Quantum of moral damages in traffic accident claims and the court's equitable discretion to adjust compensation for indirect victims based on mitigating circumstances

Decizia nr. 527/2015

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 466 din 04 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, a fost admisă în parte acţiunea şi a fost obligată pârâta SC A. SA la plata către reclamantul B. a sumelor de 3.209,28 RON daune materiale şi 120.000 RON daune morale, către reclamanta C. a sumei de 120.000 RON daune morale şi către reclamantul D. a sumelor de 2.503,04 RON daune materiale şi 50.000 RON daune morale, precum şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.200 RON către reclamanţii B. şi C. şi 3.907 RON către reclamantul D.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că, la data de 21 decembrie 2010, ora 02.50, numitul E. conducea autoturismul personal, pe bancheta din dreapta faţă aflându-se F., iar pe bancheta din spate, D. După ce autoturismul a intrat în derapaj spre stânga, a pătruns pe contrasens şi a intrat într-un pom de pe trotuar, ricoşând din acesta în pomul următor, aflat la 6,17 m, pe acelaşi trotuar. În urma accidentului, conducătorul auto şi pasagerul din dreapta faţă au decedat, iar reclamantul D. a suferit leziuni care au necesitat 100-110 zile îngrijiri medicale şi nu au pus în primejdie viaţa victimei. La momentul accidentului, conducătorul autoturismului avea o alcoolemie peste limita legală, respectiv de 1,80 g‰.

Prin rezoluţia din 19 martie 2012 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Huşi în Dosarul nr. x/P/2011 s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numitul E., întrucât a decedat.

Pârâta nu a contestat calitatea sa de asigurător în temeiul contractului de asigurare, dată fiind poliţa de asigurare de răspundere civilă auto RCA valabilă de la 04 octombrie 2011 până la 03 aprilie 2012.

În baza raportului de asigurare, obligaţia de reparare a prejudiciului material şi moral suferit de reclamanţi revine societăţii de asigurare emitente a poliţei RCA, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 49 şi 50 din Legea nr. 136/1995 (în vigoare la data accidentului şi la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată şi aplicabile în cauză potrivit art. 5 şi 223 din Legea nr. 71/2011) şi prevederile art. 26 alin. (1) şi art. 49 pct. 1 din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobată prin Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010. În cauză sunt incidente şi prevederile art. 998-999 C. civ., aplicabil în cauză potrivit art. 5 şi 223 din Legea nr. 71/2011.

Astfel, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ condiţiile existenţei prejudiciului, faptei ilicite, raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi prezenţa vinovăţiei, care în conformitate cu dispoziţiile art. 998 C. civ. îmbracă forma neglijenţei sau imprudenţei cu care s-a acţionat. Fapta ilicită ca element al răspunderii delictuale reprezintă acea faptă prin care încălcându-se normele dreptului obiectiv au fost cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane sau intereselor acesteia.

În speţa dedusă judecăţii, fapta ilicită săvârşită de numitul E. a constat în conducerea pe drumurile publice a unui autoturism, având o alcoolemie care depăşea limita legală, urmată de producerea unui accident, în urma căruia a decedat fratele său, F., iar reclamantul D. a suferit vătămări corporale care au necesitat 100-110 zile îngrijiri medicale.

Prejudiciul suferit şi invocat de reclamanţii B. şi C., părinţii lui F., a fost reprezentat de cheltuielile de înmormântare şi cele pentru îndeplinirea ritualurilor creştineşti efectuate de reclamantul B. şi suferinţa pricinuită acestora de moartea fiului lor.

În privinţa reclamantului D., prejudiciul rezulta din cheltuielile prilejuite de tratamentele medicale şi de recuperare, precum şi suferinţa fizică produsă în urma accidentului. Astfel, potrivit raportului de expertiză medico-legală, leziunile traumatice suferite de reclamant au necesitat 100-110 zile îngrijiri medicale, timp ce include perioada de internare (21 decembrie 2011-31 decembrie 2011) cu efectuarea intervenţiilor chirurgicale şi perioada de recuperare funcţională.

Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu a fost reţinută din faptul că, urmare a încălcării de către numitul E. a regulilor de conducere pe drumurile publice a fost provocat un accident care a determinat decesul fiului reclamanţilor şi vătămarea reclamantului D.

