra prejudiciului constând în despăgubiri pentru lipsa de folosinţă aferentă perioadei 11 mai 2007 - 18 noiembrie 2008, instanţa de apel precizează că se va raporta numai la imobilul teren, obiect al contractului nr. 166/1997, lipsa de folosinţă pentru terenul neconstruit - parcare şi pentru spaţiul de reclame neputând fi luată în calcul întrucât nu se află în legătură directă de cauzalitate cu fapta ilicită a pârâtelor din 05 noiembrie 2005 şi nu rezultă din probatoriul administrat.

Pentru determinarea prejudiciului, instanţa de apel notează că va lua în considerare nivelul chiriilor aferente spaţiilor comerciale din incinta magazinului A,, iar nu chiriile practicate de reclamantă pentru imobile din alte locaţii, respectiv va avea în vedere nivelul chiriilor practicate pentru 14 spaţii comerciale din magazinul A. în perioada de referinţă, centralizate şi de expertul G.

În ce priveşte apelul formulat de pârâte împotriva încheierii din 12 iunie 2012, prin care s-a respins cererea de recuzare, instanţa reţine că analiza şi oportunitatea administrării unor mijloace de probă în procesul civil sau modalitatea de desfăşurare a şedinţei de judecată nu sunt echivalente cu antepronunţarea sau încălcarea dreptului la un proces echitabil, cererea de recuzare a judecătorului din prima instanţă fiind respinsă în mod legal.

Pentru aceste considerente, instanţa de prim control judiciar a respins apelul declarat de reclamanta şi a admis apelurile pârâtelor potrivit dispozitivului deciziei pronunţate la 23 iunie 2014.

III. Recursurile declarate în cauză de reclamanta SC A. SRL şi de pârâtele SC B. SA şi SC C. SA. Motivele de recurs.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 468/2014 a Curţii de Apel Bucureşti la 11 august 2014, în termen legal, solicitând în principal admiterea recursului şi casarea în tot a hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel; în subsidiar, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei instanţei de apel, admiterea apelului promovat de societate împotriva sentinţei fondului, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, ţinând cont de majorările solicitate prin apel şi la termenul din 16 iunie 2014, urmând ca apelurile pârâtelor să fie respinse.

Motivele de recurs invocate de recurentă au fost dezvoltate prin două memorii de recurs, distincte, înregistrate la aceeaşi dată - 11 august 2014 - conform rezoluţiei de primire a cererilor.

În primul memoriu de recurs (avându-se în vedere ora înregistrării la curtea de apel menţionată în rezoluţia de primire), recurenta, după o succintă prezentare a situaţiei de fapt şi a soluţiilor pronunţate în primă instanţă şi în apel, îşi argumentează criticile de nelegalitate sub următoarele aspecte:

În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta arată că în mod nelegal ambele instanţe au admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 05 noiembrie 2005 - 10 mai 2007, dând o interpretare greşită dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

În opinia recurentei, în cauză a operat o întrerupere a cursului prescripţiei, potrivit art. 16 lit. b) din actul normativ menţionat, întrucât prin cererea de chemare în judecată formulată la 4 noiembrie 2005 şi finalizată prin decizia nr. 3761 din 11 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis în parte cererea reclamantei, formulată în contradictoriu cu cele două pârâte, în sensul obligării acestora să permită accesul reclamantei pe terenul ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 166/1997, context în care, apreciază recurenta, sunt îndeplinite condiţiile efectului întreruptiv al cursului prescripţiei.

Invocând motivul de nelegalitate întemeiat pe ipoteza reglementată de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de apel era datoare să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, precizând că prin cererea formulată la 10 mai 2010 a solicitat obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei de 10.981.140 RON contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului proprietatea sa, pentru perioada 05 noiembrie 2005 - 07 mai 2010, precum şi lipsa de folosinţă până la încetarea abuzivă a faptei ilicite, a permiterii efective în spaţiu, contravaloarea pretenţiilor fiind majorată în faţa primei instanţe la 09 septembrie 2013.

Mai arată reclamanta, în continuarea argumentării acestei critici, că prin motivele de apel formulate de pârâte acestea nu au contestat niciunul din elementele condiţiei necesare a fi întrunite pentru antrenarea răspunderii, ceea ce au contestat fiind întinderea obligaţiilor lor de plată.

Potrivit recurentei, instanţa de apel nu a mai analizat niciunul din elementele necesare antrenării răspunderii delictuale, reţinând că pretenţiile solicitate sunt întemeiate numai pentru perioada 11 mai 2007 - 18 noiembrie 2008 deşi reclamanta a solicitat şi dovedit continuitatea faptei ilicite pe perioada noiembrie 2005 - mai 2010 şi în continuare până la încetarea faptei ilicite.

Mai arată recurenta că procesul-verbal din 18 noiembrie 2008 încheiat de B.E.J. F. a fost anterior pronunţării deciziei nr. 3761/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar executarea silită în baza deciziei nr. 1113 din 24 octombrie 2008 a început în noiembrie 2008, astfel că efectele acestei ordonanţe preşedinţiale au încetat la data de 11 decembrie 2008, data pronunţării deciziei nr. 3761/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În plus, susţine recurenta în argumentarea aceleiaşi critici, decizia nr. 1113 din 24 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti se referea la obligaţia pârâtelor să permită accesul reclamantei şi a SC H. SRL pe suprafaţa liberă pentru circulaţie, în zona de acces din Aleea x, iar prin decizia nr. 3761 din 11 decembrie 2008, instanţa a obligat pârâtele să permită accesul reclamantei pe terenul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 166/1997, respectiv strada y.

În temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta critică hotărârea instanţei de apel arătând că instanţa, cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu a arătat motivele de fapt şi de drept care au condus la adoptarea soluţiei, nu au fost arătate motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, nu s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut prin motivele de apel şi asupra mijloacelor de apărare ce au stat la baza pretenţiilor formulate, precum şi asupra modalităţii de determinare a prejudiciilor.

