Inadmissibility of annulment appeal for failure to examine cassation grounds in construction sale pre-contract litigation.

Decizia nr. 530/2015

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin decizia nr. 2707 din 25 septembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010, a fost respins recursul recurentei-reclamante SC A. SRL Bucureşti, ca nefondat, instanţa reţinând în motivare următoarele considerente:

Recursul nu înseamnă rejudecarea procesului într-un al treilea grad de jurisdicţie, ci constituie controlul judiciar al respectării legii de către judecătorii fondului, prin urmare, Înalta Curte a luat în examinare doar criticile de nelegalitate ce au putut fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., cele de netemeinicie neputând face obiectul analizei instanţei de recurs.

S-a reţinut astfel că obiectul litigiului are la bază antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între părţile litigante la data de 25 septembrie 2008 cu privire la apartamentul nr. 1 ce trebuia a se edifica pe terenul în suprafaţă de 236 m.p. situat în Bucureşti, sector 1, în raport de care reclamanta a formulat mai multe capete de cerere.

Referitor la capetele de cerere nr. 1, 2 şi 5 din acţiunea introductivă, în raport de care recurenta şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la modul de soluţionare a acestora s-au reţinut următoarele:

Criticile recurentei aduse deciziei recurate vizând lipsa de temei legal şi motivele străine speţei în soluţionarea primului capăt de cerere ce are ca obiect constatarea caracterului ilicit al edificării construcţiei de mai sus au fost găsite neîntemeiate reţinându-se că instanţa de apel a făcut o corectă apreciere sub aspectul reţinerii inadmisibilităţii acestui capăt de cerere faţă de împrejurarea că reclamanta are la îndemână acţiunea în realizarea dreptului care a fost şi formulată şi reprezintă un petit distinct în cadrul acţiunii.

Prin urmare, a reţinut instanţa, nu se poate susţine că motivele instanţei cu privire la soluţia dată acestui capăt de cerere ar fi atât fără temei legal, cât şi străine speţei pentru faptul că nu coincide cu modul în care recurenta şi-a expus propriul raţionament, recurenta încercând să-şi justifice susţinerea prin atribuirea unei semnificaţii proprii noţiunii de „edificare”.

S-a mai observat faptul că prin argumentele aduse în sprijinul acestei critici recurenta a invocat o faptă ilicită diferită de cea din cererea introductivă, respectiv în recurs s-a făcut vorbire de constatarea caracterului ilicit al naşterii dobândirii dreptului asupra construcţiei de către promitentele vânzătoare, iar în cererea introductivă s-a făcut vorbire de constatarea caracterului ilicit al edificării construcţiei.

Nu au fost reţinute nici criticile vizând încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 21 alin. (2) din Constituţia României şi de art. 1020-1021 C. civ. cu privire la soluţia dată celui de al doilea capăt al acţiunii, respectiv admiterea excepţiei lipsei de interes, constatându-se că în argumentarea soluţiei pronunţate cu privire la capătul doi al acţiunii introductive, instanţa de apel a analizat în ce măsură interesul reclamantei întruneşte unul din atributele esenţiale ce determină însăşi existenţa dreptului material la acţiune, respectiv de a fi unul personal direct şi actual, în sensul în care punerea în mişcare a procedurii judiciare să se justifice prin realizarea unui folos practic imediat.

Instanţa a reţinut că interesul reclamantei nu este unul direct în promovarea unui capăt de cerere prin care să se constate că pârâtele intimate B., SC C. SRL şi SC D. SRL nu au dreptul să deţină în proprietate, nici să folosească şi nici să dispună de construcţie.

În ceea ce priveşte presupusa încălcare a prevederilor art. 1020-1021 C. civ. s-a observat că nu s-au adus argumente în acest sens, astfel că instanţa nu s-a putut substitui recurentei pentru a iniţia eventuale ipoteze de analiză.