Cu privire la vinovăţia conducătorului auto, instanţa a constatat că acesta trebuia şi putea să prevadă că, în urma conducerii fără respectarea regulilor de circulaţie, având o alcoolemie peste limita legală, putea să provoace un accident cu urmări grave.

În ceea ce priveşte despăgubirile pentru daune materiale solicitate de reclamanţi, Tribunalul a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 49 pct. 1 din Ordinul nr. 5/2010.

Tribunalul a constatat că în materia daunelor materiale, legiuitorul a instituit regula ca acestea să fie probate de solicitant, iar asigurătorul să le achite doar în baza unor documente justificative.

Având în vedere situaţia de fapt reţinută anterior cu privire la daunele materiale suferite de reclamanţii B. şi D. ca urmare a accidentului rutier produs în data de 21 decembrie 2011, Tribunalul, raportându-se la dispoziţiile art. 989, 999 C. civ. şi art. 26 alin. (1) şi art. 49 pct. 1 din Ordinul C.S.A. nr. 21/2009, a constatat întemeiate în parte pretenţiile reclamanţilor sub aspectul daunelor materiale solicitate.

În dovedirea acestor pretenţii, reclamanţii au depus la dosar înscrisuri care probau cheltuielile cu înmormântarea lui F. şi cele efectuate pentru îndeplinirea ritualurilor creştineşti (B.), precum şi cheltuielile prilejuite de tratamentele medicale şi de recuperare, inclusiv transportul în vederea efectuării acestora în cazul lui D. La stabilirea valorii daunelor materiale cuvenite reclamantului B., nu s-a avut în vedere declaraţia martorului audiat la propunerea acestuia, întrucât nu a fost depus nici un înscris care să confirme împrumutul pe care martorul susţine că reclamantul l-ar fi obţinut de la bancă, pentru a acoperi cheltuielile cu înmormântarea. Totodată, martorul avea cunoştinţă despre sumele cheltuite de reclamant, chiar de la acesta, astfel încât declaraţia sa nu este concludentă sub acest aspect.

În privinţa reclamantului D., instanţa a avut în vedere faptul că acesta era elev la momentul accidentului şi nu era angajat, astfel cum rezultă şi din declaraţia martorului audiat la propunerea sa. Prin urmare, instanţa a acordat doar o parte din suma solicitată cu titlul de daune materiale, în limita cheltuielilor dovedite, respectiv 3.209,28 RON pentru reclamantul B. şi 2.503,04 RON pentru reclamantul D.

În ceea ce priveşte despăgubirile pentru daunele morale suferite de reclamanţii B. şi C., ca urmare a decesului fiului lor şi de reclamantul D., ca urmare a vătămării corporale, ce a necesitat mai multe intervenţii chirurgicale şi tratamente de recuperare, Tribunalul a reţinut, pe de o parte, dreptul reclamanţilor de a primi o compensaţie materială faţă de prejudiciul moral suferit, iar, pe de altă parte, faptul că această compensaţie materială nu trebuie să ducă la o îmbogăţire fără justă cauză. Astfel, suma acordată cu titlu de despăgubiri pentru daune morale nu trebuie să constituie nici o amendă pentru autorul daunei, nici venituri nejustificate pentru victima daunei. Având în vedere că nu este posibilă identificarea unor criterii ştiinţifice corecte pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, aprecierea prejudiciului moral nu se rezumă la determinarea preţului suferinţelor fizice şi psihice pe baza unui calcul matematic, acestea fiind inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor evenimentelor negative ale prejudiciului şi implicaţia acestuia în privinţa reclamanţilor. S-a reţinut că nu există criterii legale pentru cuantificarea prejudiciului moral, deşi textul art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 face trimitere în acest sens la „legislaţia şi jurisprudenţa din România”.

În acest caz, cuantumul daunelor morale se stabilesc ca urmare a aplicării de către instanţă a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Însă, toate aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimelor.