Concluzionând pe acest aspect motiv, recurenta arată că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe motivele de apel, nu a verificat condiţiile răspunderii civile delictuale, a reţinut în mod greşit că nu s-a solicitat lipsa de folosinţă după data de 18 noiembrie 2008, astfel că toate criticile formulate împotriva sentinţei fondului îşi păstrează valabilitatea, nefiind cenzurate de instanţa de prim control judiciar.

Prin cel de-al doilea memoriu de recurs, recurenta solicită în principal casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel în vederea soluţionării pe fond a apelurilor formulate de părţi şi administrării probatoriilor solicitate; într-un prim subsidiar, solicită casarea deciziei cu reţinerea cauzei spre rejudecare, iar într-un al doilea subsidiar solicită modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului formulat de pârâte, admiterii apelului formulat de SC A. SRL cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei pronunţate de tribunal şi admiterii în tot a cererii de chemare în judecată , obligând pârâtele la plata sumei de 25.631.491 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului proprietatea sa, aferentă perioadei 05 noiembrie 2005 - 12 mai 2014.

Recurenta reia criticile de nelegalitate (motivul prevăzut de art. 304 pct. 9) referitoare la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, dezvoltate şi în primul memoriu de recurs, precizând că în raport de decizia nr. 3761 din 11 decembrie 2008 sunt îndeplinite condiţiile întreruperii cursului prescripţiei în conformitate cu prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, deoarece cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2005 a fost admisă prin decizia nr. 3761/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că prescripţia a început să curgă la 06 septembrie 2005, când pârâtele SC B. SA şi SC C. SA au îngrădit în mod abuziv accesul SC A. SRL în imobil prin blocarea căilor de acces. Termenul de prescripţie început la 06 septembrie 2005, conform art. 8 din Decretul nr. 165/1958, s-a întrerupt la data introducerii cererii de chemare în judecată ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2007 prin care s-a solicitat obligarea pârâtelor să-i permită accesul pe teren şi a început să curgă un nou termen de trei ani după pronunţarea deciziei nr. 3761/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv la 12 decembrie 2008, dată în raport de care prezenta cerere de chemare în judecată, înregistrată la 10 mai 2010, se înscrie în termenul de prescripţie de trei ani.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia atacată a fost dată cu nesocotirea principiului disponibilităţii prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta arată că, în conformitate cu interpretările consacrate în jurisprudenţă, limitele judecăţii, de care va fi ţinută instanţa, sunt trasate de părţi nu numai prin cererea introductivă de instanţă, respectiv întâmpinare, ci şi prin ansamblul susţinerilor şi argumentelor supuse atenţiei instanţei şi că, deşi disponibilitatea nu are un caracter absolut, ci se realizează sub controlul instanţei judecătoreşti, rolul activ al judecătorului nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părţii, ci trebuie să se armonizeze cu iniţiativa părţilor.

În cauză, susţine recurenta, faţă de dispozitivul şi motivarea deciziei recurate, instanţa de apel a intervenit în mod nepermis cu privire la limitele judecăţii stabilite prin cererea introductivă şi cererea precizatoare depusă în faţa instanţei de fond, prin care s-a majorat cuantumul pretenţiilor la 25.140.422 RON, reprezentând lipsa de folosinţă în perioada 05 noiembrie 2005 şi până la întocmirea raportului de expertiză, respectiv până la 18 martie 2013.

Pe de altă parte recurenta arată că în tot cursul judecăţii în faţa instanţei de fond, precum şi în faţa instanţei de apel, atât verbal, cât şi prin actele de procedură depuse, inclusiv concluziile scrise, a susţinut şi dovedit că fapta ilicită a pârâtelor, constând în îngrădirea accesului la spaţiul proprietate, continuă şi în prezent.

Sub un alt motiv, recurenta invocă în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. interpretarea greşită a efectelor procesului verbal încheiat de B.E.J. F. la data de 18 noiembrie 2008, în raport de care instanţa de apel a constatat că fapta ilicită a pârâtelor, constând în îngrădirea accesului reclamantei la imobilul proprietatea sa, a încetat.

Arată recurenta sub acest aspect că procesul-verbal din 18 noiembrie 2008 a fost întocmit în dosarul execuţional privind punerea în executare a deciziei civile nr. 1113 din 24 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a admis recursul declarat de SC A. SRL şi, pe cale de consecinţă, s-a admis în parte cererea de ordonanţă preşedinţială formulată în contradictoriu cu B. şi SC C. SA, care au fost obligate să permită accesul reclamantei şi al SC H. SRL pe suprafaţa liberă pentru circulaţie, în zona de acces din Aleea x, până la soluţionarea Dosarului nr. x/3/2007.

Aşadar, arată recurenta, în contextul în care procesul-verbal încheiat la 18 noiembrie 2008, privea punerea în executare a unei decizii, cu titlu provizoriu, care să permită accesul la imobil, printr-o altă cale de acces, respectiv Aleea x, decât cea dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 166/1997, respectiv str. y, în vederea realizării unor lucrări urgente, în mod eronat instanţa de apel a reţinut că acest înscris atestă încetarea faptei ilicite a SC B. SA şi SC C. SA, care constă în îngrădirea accesului la imobil prin terenul din str. y.

Sub acest aspect, recurenta susţine că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 581 C. proc. civ. şi ale art. 1021 C. civ. (motiv de recurs întemeiat pe ipoteza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), deoarece instanţa de apel, deşi dă eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat conferit de decizia nr. 3761/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi constată că reclamanta a făcut dovada faptei ilicite, respectiv blocarea accesului începând cu 05 noiembrie 2005, pe de altă parte încalcă acest efect pozitiv, dând eficienţă unui proces-verbal întocmit cu ocazia punerii în executare a unei hotărâri pronunţate în procedura ordonanţei preşedinţiale.