Cu privire la capătul 5 din acţiune, recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea admiterii excepţiei inadmisibilităţii susţinând că motivarea instanţei sub acest aspect nu justifică inadmisibilitatea ci lipsa de interes.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curtea a reţinut că, din considerentele deciziei recurate, rezultă cu evidenţă că instanţa de apel nu a analizat şi soluţionat acest capăt de cerere prin prisma excepţiei lipsei de interes ci a arătat care sunt argumentele pentru care nu poate primi cererea, faţă de existenţa acţiunii în pretenţii având la bază antecontractul de vânzare cumpărare încheiat între părţi, ce face obiectul capătului patru din acţiune, precum şi raportat la dispoziţiile art. 111 C. proc. civ.

În deplin acord cu raţionamentul instanţei de apel, Înalta Curte a reţinut că în condiţiile în care reclamanta a investit instanţa şi cu un petit în pretenţii derivat din antecontractul de vânzare-cumpărare nu poate forma un petit separat care să constate solidaritatea pasivă ştiut fiind că în materie comercială solidaritatea este prezumată.

Pe fondul cauzei, s-a constatat că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente cauzei în raport de probatoriul administrat şi de conduita părţilor în cursul executării convenţiei, apreciind în mod just că nu poate fi admisă solicitarea reclamantei privind rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare şi obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului.

Altfel spus, instanţa a dat eficienţă clauzelor contractuale, respectiv art. 6 alin. (2) din antecontract, reţinând că rezoluţiunea convenţiei a intervenit de drept potrivit pactului comisoriu de grad III, faţă de neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţiilor contractuale asumate, precum şi faţă de îndeplinirea de către pârâte atât a obligaţiei de punere în întârziere cât şi a notificării rezoluţiunii.

Acţiunea în rezoluţiune poate fi introdusă de partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a realizat, însă dacă s-ar recunoaşte o asemenea acţiune părţii care nu-şi execută obligaţia ar însemna să i se acorde o primă de încurajare, o cale nejustificată de a se desprinde din raportul contractual la care a convenit, ceea ce ar constitui o înfrângere de neadmis a principiului obligativităţii contractelor.

În acest context, s-a reţinut că rezoluţiunea intervenită în cauză este rezultatul activării unui pact comisoriu expres, operând prin punerea în întârziere şi simpla declaraţie de rezoluţiune, fără a fi necesară intervenţia instanţei, motiv pentru care, în mod corect, s-a constatat că sunt de prisos a fi analizate aspectele invocate de reclamantă în dovedirea neexecutării contractului de către pârâte în condiţiile în care reclamanta este cea care nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate. Sub acest aspect, instanţa a avut în vedere reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor în contractele sinalagmatice, respectiv împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte, implicând simultaneitatea de executare a acestor obligaţii.

S-a mai observat că prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurenta a criticat decizia instanţei de apel sub aspectul necercetării fondului acţiunii cu privire la culpa pârâtelor în nerespectarea obligaţiilor contractuale fiind invocate încălcarea mai multor norme legale, respectiv a prevederilor art. 1021 C. civ., art. 129 alin. (6) şi art. 261 C. proc. civ., precum şi a principiului libertăţii însă aceste critici nu se încadrează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 ci eventual celui prevăzut de art. 304 pct. 9, ca atare nu au fost primite, având în vedere că prin stipularea unui pact comisoriu de grad III, respectiv prin voinţa lor, expresă, părţile înlocuiesc acţiunea în rezoluţiunea judiciară cu o clauză rezolutorie convenţională. Astfel că instanţa de judecată nu este îndreptăţită să se pronunţe referitor la oportunitatea desfiinţării contractului, în condiţiile în care pactul comisoriu şi-a produs efectele, antecontractul fiind rezolvit de plin drept.

Pornind de la un raţionament confuz între rezoluţiunea convenţională şi rezoluţiunea judiciară recurenta a invocat în susţinerea recursului aspecte ce ţin de situaţia de fapt cu privire la probatoriul administrat şi forţa probantă a acestuia în raport de care a susţinut că ar fi fost încălcate prevederile art. 1204, art. 1197 şi art. 1182 C. civ., art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 şi art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Nici aceste susţineri nu au putut fi analizate întrucât nu au făcut obiectul cercetării instanţei de apel, având în vedere că rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nu a avut loc în condiţiile stabilite de art. 1020-1021 C. civ. pe cale judiciară, ci pe cale convenţională ca urmare a activării pactului comisoriu expres inserat în convenţie.