În cauza dedusă judecăţii, s-a reţinut ca este de netăgăduit că moartea fiului lor în accidentul ce a avut loc la 21 decembrie 2011 a produs reclamanţilor B. şi C. o suferinţă psihică care nu poate fi depăşită, cu atât mai mult cu cât ambii copii ai acestora au decedat la acel moment, împrejurarea că unul dintre ei a fost vinovat de evenimentul produs nefiind de natură să diminueze această suferinţă.

La rândul său, era evident că reclamantul D. a suferit numeroase suferinţe fizice şi psihice ca urmare a accidentului în care a fost implicat.

Instanţa a apreciat însă că sumele pretinse de reclamanţi cu titlul de daune morale au o valoare exagerată, de natură să le transforme într-o sursă de îmbogăţire a persoanelor vătămate în urma accidentului.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa a avut în vedere şi conduita culpabilă a celor implicaţi în accident, în sensul că atât fiul reclamanţilor B. şi C., cât şi reclamantul D. au consumat băuturi alcoolice împreună cu şoferul vinovat, anterior accidentului, iar apoi au acceptat să se urce în autoturism alături de acesta, deşi puteau să anticipeze urmările deosebit de grave ce se puteau produce.

În privinţa reclamantului D., s-a ţinut seama şi de împrejurarea că leziunile traumatice suferite în urma accidentului, s-au vindecat fără sechele de natură infirmizantă şi/sau invalidantă, astfel cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză.

În acest context, tribunalul a apreciat că suma de 120.000 RON şi respectiv 50.000 RON, reprezintă o reparaţie rezonabilă, justă şi echitabilă pentru prejudiciului moral suferit de reclamanţii B. şi C. ca urmare a pierderii în accident a fiului lor şi de reclamantul D. ca urmare a vătămării corporale, care nu depăşeşte limita unei îmbogăţiri fără just temei a victimei, ci vine să repare suferinţe psihice ale acestora ca urmare accidentului propriu-zis şi a traumelor pricinuite de acel eveniment.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor de obligare a pârâtei la penalităţi de întârziere (de 0,1%, conform art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 şi nu 0,2%, cum pretind reclamanţii), începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii, instanţa a considerat că anterior sentinţei nu existau creanţe certe, neputându-se anticipa la acest moment cu privire la conduita ulterioară a pârâtei.

Totodată, în baza art. 274 C. proc. civ., instanţa a obligat pârâta la plata către reclamanţii B. şi C. a sumei de 6.200 RON cheltuieli de judecată (onorariu avocat) şi către reclamantul D. a sumei de 3.907 RON cheltuieli de judecată (onorariu avocat şi taxa expertiză).

Împotriva sentinţei au declarat apel, reclamanţii B., C. şi D. şi pârâta SC A. SA.

Prin decizia nr. 666 din 24 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii-reclamanţi B., C. şi D. A fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă SC A. SA şi schimbată în parte sentinţa civilă nr. 466 din 04 februarie 2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, în sensul că a fost obligată pârâta la plata sumei de 50.000 RON, daune morale, pentru fiecare din reclamanţii B. şi C. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

În motivarea soluţiei Curtea a reţinut cu valoare de principiu, că toate pretenţiile reclamanţilor au fost întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, aceştia fiind ţinuţi să dovedească îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de art. 998-999 C. civ. pentru asemenea situaţii. În ceea ce priveşte fapta ilicită şi vinovăţia conducătorului auto autor al accidentului, precum şi a răspunderii directe a asigurătorului în temeiul poliţie RCA valabile la data accidentului, situaţia reţinută de prima instanţă nu este contestată de părţi. Litigiul dintre părţi şi criticile formulate pe calea apelului se referă la întinderea prejudiciului dovedit, cert şi în strânsă legătură de cauzalitate cu fapta ilicită reţinută.

În ceea ce priveşte daunele morale acordate, Curtea a subliniat cu prioritate faptul că, spre deosebire de reclamantul D. care a suferit vătămări corporale în urma accidentului auto, reclamanţii B. şi C. sunt victime indirecte invocând prejudiciul afectiv suferit ca urmare a pierderii unei rude foarte apropiate. Totodată, pentru reclamanţii B. şi C. s-a avut în vedere suferinţa pricinuită de pierderea fiului care era doar pasager la data producerii accidentului şi nu a celui care conducea autovehiculul şi a cărui răspundere pentru fapta ilicită este acoperită prin poliţa RCA, astfel încât să se pună în discuţie neîndeplinirea unor cerinţe legale pentru plata despăgubirilor.