Sub aspectul determinării prejudiciului, recurenta critică decizia atacată invocând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., arătând că dreptul său cu privire la spaţiul de reclame izvorăşte din contractul de asociere nr. 5417/1992, fiind dovedită condiţia raportului de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtelor, care a fost reţinută de instanţa de apel şi prejudiciul suferit de SC A. SRL, aşa cum rezultă din raportul de expertiză.

Potrivit recurentei, în ceea ce priveşte modul de determinare a contravalorii lipsei de folosinţă instanţa de apel înlătură fără nicio motivare raportul de expertiză întocmit în cauză şi, pe baza unui raţionament propriu, alege să valorifice o serie de contracte de închiriere încheiate de pârâta SC B. SA şi în egală măsură înlătură de la valorificare contractele de închiriere încheiate de SC A. SRL pentru spaţiul comercial ce face obiectul prezentului dosar, aplicând două raţionamente distincte la două situaţii de fapt identice, ceea ce impune concluzia unei motivări contradictorii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În continuare recurenta arată că în ipoteza în care instanţa de recurs va decide fie casarea cu reţinere a cauzei spre rejudecare, fie modificarea hotărârii atacate, solicită a se avea în vedere că apelul promovat de SC A. SRL este temeinic şi legal.

Potrivit recurentei, contrar celor reţinute de prima instanţă, SC A. SRL nu a avut acces la imobilul său în perioada 21 martie 2010 - 04 februarie 2011, invocând în acest sens decizia nr. 11113 din 24 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă prin decizia nr. 169/R din 03 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, din care rezultă că efectele ordonanţei preşedinţiale admisă în parte prin decizia nr. 11113/2008 au încetat la 11 decembrie 2008, data pronunţării deciziei nr. 3761 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi faptul că ordonanţa se referea la obligaţia pârâtelor de a permite accesul reclamantei pe suprafaţa liberă pentru circulaţia din Aleea x, iar în prezenta cauză se discuta accesul reclamantei prin str. y.

Pentru perioada decembrie 2008 - 20 martie 2010 şi 05 februarie 2011 - septembrie 2011, recurenta arată că în mod greşit nu au fost avute în vedere procesele verbale de cercetare la faţa locului şi fişele de intervenţie întocmite de lucrătorii din cadrul Poliţiei Sector 3 Bucureşti.

Sub un ultim aspect, recurenta arată că în mod nelegal instanţa de apel a admis apelurile pârâtelor, din materialul probator administrat în primă instanţă rezultând fără putinţă de tăgadă că SC A. SRL a iniţiat demersuri pentru punerea în executare a deciziei nr. 3761/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, demersuri contestate de pârâte permanent, cu scopul evident de a nu permite accesul societăţii în spaţiile coproprietate perpetuă şi forţată şi de a dispune exclusiv de proprietatea SC A. SRL, prin acte ilicite, constatate chiar şi de executor, cu prilejul executării din 06 iunie 2012.

Critica intimatelor apelante privind pretinsa greşita interpretare de prima instanţă a ansamblului materialului probator administrat este apreciată de recurentă ca neîntemeiată, deoarece în cauză prima instanţă a încuviinţat probele solicitate de părţi în condiţii procedurale şi a respins motivat anumite solicitări, valorificând numai înscrisurile întocmite de reprezentanţii poliţiei şi organelor de executare, care beneficiau de prezumţia de autenticitate şi valabilitate.

Concluzionând, recurenta solicită pentru motivele invocate admiterea recursului.

3. Recurentele-pârâte SC B. SA şi SC C. SA au declarat recurs la 07 august 2014, prin cereri distincte, dar cu un conţinut identic, aşa încât vor fi prezentate şi examinate împreună.

Recurentele-pârâte au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelurilor declarate şi schimbării în tot a sentinţei tribunalului, cu consecinţa respingerii pe fond a cererii de chemare în judecată.

Recurentele-pârâte au invocat în susţinerea recursurilor motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând aplicarea greşită a legii.

În argumentarea criticilor subsumate motivul de nelegalitate invocat, recurentele au arătat că s-au aplicat incorect regulile de apreciere a probelor şi, în consecinţă, au fost înlăturate fără temei apărările formulate, reclamanta nefăcând dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Potrivit recurentelor, în decizia atacată instanţa de apel a aplicat în mod direct principiul disponibilităţii , în raport de care pretenţia de despăgubire dedusă judecăţii se raportează exclusiv la faptele care au făcut obiectul litigiului finalizat prin decizia nr. 3761/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru aceste „fapte ilicite” se reţine că efectele au încetat la 18 noiembrie 2008, înainte de introducerea acţiunii de faţă.

În continuare, recurentele susţin că aplicarea consecventă a dezlegării din decizie impune analiza cu respectarea regulilor legale a actelor de procedură efectuate de părţi în faţa primei instanţe cu privire la identificarea corectă a obiectului cererii de chemare în judecată şi a temeiurilor de fapt şi de drept ale acesteia, astfel cum se reflectă în încheierea din 03 iulie 2012, când s-a precizat expres că reclamanta are acces la intrarea din str. y, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 166/1997.

Totodată recurentele arată că la termenul din 03 iulie 2012 s-a precizat expres că accesul din calea publică în curtea magazinului A. dinspre str. x nu face obiectul contractului nr. 166/1997 prin care reclamanta a dobândit drepturi relative la terenul pe care pretinde că nu are acces.

Această precizare a reclamantei a fost calificată drept decisivă prin încheierea interlocutorie din 10 septembrie 2012, pronunţată de tribunal.