Decizia instanţei de apel a mai fost criticată şi prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţinând că instanţa a constatat intervenită rezoluţiunea antecontractului din culpa sa la data de 28 august 2009, deşi nu a fost formulată o astfel de cerere de către pârâţi şi nici achitată vreo taxă de timbru, astfel că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (6) şi art. 261 C. proc. civ., a principiului disponibilităţii şi a prevederilor Legii nr. 146/1997. Criticile nu au fost primite întrucât în cauză, s-a constatat că nu s-ar putea reţine că instanţa ar fi dat mai mult decât s-a cerut în condiţiile în care rezoluţiunea intervenită în cauză este rezultatul activării unui pact comisoriu expres, instanţa de apel verificând condiţiile în care a operat rezoluţiunea convenţională, nefiind încălcat principiul disponibilităţii sau al dreptului la apărare şi nici norme legale ce ţin de plata taxelor de timbru, cum greşit susţine recurenta.

În ceea ce priveşte criticile subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. prin prisma cărora s-a invocat nelegalitatea constatării la data de 28 august 2009 a rezoluţiunii din culpa reclamantei, încălcarea prevederilor art. 969, art. 1020 şi art. 1021 C. civ., art. 292 C. proc. civ., a drepturilor la apărare, la un proces echitabil şi la un proces efectiv, precum şi interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, instanţa de recurs a constatat că sub pretextul încălcării unor norme legale recurenta a redat aspecte ce vizează fondul litigiului susţinând că instanţa de apel nu le-ar fi analizat sau că instanţa ar fi omis cercetarea îndeplinirii condiţiilor pactului comisoriu prevăzut la art. 6.2 în antecontract.

S-a reţinut însă că instanţa de apel nu a făcut decât să constate că antecontractul ce face obiectul litigiului este rezolvit de plin drept, motiv pentru care nu se poate reproşa instanţei că ar fi nesocotit norme ce ţin de rezoluţiunea judiciară care poate avea loc în condiţiile stabilite de art. 1020-1021 C. civ. Instanţa de apel a dat eficienţă legii părţilor reglementată de art. 969 C. civ. verificând obligaţiile contractuale asumate de către părţi şi constatând în mod corect că prin convenirea unui termen de executare a uneia dintre obligaţiile reciproce, părţile au renunţat la simultaneitatea de executare a obligaţiilor.

În speţă, s-a constatat că printr-o integrală şi completă apreciere a probelor, instanţa de apel a stabilit cu rigurozitate adevăratele raporturi juridice dintre părţi, interpretând corect întreaga documentaţie existentă, soluţia pronunţată fiind în deplină concordanţă cu situaţia de fapt şi de drept.

Nu s-a putut reţine că a fost încălcat principiul rolului activ al instanţei, deoarece au fost puse în discuţia părţilor toate aspectele esenţiale în soluţionarea cauzei, a fost respectat principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare dezbaterile având loc în prezenţa părţilor, susţinerile au fost consemnate conform încheierii din 13 februarie 2013.

Dintr-un alt punct de vedere s-a constatat că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor despre care a făcut vorbire recurenta.

În concluzie, s-a constatat că recurenta a reluat situaţia de fapt cu privire la interpretarea probatoriilor administrate în cauză, situaţie analizată în cadrul etapei devolutive a apelului, ce nu poate face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Ultima critică a vizat cuantumul cheltuielilor de judecată, care a fost respinsă întrucât recurentul nu a arătat în concret care sunt dispoziţiile legale încălcate în legătură cu determinarea şi acordarea acestora, reţinându-se că aprecierea cuantumului acestora este în căderea instanţei şi în raport de dovezile care s-au făcut se aplică dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., care în speţă nu au fost încălcate.

Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat şi, constatând culpa procesuală a recurentei în declanşarea litigiului, în raport de cererile formulate de intimatele pârâte SC D. SRL, SC C. SRL şi B., a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. şi a obligat recurenta-reclamantă la plata sumei de 11.112 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat contestaţie în anulare contestatoarea SC A. SRL Bucureşti invocând dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.