În cazul acestora din urmă, dincolo de criteriile avute în vedere de prima instanţă, Curtea a apreciat că acestea ar trebui evaluate în funcţie de rolul compensatoriu şi nu punitiv al unor asemenea daune morale şi faptul că, deşi nu pot fi probate, la stabilirea lor trebuie să se ţină cont de toate împrejurările obiective şi subiective relevante în stabilirea unei sume suficiente şi echitabile. Instanţa are obligaţia să ţină cont de rolul compensatoriu al acestora, să menţină proporţionalitatea cu gradul de lezare a valorilor protejate şi să evite transformarea acestora în daune punitive, nepermise de legislaţia românească, şi într-o sursă de câştiguri exagerate şi nejustificate pentru victime.

Pentru victimele indirecte, despăgubirile se acordă pentru alinarea suferinţei pricinuite prin moartea victimei directe, de care erau legate printr-o puternică legătură afectivă, ce nu pot fi tăgăduite în cazul de faţă, reclamanţii fiind părinţii unui pasager decedat, şi trebuie să se menţină la nivelul unei satisfacţii echitabile şi rezonabile. O asemenea reparaţie trebuie să fie justificată de o vătămare semnificativă de natură psihică şi nu trebuie să depăşească rolul unei compensaţii materiale şi să se transforme într-un prilej de îmbogăţire contrar valorilor sociale şi umane protejate prin recunoaşterea daunelor morale în asemenea cazuri. Rezoluţia Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei (75) 7 din 14 martie 1975 garantează dreptul la compensaţie al victimelor indirecte care au suferit un prejudiciu afectiv, şi prezumă existenţa unei legături de natură a determina un asemenea prejudiciu în cazul părinţilor, copiilor, soţului, logodnicului sub condiţia justificării unei legături puternice şi constante (art. 19), necontestată în cauză.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate victimelor indirecte în caz de deces, ţinând cont de specificul acestora, singurele criterii introduse prin art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 sunt legislaţia şi jurisprudenţa naţională. Acestea rămân însă generale şi fără o eficienţă concretă, cum a reţinut şi prima instanţă, cât timp legislaţia stabileşte doar cadrul răspunderii civile delictuale, iar jurisprudenţa nu este încă stabilizată astfel încât să se poată asigura şi garanta repararea echitabilă şi unitară a tuturor victimelor ţinând cont mai ales de valorile astfel protejate.

În ceea ce priveşte legislaţia europeană în materie (Directiva 103/CE/2009), Curtea a subliniat că starea de ebrietate în care se afla şoferul autovehiculului nu constituie motiv de la excluderea de la despăgubiri a pasagerilor sau a persoanelor apropiate acestora, dar acest aspect precum şi starea de ebrietate dovedită a pasagerului decedat şi faptul că şoferul a consumat alcool împreună cu pasagerii şi împreună au decis să se urce ulterior în maşină sunt avute în vedere la stabilirea întinderii prejudiciului pentru fiecare din reclamanţi.

Faţă de cele reţinute şi reevaluând criteriile de stabilire a cuantumului daunelor morale, Curtea a apreciat că suma de 50.000 RON reprezintă o reparare echitabilă a prejudiciului suferit de fiecare din reclamanţii B. şi C.

În ceea ce priveşte reclamantul D., victimă directă a accidentului auto, în raport de vătămările corporale suferite şi îngrijirile medicale acordate, Curtea a apreciat că suma de 50.000 RON reprezintă o reparaţie morală echitabilă a prejudiciului de agrement produs. În acest cadru, Curtea a subliniat absenţa unui criteriu obiectiv şi nu se poate extrage nici o valoare a daunelor ataşate fiecărei zi calculată drept medie statistică pe baza unor hotărâri pronunţate de alte instanţe, imposibil de realizat prin raportare la întreaga jurisprudenţă în materie la nivel naţional. În aceste condiţii, instanţa este ţinută să analizeze coroborat toate aspectele obiective şi subiective în absenţa unor criterii recunoscute ca având valoare legală.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii-reclamanţi B., C. şi D. solicitând în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea hotărârii pronunţate în apel şi trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru o nouă judecată.