În opinia recurentelor, dezlegările date nu au mai fost urmărite şi aplicate în procesul de analiză, interpretare şi apreciere a probelor, astfel cum acesta este reflectat în considerentele sentinţei.

Consecvenţa judecăţii impunea ca dezlegarea dată de tribunal prin încheierea interlocutorie din 10 septembrie 2012, potrivit căreia „clarificarea circumstanţelor de timp şi de loc în care reclamanta susţine că i-a fost interzis accesul, trebuie să fie efectuată în prezenta cauză”, nu a mai fost respectată inclusiv de instanţa de apel, care a rejudecat pe fond cauza.

În continuare, recurentele subliniază că o parte din dezlegările mai sus evidenţiate au fost avute în vedere de instanţa de apel la interpretarea actelor şi lucrărilor dosarului şi la aprecierea probelor, decizia, însă, nu reflectă valorificarea tuturor încheierilor sus-menţionate.

Susţin recurentele că este decisiv pentru verificarea pretinsei fapte ilicite în sarcina lor, în raport de încălcarea dreptului de acces al reclamantei prin str. y, cale de acces prevăzută în contractul menţionat în dispozitivul deciziei, obiectul pretenţiei precizat de reclamantă pe parcursul procesului.

Mai arată că sentinţa a concluzionat că reclamanta este proprietara spaţiului comercial situat pe terenul în suprafaţă de 160,75 m.p., iar decizia recurată a conservat această dezlegare; că decizia recurată nu a avut în vedere limitele juridice ale dreptului de acces al reclamantei pe terenul ce face obiectul contractului nr. 166/1997, menţionat în dispozitivul deciziei nr. 3761/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Sub acest aspect, recurentele arată că reclamanta SC A. SRL este titulara dreptului de proprietate exclusivă asupra unui activ comercial (clădire construită din fondurile sale) pe terenul „construit” în suprafaţă de 160,75 m.p.

Contractul de vânzare-cumpărare nr. 166/1997 demonstrează că reclamanta a dobândit prin cumpărare un teren de sub construcţia preexistentă încheierii actului, împreună cu dreptul de proprietate comună şi forţată şi perpetuă aferent unei suprafeţe de teren de 151,48 m.p., terenul (obiect al coproprietăţii) fiind individualizat şi partajat în ceea ce priveşte căile de acces din calea publică şi folosinţa sa.

Urmare vânzării-cumpărării s-au transmis reclamantei drepturi cu privire la un teren de sub construcţie (inapt de a fi exploatat comercial distinct de construcţie) şi drepturi de coproprietate forţată şi perpetuă.

În continuare, recurentele arată că a existat, în timp, o dispută cu privire la limitele în care se exercită de către reclamantă facultatea de a face acte de uzaj cu privire la dreptul de acces din calea publică, inclusiv cu privire la respectarea, nerespectarea contractului, prin care s-a rezervat expres o cale de acces din calea publică (pentru acces auto şi pietonal), în condiţiile în care există şi un acces direct al reclamantei la magazinul său, dinspre Piaţa z şi prin căile de acces din magazinul A. spre magazinul reclamantei.

Referindu-se la litigiul finalizat prin decizia nr. 3761/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurentele arată că menţiunea din dispozitivul acestei decizii cu privire la accesul reclamantei în incinta terenului ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 166/1997 defineşte limitele juridice ale dreptului de acces al reclamantei pe teren, aspecte relevante pentru pretenţia dedusă judecăţii.

Potrivit susţinerilor recurentelor, numai dovada certă a încălcării dreptului de acces al reclamantei în limitele recunoscute prin hotărâre irevocabilă ar justifica obligarea lor la prejudiciul constând în lipsa de folosinţă.

Sub acest aspect, recurentele susţin că decizia atacată a reţinut incorect că este relevantă, pentru soluţionarea pricinii de faţă, statuarea judiciară făcută prin decizia nr. 3761/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care nu poate fi contrazisă, sau care ar face dovada săvârşirii faptei ilicite deduse judecăţii în perioada reţinută în prezenta cauză.

În opinia recurentelor, dezlegarea potrivit căreia caracterul declarativ şi efectul retroactiv al deciziei nr. 3761/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie impun aplicarea aspectului pozitiv al puterii de lucru judecat este incorectă, deoarece nu există identitate între pretenţia dedusă judecăţii în litigiul finalizat prin decizia nr. 3761/2008, care a avut ca obiect „obligaţia de a face” şi pretenţia dedusă judecăţii în prezenta cauză.

În al doilea rând, recurentele arată că prezumţia aplicată este incorectă şi pentru că nu s-a verificat dacă cererea finalizată prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a vizat dreptul de acces prin str. y sau dreptul de acces prin Aleea x, respectiv nu a fost cenzurată fapta ilicită pretins săvârşită în raport de decizia nr. 3761/2008, invocată ca temei al obiectului cererii, relevantă pentru aplicarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Referitor la aceeaşi critică, recurentele arată că în cauză s-a dovedit, prin sentinţa civilă nr. 1360/2011 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, anularea executării silite iniţiate de reclamantă în baza sentinţei comerciale nr. 11113/2008 a Tribunalului Bucureşti, senţinţă definitivă şi irevocabilă, prin care se reţine că „în ce priveşte obligaţia de a face stabilită în sarcina contestatoarelor debitoare SC B. SA şi SC C. SA, aceasta a fost executată de bunăvoie înainte de formularea cererii de executare silite şi pe parcursul acestei proceduri”.

În aceste condiţii, susţin recurentele, concluzia deciziei recurate în sensul că „fapta pârâtelor de a bloca accesul reclamantei” a încetat la 18.11.2008 nu este justificată şi, în consecinţă, fapta ilicită pretinsă de reclamantă nu a fost dovedită.