Contestatoarea arată că motivele contestaţiei în anulare sunt cele prevăzute de art. 318 C. proc. civ., în sensul că instanţa a omis din greşeală să cerceteze vreun motiv de recurs iar soluţia instanţei este rezultatul unei greşeli materiale.

În privinţa soluţionării primului capăt de cerere se arată că motivul de recurs a fost de nelegalitate a soluţionării excepţiei inadmisibilităţii faţă de care instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii reţinând inadmisibilitatea acestui capăt de cerere. Contestatoarea susţine faptul că instanţa a omis din greşeală să cerceteze acest motiv de recurs având în vedere că reclamanta a invocat că acest capăt de cerere nu are ca temei răspunderea delictuală ci constatarea inexistenţei dreptului de proprietate al pârâtelor asupra construcţiei iar instanţa de recurs a cercetat altceva, şi anume că acţiunea este inadmisibilă deoarece partea are deschisă calea acţiunii în realizare.

În privinţa soluţionării celui de al doilea capăt de cerere, motivul de recurs a fost acela de nelegalitate a soluţionării excepţiei lipsei de interes deoarece capătul doi de cerere prin care s-a cerut a se constata că primele 3 pârâte nu au dreptul să deţină în proprietate, nici să folosească şi nici să dispună de construcţie reprezintă o constatare a inexistenţei dreptului celor două pârâte ce constituie culpa celor trei pârâte din perspectiva antecontractului şi justifică dreptul contestatoarei de a cere rezoluţiunea contractului. Susţine contestatoarea că instanţa a reţinut că interesul reclamantei nu este unul direct în promovarea unui astfel de capăt de cerere şi că nu a fost îngrădit accesul liber la justiţie. Contestatoarea susţine faptul că instanţa a omis din greşeală să cerceteze acest motiv de recurs având în vedere că instanţa a afirmat că nu a fost îngrădit accesul la justiţie fără însă a analiza nimic din motivul de recurs invocat.

În privinţa soluţionării pe fond a acţiunii, respectiv capetele III şi IV de cerere se arată că instanţa nu a cercetat fondul pricinii, nici imposibilitatea culpabilă născută la 6 octombrie 2008 de executare a obligaţiilor celor 3 pârâte, nici răspunderea acestora şi nici nu a aplicat legea faţă de faptele ilicite ale celor trei pârâte; instanţa a ignorat probele administrate, forţa probantă impusă de lege a unor probe şi a respins nelegal alte probe ce dovedesc răspunderea pârâtelor şi lipsa răspunderii reclamantei; instanţa a rupt legătura de interdependenţă şi reciprocitate între obligaţiile tuturor părţilor contractului sinalagmatic; instanţa a cercetat altceva, a acordat ceea ce nu s-a cerut înrăutăţind reclamantei propria situaţie în propria acţiune; nelegalitatea constatării ca intervenită la 28 august 2009 a rezoluţiunii din culpa reclamantei şi nelegalitatea constatării ca intervenite a rezoluţiunii antecontractului din culpa reclamantei; instanţa nu a invocat din oficiu nulitatea vădită a unor acte neavând astfel rol activ; lipsa de temei a acţiunii. Cercetarea instanţei de recurs a fost că instanţa de apel a dat eficienţă legii părţilor, verificând obligaţiile contractuale asumate de părţi şi constatând că prin convenirea unui termen de executare a unei dintre obligaţiile reciproce, înseamnă că părţile au renunţat la simultaneitatea de executare a obligaţiilor. Contestatoarea susţine faptul că instanţa a omis din greşeală să cerceteze acest motiv de recurs iar soluţia instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale întrucât instanţele de fond nu au verificat obligaţiile contractuale asumate de părţi, aprecierea integrală şi completă a probelor dar nici întreaga documentaţie existentă.