Recurenţii arată că înţeleg să critice decizia instanţei de apel sub aspectul nemotivării acesteia în sensul că instanţa nu a făcut o evaluare a prejudiciului, nu a argumentat în niciun fel modul de cuantificare al acestuia, ci s-a limitat la a preciza caracterul daunelor morale acordate în dosar. Susţin recurenţii că din considerentele deciziei nu rezultă care au fost motivele pentru care instanţa nu a apreciat întemeiate criticile invocate. Instanţa de apel nu a procedat la o evaluare individuală pentru fiecare reclamant a prejudiciului suferit, argumentând doar că prin suma acordată de către instanţa de fond aceasta s-ar fi îndepărtat de la scopul urmărit de legiuitor şi de jurisprudenţa română. Instanţa de apel era datoare să procedeze la un examen propriu al pricinii dând o apreciere proprie materialului probator iar nu să se limiteze la a face aprecieri abstracte fără niciun exemplu concret cu privire la caracterul punitiv al despăgubirilor. Instanţa a apreciat că sumele pe care cei vătămaţi ar trebui să le primească trebuie să se raporteze şi la împrejurările în care s-a produs evenimentul asigurat, fără a arăta la ce se referă în concret.

Cauza dedusă judecăţii are la bază dispoziţiile speciale ale Legii nr. 136/1995 respectiv art. 41 alin. (1), art. 42, art. 50 art. 54 coroborate cu dispoziţiile C. civ. în materia răspunderii delictuale. Recurenţii susţin că instanţa de apel nu a motivat decizia raportat la motivul de apel referitor la reţinerea de către instanţa de fond - ca motiv de diminuare al despăgubirilor - a faptului că şoferul era în stare de ebrietate. Instanţa, în aprecierea daunelor nu se poate rezuma doar la simple principii ci trebuie să facă o apreciere efectivă raportată la fiecare reclamant în parte. Aprecierea prejudiciului moral nu se rezumă la determinarea preţului suferinţei fizice şi psihice care sunt inestimabile ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi a implicaţiei acestuia pe toate planurile vieţii sociale ale persoanei vătămate, victimă directă sau indirectă a accidentului.

Arată recurenţii că prejudiciul moral nu se probează ci se constată, fiind supus prezumţiei simple a judecătorului, dedus din cauzalitate acesta fiind chemat să evalueze datele personale ale celui care aspiră la remedierea situaţiei sale injuste, componentele personalităţii sale, legătura de rudenie sau orice altă relaţie privilegiată a acestuia cu victima al cărui deces reprezintă cauza traumei suferite.

Instanţa de apel apreciază că sumele sunt disproporţionate în raport cu prejudiciul real suferit de către părţi, fără însă a face vreo referire la ce anume concret a avut în vedere când a redus cuantumul acestor daune şi fără să aibă în vedere vreun criteriu anume.

Consideră recurenţii că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, mai exact a art. 49 din Ordinul nr. 5/2010 al C.S.A. care dispune că în caz de deces sau vătămare corporală daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România. Hotărârea instanţei de apel este nelegală deoarece aceasta în diminuarea daunelor are în vedere starea de ebrietate a pasagerului, precum şi a şoferului vinovat de producerea accidentului. În dispoziţiile legale în vigoare nu există niciun articol care să prevadă posibilitatea diminuării daunelor pe acest motiv. Legea, doctrina şi practica nu admit faptul că victima este prezumată a fi acceptat riscul de a muri. C. civ. nou în art. 1355 alin. (3) vine şi reglementează această situaţie tocmai pentru a nu se mai ajunge la abuzuri.