Ca urmare, arată în continuarea argumentării lor recurentele, au fost incorect aplicate dispoziţiile art. 998-999 C. civ., nefiind întrunite cumulativ condiţiile cerute pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Potrivit recurentelor, în cauză nu există dovezi care să permită concluzia săvârşirii faptei ilicite imputate, astfel cum este configurată prin raportare la decizia civilă nr. 3761/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În cauză, susţin recurentele, s-a dovedit că accesul din str. y, pe unde reclamanta are un drept de coproprietate bazat pe contractul indicat în decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu este singura cale pe care reclamanta poate să aibă acces la spaţiul de 160,75 m.p. amprentă la sol, la acest spaţiu se poate ajunge prin gangul pe care se realizează accesul din Piaţa z şi, totodată, în intervalul orar 10-22, când se deschide magazinul A., se poate ajunge prin cele patru căi de acces ce fac legătura cu curtea interioară din magazin.

Referindu-se la prejudiciu ca element al răspunderii delictuale, recurentele arată că determinarea lui s-a făcut prin preluarea mecanică a datelor existente în contractele enumerate în decizie, cu ignorarea împrejurării că există contracte încheiate ulterior datei de 18 noiembrie 2008, suma astfel determinată depăşeşte realitatea evoluţiei pieţei închirierii spaţiilor comerciale.

În finalul argumentării lor, recurentele arată că nu există dovezi care să confirme vinovăţia lor şi pretinsa legătura de cauzalitate reţinute prin decizia atacată, deoarece s-a dovedit că dreptul de acces al reclamantei pe teren şi la spaţiul în discuţie poate fi exercitat pe mai multe trasee, prin mai multe puncte de acces, dreptul prevăzut în titlu reclamantei, prin str. y, nu este singurul traseu prin care se poate ajunge la activul comercial.

4. La 16 ianuarie 2015, recurenta reclamantă a formulat întâmpinare la recursurile promovate de pârâte, solicitând în principal anularea recursurilor ca nemotivate, iar în subsidiar respingerea lor ca nefondate.

Pe aspectul nulităţii recursurilor, recurenta reclamantă a invocat dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor.

În opinia recurentei, prin recursurile promovate de pârâte, deşi se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în realitate din lecturarea lor rezultă numai critici de netemeinicie, critici care nu se circumscriu niciunuia din motivele expres şi limitativ prevăzute la dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., fiind, în esenţă, o reluare a motivelor formulate prin cererile de apel împotriva hotărârii primei instanţe.

În continuare, recurenta reclamantă, referindu-se la fiecare critică formulată prin recursurile pârâtelor, arată argumentele care impun concluzia netemeiniciei lor, argumente consemnate şi în încheierea de la 30 ianuarie 2015, care constituie practicaua acestei decizii.

La 21 ianuarie 2015, intimatele pârâte SC B. SA şi SC C. SA au depus întâmpinări la recursul reclamantei recurente, prin care au arătat că nu a constituit obiect de examinare în fond, apel pretenţia dedusă judecăţii de reclamanta apelantă în temeiul art. 294 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la pretinsele daune interese ivite în perioada 19 martie 2013-12 mai 2014, respectiv după data întocmirii raportului de expertiză efectuat în primă instanţă şi data judecăţii apelului, aşa încât apreciază cererile formulate direct în recurs ca inadmisibile, sens în care invocă excepţia inadmisibilităţii recursului pe acest aspect.

Referindu-se la celelalte motive de recurs depuse de reclamantă, intimatele pârâte arată în esenţă că excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune a fost corect soluţionată, în cauză neoperând o întrerupere a cursului prescripţiei deoarece o întrerupere nu operează de la o obligaţie la alta sau de la o acţiune civilă la alta.

Susţin intimatele că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece decizia recurată a respectat dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., iar ipoteza art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu se verifică în speţă.

Referitor la criticile întemeiate pe art. 7 şi 8 din art. 304 C. proc. civ., intimatele arată că decizia recurată a procedat la determinarea prejudiciului prin raportare directă la expertiza efectuată, procedeul determinării este explicit şi neechivoc.

Referindu-se la dispoziţiile legale incidente în cauză, arată că ele au fost incorect interpretate de reclamanta recurentă, sens în careintimatele reiau argumentele invocate în propriul recurs.

5. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, analizând şi măsura în care motivele invocate de recurentele pârâte se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., respectiv excepţia nulităţii recursurilor, invocată de reclamanta intimată SC A. SRL prin întâmpinare, reţine următoarele:

5.1. Excepţia nulităţii recursurilor declarate de recurentele pârâte este fondată şi urmează a fi admisă .

Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, motivele de recurs fiind evidenţiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Rezultă din textele legale evocate mai sus că nu este suficient ca recursul să fie declarat şi motivat în termenul prevăzut de art. 303 C. proc. civ., ci este necesară circumscrierea criticilor formulate în motivele de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.

Se impune a fi subliniat, totodată, că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se realizează un control de legalitate al hotărârii atacate, şi, ca urmare, criticile formulate trebuie să se raporteze punctual la conţinutul deciziei supuse acestei căi de atac.

În cauză, prin decizia civilă nr. 468/2014 a Curţii de Apel Bucureşti, ce face obiectul prezentului recurs, a fost admis apelul declarat de pârâte împotriva sentinţei fondului, care a fost schimbată în parte, în sensul obligării pârâtelor în solidar la plata către reclamantă a sumei de 1.243.281,20 RON despăgubiri pentru lipsă de folosinţă a imobilului pe perioada 11 mai 2007 - 18 noiembrie 2008.

Apelul reclamantei a fost respins.

Aşa fiind, criticile recurentelor pârâte vor fi examinate prin raportare la această soluţie pronunţată de instanţa de prim control judiciar şi a considerentelor care explicitează soluţia adoptată.