Arată contestatoarea că motivele de recurs au vizat critica mecanismului logico-juridic prin care în mod greşit nu s-a ajuns la concluzia intervenirii rezoluţiunii convenţionale din culpa reclamantei şi nu s-a ajuns la concluzia necesităţii admiterii acţiunii şi dispunerii rezoluţiunii judiciare din culpa pârâtelor. Instanţa de recurs nu a analizat nimic din mecanismul logico-juridic nici al rezoluţiunii judiciare iar din cel al rezoluţiunii convenţionale a cercetat nelegal, respectiv numai parţial şi cu încălcarea legii şi a convenţiei dintre părţi. Instanţa de recurs nu a cercetat motivele de recurs prevăzut în cererea de recurs la punctul D II, DIV, DVI, DVII, D IX, şi anume instanţa nu a cercetat fondul acţiunii, nici imposibilitatea culpabilă născută la 06 octombrie 2008 de executare a obligaţiilor celor 3 pârâte, nici răspunderea acestora şi nici nu a aplicat legea faţă de faptele ilicite ale celor trei pârâte. Instanţa a rupt legătura de interdependenţă şi reciprocitate între obligaţiile tuturor părţilor contractului sinalagmatic. Nelegalitatea constatării ca intervenită la 28 august 2009 a rezoluţiunii din culpa subscrisei. Necercetarea de către instanţa de apel a nelegalităţii constatării ca intervenite a rezoluţiunii antecontractului din culpa subscrisei reclamante.

Prin soluţia dată, instanţa de recurs nu a cercetat nimic din motivele de recurs invocate, ci a preluat numai concluziile instanţei de apel în sensul existenţei unei rezoluţiuni convenţionale şi faţă de aceasta a apreciat că nu este cazul de nicio rezoluţiune judiciară, ceea ce arată omisiunea cercetării motivelor de recurs.

Se mai arată că, instanţa de recurs a reţinut că, pornind de la un raţionament confuz între rezoluțiunea convenţională şi cea judiciară, recurenta a invocat în susţinerea recursului aspecte ce ţin de situaţia de fapt cu privire la probatoriul administrat şi la forţa probantă a acestuia susţineri care nu au făcut obiectul cercetării curţii de apel. Contestatoarea susţine faptul că instanţa a omis din greşeală să cerceteze acest motiv de recurs având în vedere că nu există nicio confuzie între rezoluțiunea convenţională şi cea judiciară şi ambele tipuri de rezoluțiuni se pot aprecia numai în raport de modul în care părţile şi-au îndeplinit obligaţiile.

Se mai susţine de către contestatoare că instanţa de recurs a reţinut că în cauză nu s-ar putea reţine că instanţa ar fi dat mai mult decât s-a cerut în condiţiile în care rezoluțiunea intervenită în cauză este rezultatul activării unui pact comisoriu expres, instanţa verificând condiţiile în care a operat rezoluțiunea convenţională, nefiind încălcat principiul disponibilităţii sau al dreptului la apărare şi nici norme legale care ţin de plata taxelor de timbru. Contestatoarea susţine faptul că instanţa a omis din greşeală să cerceteze acest motiv de recurs având în vedere că acest motiv de recurs viza nelegalitatea soluţiei din perspectiva art. 129 alin. (6) şi art. 261 C. proc. civ. şi a înrăutăţirii propriei situaţii a reclamantului în propria acţiune, în lipsa unei cereri reconvenţionale.

Contestatoarea mai arată că instanţa de recurs a reţinut că nu se poate reţine că a fost încălcat principiul rolului activ al instanţei deoarece au fost puse în discuţia părţilor toate aspectele esenţiale în soluţionarea cazului, a fost respectat principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, dezbaterile având loc în prezenţa părţilor. Contestatoarea susţine faptul că instanţa a omis din greşeală să cerceteze acest motiv de recurs având în vedere că lipsa rolului activ al instanţei a privit altceva, şi anume faptul că instanţa nu a cercetat nici probele administrate şi nici aspectele invocate de reclamantă. Lipsa rolului activ a privit şi critica instanţei de apel care a considerat că apelanta reclamantă nu a contestat în justiţie notificările trimise de cele trei promitente-vânzătoare, caz în care instanţa de apel avea obligaţia să invoce din oficiu nulitatea acestora precum şi faptul că instanţa a respins nelegal şi alte probe ce dovedesc culpa celor trei pârâte în edificarea construcţiei şi în încălcarea obligaţiilor lor din antecontractul de vânzare-cumpărare. Nici nulitatea invocată de recurentă direct în recurs pe cale de excepţie a notificărilor trimise de cele două pârâte nu a fost cercetată de instanţa de recurs.

