Motion to annul rejected as jurisdictional objection untimely and suspension claim not material error; final rescission judgment stands

Decizia nr. 532/2015

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 2710 din 25 septembrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. x/3/2010 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC A. SRL prin administrator judiciar B. IPURL împotriva deciziei civile nr. 210 din 29 mai 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă. A fost obligată pârâta SC C. SRL prin administrator judiciar B. la plata sumei de 5.538,96 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanta SC D. SA, prin administrator judiciar consorţiul format din E. SPRL şi F. SPRL.

În motivarea soluţiei instanţa a reţinut că, critica recurentei referitoare la nelegala citare întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este nefondată, instanţa de apel aplicând corect prevederile art. 105 şi urm., art. 287 alin. (2) C. proc. civ. şi reţinând că nelegala citare a fost invocată pentru prima dată la termenul de judecată din 29 mai 2013, după terminarea cercetării judecătoreşti, în cursul dezbaterilor pe fondul apelului, astfel că după terminarea cercetării judecătoreşti în apel nu se mai puteau invoca motive noi, apelanta-pârâtă fiind decăzută din acest drept.

Instanţa a mai reţinut că neregularitatea procedurii de citare a pârâtei reprezintă o nulitate relativă în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi conform art. 108 alin. (2) C. proc. civ., prin urmare nu poate fi invocată decât de partea pretins vătămată şi până la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond. Nulitatea rezultând din nelegala citare la prima instanţă s-a acoperit prin faptul că nu a fost invocată prin cerere de apel, ci după terminarea cercetării judecătoreşti în apel, peste termenul prevăzut de art. 108 (2) C. proc. civ.

Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu a fost primit fiind aplicate corect prevederile art. 1020-1021 C. civ., când s-a reţinut, raportat la starea de fapt stabilită, că sunt îndeplinite condiţiile pentru a interveni rezoluţiunea contractelor, neexecutarea obligaţiei contractuale referitoare la plata integrală a preţului fiind imputabilă recurentei-pârâte.

Susţinerea recurentei că neachitarea diferenţei de preţ s-a datorat unor cauze neimputabile (deschiderea procedurii insolvenţei, lipsa de lichidităţi determinată de criza economică sau de imposibilitatea încasării creanţelor) nu a fost primită acestea nereprezentând cauze fortuite, independente de voinţa recurentei, prin urmare neavând relevanţă în cauză.

Ca efect al rezoluţiunii s-a reţinut că este corectă soluţia primei instanţe de a obliga pârâta la predarea bunurilor imobile şi mobile care fac obiectul celor două contracte şi care au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată.

În mod corect instanţa de apel a apreciat că prima instanţă de judecată nu avea posibilitatea să dispună restituirea de către reclamantă a prestaţiilor de care a beneficiat în baza contractelor desfiinţate în lipsa unei cereri din partea pârâtei, întrucât s-ar fi încălcat principiul disponibilităţii.

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare contestatoarea SC C. SRL Bucureşti invocând dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

În temeiul art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea invocă necompetenţa materială şi funcţională a instanţei învestită cu soluţionarea cauzei în temeiul art. 79 coroborat cu art. 11 din Legea insolvenţei, arătând că pe rolul Tribunalului Bucureşti se află înregistrat dosarul de faliment al intimatei, ca atare litigiul era de competenţa exclusivă a judecătorului sindic, iar, raportat la dispoziţiile art. 105 C. proc. civ., actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule.

În subsidiar a invocat dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. şi a susţinut incidenţa în cauză a art. 36 din legea insolvenţei, instanţa fiind obligată să suspende de drept judecarea cauzei. Arată contestatoarea că din perspectiva aplicării acestui articol, cel mai adesea nu se face nicio diferenţiere de regim juridic între o acţiune în constatarea ineficacităţii unui contract şi acţiunea prin care creditorul tinde la obligarea debitorului la executarea obligaţiilor asumate prin intermediul unui contract şi care poate avea ca obiect inclusiv o obligaţie de face sau de a nu face.

În cauză a fost depusă întâmpinare prin care s-a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

Înalta Curte, analizând contestaţia în anulare prin prisma temeiurilor invocate, constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:

Conform art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă acest motiv nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului.

Prin contestaţia în anulare s-a invocat pentru prima dată necompetenţa materială şi funcţională a instanţei susţinându-se că litigiul era de competenţa exclusivă a judecătorului sindic şi că raportat la dispoziţiile art. 105 C. proc. civ., actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule.

Înalta Curte reţine că, amintita contestaţie în anulare nu poate fi întemeiată pe motive pe care partea înţelege să le invoce pentru prima oară în cadrul căii extraordinare de atac, că imposibilitatea de a le fi invocat pe calea apelului sau recursului reprezintă o condiţie esenţială pentru admiterea contestaţiei şi că din perspectiva textelor de lege evocate mai sus acest motiv apare ca nefondat.

Conform art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Din perspectiva acestui motiv de contestaţie s-a invocat greşita aplicare în cauză a art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Înalta Curte reţine că motivul de contestaţie în anulare invocat are în vedere greşeli materiale cu caracter procedural care au condus la pronunţarea unei soluţii eronate prin confundarea unor elemente sau date materiale. Contestatoarea însă invocă greşeli de judecată, de interpretare a unor dispoziţii legale de drept substanţial şi procedural, motive care nu se înscriu în dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.

Dispoziţiile legale menţionate au un câmp limitativ de aplicaţie, astfel că ele trebuie să fie interpretate în toate cazurile în mod restrictiv, pentru a nu se deschide în ultimă instanţă calea unui veritabil recurs la recurs.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 317 şi art. 318 C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC C. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 2710 din 25 septembrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. x/3/2010 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 17 februarie 2015.