Recurentele pârâte au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub aspectul aplicării incorecte a regulilor de apreciere a probelor şi a actelor de procedură efectuate la prima instanţă cu privire la obiectul cererii şi temeiul de fapt şi de drept .

Aspectele evidenţiate de încheierile de şedinţă din prima instanţă, în legătură cu care, recurentele afirmă, în termeni generali, că „o parte au fost avute în vedere de instanţa de apel la interpretarea actelor şi lucrărilor dosarului şi la aprecierea probelor”, nu configurează niciun temei de nelegalitate, în mod concret, distinct de faptul că se referă la aprecierea probelor, care se subsumează netemeiniciei hotărârii, argumentele recurentelor fiind preluate aproape in terminis din motivele de apel.

Înalta Curte notează sub acest aspect că prima instanţă a stabilit în mod clar şi explicit atât în încheierea din 03 septembrie 2012, cât şi în considerentele sentinţei, că verificarea faptei ilicite va viza refuzul pârâtelor de a-i permite reclamantei folosirea căilor de acces aflate în coproprietate - intrarea y, iar instanţa de apel a „conservat” această dezlegare, referindu-se explicit în debutul considerentelor la contractul de vânzare-cumpărare nr. 166/1997, prin care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenul construit şi cotele indivize aferente, după cum recurentele pârâte însele afirmă în dezvoltarea acestei critici.

Referitor la încheierea din 10 septembrie 2012, se impune a fi subliniat , în primul rând, faptul că dezlegarea dată de instanţa fondului a vizat soluţionarea excepţiei prematurităţii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâte, excepţie respinsă, argumentele din considerentele încheierii fiind subsumate acestei soluţiei pe excepţie, ca răspuns la susţinerile pârâtelor, instanţa apreciind că „clarificarea circumstanţelor de timp şi loc în care reclamanta susţine că i-a fost interzis accesul trebuie efectuată în prezenta cauză pe fond, nu pe cale de excepţie”.

Aceste statuări, în legătură cu care recurentele pârâte susţin că nu au fost respectate de instanţa de apel în aprecierea probelor, nu relevă niciun aspect de nelegalitate, în condiţiile în care instanţa de apel, admiţând apelul pârâtelor, şi-a exhibat propriul raţionament întemeiat pe efectul pozitiv al lucrului judecat şi principiul disponibilităţii, apreciind că în mod nelegal prima instanţă a dat eficienţă înscrisurilor administrate după 18 noiembrie 2008. Or, în acest context, invocarea încheierii din 10 septembrie 2012 este lipsită de relevanţă, faţă de dezlegarea instanţei de apel şi în condiţiile în care recurentele pârâte nu demonstrează cu argumente de drept în ce măsură raţionamentul instanţei este corect pentru partea din pretenţiile reclamantei care au fost respinse şi incorect pentru pretenţiile admise.

În alte cuvinte, Înalta Curte notează o contradicţie în alegaţiile pârâtelor pe aspectul criticii analizate, care în absenţa unor argumente juridice explicite impun concluzia lipsei lor de relevanţă juridică.

Cu privire la critica potrivit căreia instanţa a reţinut incorect pentru perioada 11 mai 2007 - 18 noiembrie 2008 puterea de lucru judecat în temeiul deciziei civile nr. 3761/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurentele susţin că nu există identitate între pretenţia dedusă judecăţii în litigiul finalizat prin decizia nr. 3761/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi pretenţia dedusă judecăţii prin prezentul litigiu.

Argumentul pârâtelor se întemeiază pe o premisă greşită, deoarece instanţa de apel nu a reţinut autoritatea de lucru judecat, în manifestarea sa de excepţie procesuală, care corespunde efectului negativ, de natură să oprească a doua judecată, autoritate care presupune tripla identitate, de obiect, cauză şi părţi; ceea ce a valorificat instanţa de apel în raport de decizia civilă nr. 3761/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost efectul pozitiv al lucrului judecat, care se impune în al doilea proces şi are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a fi contrazisă.

Altfel spus, în ipoteza efectului pozitiv al lucrului judecat, prezumţia impusă de dezlegarea problemei litigioase asigură, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.

Prin decizia nr. 3761/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pârâtele au fost obligate să permită accesul reclamantei pe terenul ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 166/1997, reţinându-se în considerentele deciziei că „reclamanta, în calitate de proprietar al terenului în suprafaţă de 160,76 m.p. şi a cotelor indivize aferente în suprafaţă de 151,48 m.p., este în drept să beneficieze de folosinţa căilor de acces spre imobilul aflat în proprietate, din actele dosarului rezultând că este împiedicată să utilizeze căile de acces de către pârâte, care nu au făcut dovada atingerii în vreun fel asupra drepturilor lor de a utiliza aceleaşi căi de acces şi nici că acestea sunt folosite în alt scop decât pentru cel pentru care îşi exercită dreptul de proprietate”.

În drept, instanţa de recurs a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 480 şi urm., art. 590 şi urm. C. civ. privind dreptul de acces necondiţionat, dispoziţii pe care atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, care s-au pronunţat în cauză, le-au încălcat.

Prin urmare, chestiunea dezlegată irevocabil prin litigiul finalizat prin decizia nr. 3761/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că reclamanta, în calitate de proprietar al terenurilor dobândite prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 166/1997, este împiedicată de pârâte, în mod nejustificat, să-şi exercite atributele dreptului său de proprietate asupra imobilului ce-l deţine, prin interzicerea accesului la imobilul aflat în proprietate, este în strânsă legătură cu litigiul de faţă, prin care reclamanta solicita despăgubiri în temeiul art. 998-999 C. civ. pentru prejudiciul produs prin conduita ilicită a pârâtelor, astfel cum a fost reţinută în primul litigiu, şi care se impune ca un „dat” în temeiul efectului pozitiv al puterii de lucru judecat pe acest aspect.