Printr-o ultimă susţinere se arată că instanţa de recurs a reţinut că, critica privind cheltuielile de judecată a fost respinsă întrucât recurenta nu a arătat în concret care sunt dispoziţiile legale încălcate în legătură cu determinarea şi acordarea acestora. Contestatoarea susţine faptul că instanţa a omis din greşeală să cerceteze acest motiv de recurs având în vedere că din cuprinsul motivului de recurs rezultă ca fiind încălcată legea părţilor, respectiv contractul dintre pârâte şi avocat.

Înalta Curte, analizând contestaţia în anulare prin prisma temeiului de drept invocat, o va respinge ca nefondată, pentru considerentele ce succed.

Contestatoarea a invocat în drept dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., în conformitate cu care hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Textul de lege prevede ipotezele în care soluţia dată de instanţa de recurs este rezultatul unei greşeli materiale sau instanţa a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de recurs.

În ceea ce priveşte prima ipoteză, noţiunea de greşeală materială are în vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecăţii recursului şi care au avut drept consecinţă darea unei soluţii greşite. Aşadar, textul vizează vizează erori de fapt, involuntare, iar nu greşeli de judecată, deoarece a se da posibilitatea părţilor de a se plânge aceleaşi instanţe care a dat hotărârea de modul în care a apreciat probele şi a stabilit raporturile dintre părţi ar însemna să se deschidă dreptul părţilor de a provoca rejudecarea căii de atac , astfel încât contestaţia în anulare ar deveni un recurs la recurs ceea ce este inadmisibil. În consecinţă numai o greşeală materială esenţială care a determinat o soluţie eronată poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare.

În cauză, contestatoarea a invocat greşita apreciere a probelor administrate în cauză şi a obligaţiilor părţilor, însă aceste critici nu vizează greşeli materiale ale instanţei de judecată ci eventuale greşeli de judecată, astfel că, sub acest aspect, contestaţia este nefondată.

În susţinerea ipotezei privind omisiunea cercetării unor motive de recurs, contestatoarea a expus punctual fragmente din decizia contestată arătând şi analizând comparativ raţionamentul instanţei faţă de argumentele aduse de recurentă. În toate situaţiile analizate contestatoarea îşi expune o variantă proprie de interpretare.

Înalta Curte, constată că obiectul acţiunii dedus judecăţii a vizat: constatarea caracterul ilicit al edificării construcţiei pe terenul înscris în C.F. nr. x - Bucureşti, sector 1, constatarea că primele 3 pârâte nu au drept să deţină în proprietate, nici să folosească şi nici să dispună de construcţie; dispunerea rezoluţiunii antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat în 25 septembrie 2008 de B.N.P. E.; dispunerea restabilirii situaţiei anterioare în sensul obligării pârâtei SC C. SRL să restituie echivalentul sumei de 62.943 euro, la cursul B.N.R. din ziua plaţii efective; obligarea pârâtei SC D. SRL să restituie echivalentul sumei de 49.860 euro, la cursul B.N.R. din ziua plaţii efective; obligarea pârâtei B. să restituie echivalentul sumei de 36.558 euro, la cursul B.N.R. din ziua plaţii efective; obligarea pârâţilor la plata cheltuieli de judecată. Reclamanta a depus la dosar şi cerere completatoare, prin care a solicitat şi constatarea solidarităţii pasive a primelor 3 pârâte pentru restituirea întregii sume de 49.362,20 euro.

Toate aceste capete de cerere au fost soluţionate de instanţa de fond, iar soluţia a fost menţinută în apel.

Analizând decizia instanţei de recurs sub aspectul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte, constată că au fost cercetate toate motivele de nelegalitate invocate, iar instanţa le-a respins punctual menţinând decizia atacată, după cum urmează:

În privinţa primului capăt de cerere, respins ca inadmisibil, instanţa de recurs a arătat că este legală soluţia instanţei de apel faţă de împrejurarea că reclamanta are la îndemână acţiunea în realizarea dreptului pe care a şi formulat-o şi reprezintă un petit distinct în cadrul acţiunii.

În privinţa capătului doi de cerere, instanţa a reţinut că interesul reclamantei nu este unul direct în promovarea unui capăt de cerere prin care să se constate că pârâtele intimate B., SC C. SRL şi SC D. SRL nu au dreptul să deţină în proprietate, nici să folosească şi nici să dispună de construcţie.

În privinţa soluţionării pe fond a acţiunii, respectiv capetele III şi IV de cerere prin care se arată că nu a fost cercetat fondul pricinii, instanţa de recurs a confirmat soluţia reţinând că rezoluţiunea intervenită în cauză este rezultatul activării unui pact comisoriu expres, operând prin punerea în întârziere şi simpla declaraţie de rezoluţiune, fără a fi necesară intervenţia instanţei, acest aspect făcând de prisos analiza aspectelor invocate de reclamantă în dovedirea neexecutării contractului de către pârâte în condiţiile în care s-a reţinut culpa acesteia în privinţa neîndeplinirii obligaţiilor asumate. Reţinându-se incidenţa rezoluțiunii din culpa reclamantei, criticile subsidiare acestor capete de cerere au fost respinse întrucât acestea nu mai prezintă interes pe fondul pricinii, consecinţele constatării rezoluţiunii răsfrângându-se în mod direct şi asupra acestora.

Cu privire la capătul 5 din acţiune prin care recurenta reclamantă a invocat nelegalitatea admiterii excepţiei inadmisibilităţii susţinând că motivarea instanţei sub acest aspect nu justifică inadmisibilitatea, ci lipsa de interes, Înalta Curte, a reţinut că din considerentele deciziei recurate rezultă cu evidenţă că instanţa de apel nu a analizat şi soluţionat acest capăt de cerere prin prisma excepţiei lipsei de interes, ci a arătat că în materie comercială solidaritatea este prezumată.

Față de aceste aspecte constatate, Înalta Curte, reţine că instanţa de recurs a răspuns tuturor criticilor formulate, contestatoarea criticând în fapt raţionamentul instanţei iar nu omisiunea cercetării din greşeală a vreunui motiv de recurs.

Dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., prevăd la pct. 1-9 motivele de casare sau modificare a unei hotărâri, iar nu argumentele de fapt sau de drept invocate de parte care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului pe care îl sprijină.

Art. 318 C. proc. civ. nu permite instanţei a dispune reformarea unei hotărâri pe baza unor argumente de fapt, sau de drept indicate de parte, deoarece instanţa de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de recurentă în dezvoltarea unui motiv de casare sau modificare, pentru a răspunde printr-un considerent comun, fiind suficient să arate considerentele pentru care a găsit motivul neîntemeiat chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele recurentei.

Drept urmare, neexaminarea tuturor argumentelor folosite pentru susţinerea unui motiv de recurs ori gruparea argumentelor şi cercetarea lor în bloc, nu pot fi invocate în calea extraordinară de atac.

Contestatoarea este nemulţumită în realitate de soluţia instanţei de recurs şi de considerentele reţinute atunci când a înlăturat argumentele invocate în susţinerea recursului său, urmărind în realitate o rejudecare a cauzei, fără a se încadra în limitele impuse de dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.

Având în vedere că textul de lege invocat în susţinerea contestaţiei impune ca şi condiţie omisiunea cercetării vreunui motiv de recurs iar din conţinutul contestaţiei nu rezultă îndeplinirea acestei condiţii, Înalta Curte, va respinge contestaţia ca nefondată.

Înalta Curte, va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimaţi, ca neîntemeiată, având în vedere că facturile depuse în susţinerea cererii nu fac referire la contractul de asistenţă juridică încheiat în vederea reprezentării părţilor în prezenta cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea SC A. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 2707 din 25 septembrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010, ca nefondată.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimaţi, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 17 februarie 2015.