Efectul pozitiv al lucrului judecat nu presupune o suprapunere totală între cele două cauze, deoarece în această ipoteză ar interveni efectul negativ al autorităţii de lucru judecat. Fundamentul efectului pozitiv în prezenta cauză constă în aceea că ceea ce se solicită este o consecinţă care decurge din conduita ilicită a pârâtelor, respectiv din situaţia juridică stabilită prin prima hotărâre, aspect tranşat, care nu mai poate fi reluat, ca efect pozitiv al puterii de lucru judecat.

Concluzionând, Înalta Curte constată că şi această critică a recurentelor pârâte, astfel cum a fost argumentată nu este aptă să impună concluzia vreunei încălcări a regulilor legale de apreciere a probelor şi înlăturării fără temei legal al apărărilor acestora.

În sfârşit, celelalte critici subsumate de recurente neîndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale referitoare la împrejurarea că nu s-a dovedit că accesul din str. y este singura cale pe care reclamanta poate să ajungă la imobilul proprietatea sa, cu ignorarea celor patru căi de acces care fac legătura cu curtea interioară a magazinului, precum şi cele referitoare la stabilirea prejudiciului, pun în discuţie aspecte de netemeinicie, care nu pot forma obiectul controlului de legalitate pe calea recursului.

De aceea, Înalta Curte, constatând că motivele de recurs formulate de recurentele pârâte nu răspund exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., urmează a constata nule recursurile promovate de recurentele pârâte, în conformitate cu dispoziţiile legale susmenţionate.

5.2. Recursul declarat de recurenta reclamantă este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce urmează:

Cu titlu preliminar, se impune a sublinia că instanţa de apel , în expunerea raţionamentului său, pleacă de la o premisă juridică corectă, reţinând efectul pozitiv al puterii de lucru judecat în raport de cele statuate prin decizia nr. 3761 din 11 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care pârâtele din prezenta cauză au fost obligate să-i permită reclamantei accesul pe terenul ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare autorizat sub nr. 166/1997, curtea de apel constatând astfel că, în raport de aspectele rezolvate jurisdicţional anterior, reclamanta a făcut dovada faptei ilicite a pârâtelor, de interzicere a exercitării atributelor dreptului de proprietate asupra imobilului, respectiv blocarea accesului la imobilul teren, faptă produsă la 05 noiembrie 2011, în mod continuu.

În ce priveşte, însă, încetarea efectelor faptei ilicite a pârâtelor, curtea de apel reţine data de 18 noiembrie 2008, potrivit procesului-verbal încheiat de B.E.J. F., făcând aplicarea directă a principiului disponibilităţii, care guvernează procesul civil.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că decizia atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi a principiilor care guvernează desfăşurarea şi finalizarea procesului civil, respectiv a principiului disponibilităţii, care desemnează dreptul părţii, al titularului dreptului subiectiv sau al interesului ocrotit de lege de a dispune de obiectul procesului, determinând limitele judecăţii şi mijloacele procedurale acordate de lege.

În cauză, obiectul şi limitele judecăţii au fost stabilite de reclamantă prin acţiunea introductivă, în mod clar şi explicit, în sensul obligării pârâtelor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului proprietatea sa pentru perioada 05 noiembrie 2005 - 07 mai 2010, precum şi lipsa de folosinţă până la data încetării faptei ilicite, a permiterii intrării efective în spaţiu.

Motivele de fapt şi de drept care susţin obiectul procesului, precizat în preambulul acţiunii introductive şi care sunt de natură să expliciteze limitele judecăţii, nu lasă nicio îndoială asupra obiectului cererii, astfel cum a fost determinat de reclamantă, respectiv lipsa de folosinţă pe perioada susmenţionată cu referire explicită la decizia nr. 3761/2008 şi în continuare până la încetarea faptei ilicite.

Totodată, Înalta Curte reţine, sub acelaşi aspect, atitudinea procesuală a reclamantei, care, în tot cursul judecăţii în faţa primei instanţe, dar şi prin motivele de apel, a susţinut că fapta ilicită a pârâtelor continuă şi în prezent, şi-a majorat cuantumul pretenţiilor la 25.140.422 RON după depunerea raportului de expertiză în faţa primei instanţe pentru perioada 05 noiembrie 2005 - 18 martie 2013 (data depunerii raportului), precum şi faptul că obiectivele expertizei încuviinţate de prima instanţă au vizat stabilirea lipsei de folosinţă pe perioada 11 mai 2007 la zi, astfel cum rezultă din încheiere de şedinţa din 12 noiembrie 2012, contestările pârâtelor nu au vizat perioada solicitată de reclamanta prin acţiune, ci alte aspecte circumscrise apărărilor lor pe fond; mai mult, pârâta SC B. SA a solicitat ca obiectiv al expertizei stabilirea lipsei de folosinţă defalcat pe perioade, respectiv „de la data de 11 decembrie 2008; de la data introducerii acţiunii şi de la data începerii executării silite - 08 decembrie 2011.

De aceea, argumentul instanţei de apel, potrivit căruia, în temeiul principiului disponibilităţii, după data de 18 noiembrie 2008, când apreciază că fapta ilicită a pârâtelor a încetat, că reclamanta ar fi trebuit să învestească instanţa cu o nouă acţiune în răspundere civilă delictuală, reprezintă în realitate o încălcare a principiului disponibilităţii faţă de obiectul judecăţii astfel cum a fost stabilit de reclamantă prin acţiune şi întreaga sa conduită procesuală în susţinere şi argumentarea cererii, ceea ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În alte cuvinte, instanţa de apel, pentru raţiuni care ne scapă, a reţinut trunchiat obiectul cererii de chemare în judecată, care în mod evident nu impunea concluzia reţinută, în sensul că după data de 18 noiembrie 2008, data încetării faptei, reclamanta ar fi trebuit să investească instanţa cu o nouă acţiune, deoarece, chiar mergând pe dezlegarea instanţei, în sensul că la 18 noiembrie 2008 a încetat fapta ilicită urmare celor consemnate în procesul-verbal al executărilor judecătoreşti din 18 noiembrie 2008, respingerea pretenţiilor reclamantei pentru perioada ulterioară nu se putea dispune ca efect al principiului disponibilităţii, pentru argumentele mai sus expuse, ci eventual ca neîntemeiate, în măsura în care ar fi fost examinate probele administrate în cauză, pentru perioada ulterioară datei de 18 noiembrie 2008.

Or instanţa de apel reţine in terminis că probele cu înscrisuri administrate în cauză pentru perioada ulterioară datei de 18 noiembrie 2008 sunt inutile, astfel că nu le examinează.

Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat nu numai principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, dar şi dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. aplicabil judecării apelului potrivit căruia instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de prima instanţă.

Aceste dispoziţii legale obligau instanţa de apel să examineze şi celelalte înscrisuri administrate în cauză, pe care prima instanţă şi-a fundamentat hotărârea, multe din ele cu aceeaşi forţă probantă de înscris autentic care se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate aplicată pentru procesul verbal din 18 noiembrie 2008 al B.E.J. F., încălcare pe care Înalta Curte o va reţine potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. ca atrăgând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În sfârşit, Înalta Curte constată, în strânsă legătură cu încălcările reţinute în considerentele deja expuse , că soluţia adoptată de instanţa de apel, fundamentată nelegal pe aplicarea greşită a principiului disponibilităţii şi pe o necercetare a fondului cauzei intră şi sub incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în ambele ipoteze, respectiv când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Potrivit principiului consacrat de prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., o hotărâre judecătorească trebuie să fie motivată în fapt şi în drept, respectiv să enunţe toate constatările şi argumentele care justifică soluţia, într-o manieră pertinentă, completă şi concretă cu referire clară şi precisă la chestiunea litigioasă dedusă judecăţii şi să prezinte într-o înlănţuire logică faptele şi normele de drept care au impus adoptarea soluţiei.

În cauză, motivarea instanţei de apel nu respectă aceste exigenţe, nu numai pentru că raţionamentul său interior este incorect în raport de obiectul dedus judecăţii prin motivele de apel, dar în egală măsură şi pentru că instanţa refuză explicit să examineze probele administrate, deşi caracterul devolutiv al apelului şi motivele de apel o obligau la această analiză.

Din această perspectivă, aserţiunea instanţei de apel în sensul că fapta ilicită a încetat la 18 noiembrie 2008, potrivit celor consemnate în procesul-verbal al executorului judecătoresc din aceeaşi dată, nu reprezintă o motivare convingătoare, clară şi completă, în măsura în care instanţa refuză să examineze probe ulterioare datei de 18 noiembrie 2008 cu privire la obligaţia pârâtelor de a permite accesul reclamantei în imobilul proprietatea sa.

În egală măsură, motivarea este contradictorie, deoarece în considerentul anterior instanţa constată, urmare a aplicării efectului pozitiv al lucrului judecat, caracterul continuu şi retroactiv al faptei ilicite a pârâtelor conform deciziei nr. 3761/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - pentru perioada 05 noiembrie 2007 până la data pronunţării deciziei, respectiv 11 decembrie 2008.

Sub acelaşi aspect, instanţa nu oferă nicio explicaţie cu privire la împrejurarea ce a făcut obiect al susţinerilor şi apărărilor părţilor în sensul că executarea finalizată prin procesul-verbal din 18 noiembrie 2008, anterior pronunţării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a vizat o cerere de ordonanţă preşedinţială, cu efect provizoriu şi referitoare la o altă cale de acces în imobil decât cea dedusă judecăţii prin prezenta cauză.

Altfel spus, în absenţa unei argumentări aplicate la circumstanţele concrete ale cauzei şi la probele administrate, raţionamentul instanţei de apel cu privire la încetarea faptei ilicite este eliptic şi nu poate fi verificat, deoarece instanţa de control judiciar nu poate specula pe ipotezele ce au fost avute în vedere.

Aceeaşi concluzie a nemotivării va fi reţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi cu privire la soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 05 noiembrie 2005 - 10 mai 2007.

Instanţa de apel menţine soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei prescripţiei în raport de dispoziţiile art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958 şi data introducerii prezentei acţiuni, fără să examineze în mod concret apărarea reclamantei referitoare la întreruperea cursului prescripţiei în temeiul art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prin introducerea acţiunii finalizate prin decizia nr. 3761/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv în ce măsură acţiunea admisă ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2007, finalizat la 11 decembrie 2008, a avut efect intreruptiv al cursului prescripţiei şi dacă îndeplinea condiţiile impuse de art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

Menţinerea soluţiei primei instanţe, fără o cenzurare a argumentelor acesteia şi în condiţiile în care această rezolvare a făcut obiectul apelului promovat de reclamantă, semnifică o necercetare şi a acestui motiv de apel şi o încălcare a dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Considerentele mai sus expuse impun concluzia că recursul declarat de recurenta reclamantă este fondat, soluţia instanţei de apel, astfel cum este motivată, echivalând cu o necercetare corespunzătoare a fondului, de aceea Înalta Curte dând deplină eficienţă prevederilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. potrivit cărora neintrarea în mod corespunzător în cercetarea fondului conduce la casarea hotărârii şi trimiterea acesteia spre rejudecare, va admite recursul şi va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei instanţei de apel pentru rejudecarea apelurilor formulate de părţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursurilor declarate de recurentele-pârâte SC B. SA şi SC C. SA.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL împotriva deciziei civile nr. 468 din 23 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Constată nule recursurile declarate de recurentele-pârâte SC B. SA şi SC C. SA împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2015.