Arată recurenţii că Directiva nr. 103/CE/2009 prevede foarte clar faptul că excluderea pasagerilor de la acordarea daunelor pe motiv că s-ar fi urcat într-o maşină cu un şofer băut este nelegală. Aceasta este obligatorie pentru statele membre, prin urmare hotărârea instanţei de apel încalcă normele de drept atât interne cât şi europene. Instanţa de apel a avut în vedere criterii de neacordare sau de reducere a daunelor morale şi nicidecum de evaluare corectă a prejudiciului moral suferit de recurenţi. Pentru repararea prejudiciului efectiv, despăgubirea trebuie să fie totuşi efectivă şi rezonabilă, compensarea acestuia neefectuându-se prin faptul obligării la plata în sine, ci chiar prin suma de bani acordată, care trebuie să aibe o capacitate de a diminua întrucâtva suferinţele sau frustrările trăite de victime.

Nelegalitatea hotărârii recurate reiese şi din faptul că, deşi, critică instanţa de fond că nu ţine cont de scopul urmărit de legiuitor, instanţa de apel nu arată în mod concret la ce s-a raportat în momentul în care a micşorat atât de mult cuantumul daunelor morale.

Înalta Curte, în temeiul art. 137 C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului invocată de intimata pârâtă, o va respinge având în vedere că recurenţii au indicat în cuprinsul cererii de recurs încălcarea unor dispoziţii legale şi au susţinut nemotivarea deciziei atacate, aspecte care se încadrează în motivele de nelegalitate invocate, respectiv art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând cererea de recurs din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Recurenţii au invocat incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel nu a motivat hotărârea în ceea ce priveşte diminuarea despăgubirilor morale.

Înalta Curte, reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Critica este nefondată, din considerente rezultând că decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.

Astfel, în analiza motivelor de apel formulate de societatea de asigurare, instanţa de apel, în limitele atribuţiilor conferite de lege, a reapreciat cuantumul daunelor morale acordate de către instanţa de fond, raportat la calitatea fiecărui reclamant şi la urmările accidentului asupra fiecăruia dintre aceştia. Instanţa a apreciat că pentru victimele indirecte, respectiv părinţii victimei decedate, despăgubirile acordate sunt disproporţionate motiv pentru care le-a redus cuantumul iar în ceea ce priveşte victima directă, respectiv pasagerul care a supravieţuit accidentului, instanţa a menţinut despăgubirile acordate de instanţa de fond.

În fapt, criticile recurenţilor privind diminuarea cuantumului daunelor morale nu susţin motivul privind nemotivarea hotărârii recurate, ci vizează aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză, or simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat.

Amplu argumentat şi motivat, cu respectarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanţa de control judiciar, suverană în analizarea şi interpretarea probelor, a pronunţat o hotărâre legală în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate, evidenţiind - aşa cum rezultă din considerentele deciziei atacate - identificarea elementelor care definesc gravitatea prejudiciului şi încadrarea acestora într-un barem de gravitate.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii au susţinut greşita aplicare în cauză a normelor legale incidente, respectiv Legea nr. 136/1995 art. 41 alin. (1), art. 42, art. 50 art. 54 coroborate cu dispoziţiile C. civ. în materia răspunderii delictuale, în ceea ce priveşte nivelul despăgubirilor acordate în cauză.

Înalta Curte reţine că, în lipsa unor criterii legale de stabilire a cuantumului daunelor morale, fixarea acestuia rămâne la aprecierea instanţei, în raport de consecinţele negative suferite de victime pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii obiective, rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv suferit.

Contrar susţinerilor recurenţilor, în mod judicios, instanţa de apel a avut în vedere criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, referitoare la legislaţia şi jurisprudenţa din România. Din perspectivă jurisprudenţială, trebuie reţinut că atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluţionat cauze similare celei de faţă, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională, ci au avut în vedere şi o judecată în echitate prin raportare la datele concrete ale cauzei.

Astfel, instanţa de apel a apreciat nivelul despăgubirilor acordate prin raportare ca circumstanţele concrete ale cauzei, reţinând că starea de ebrietate în care se afla şoferul nu constituie motiv de excludere de la despăgubire a pasagerilor şi a persoanelor apropiate dar acesta este un element care nu poate fi ignorat în stabilirea întinderii prejudiciului pentru fiecare reclamant.

Este de necontestat că în materia daunelor morale, prejudiciile sunt imateriale, nesusceptibile prin ele însele de a fi evaluate în bani, adesea dificil de perceput, ceea ce face anevoioasă repararea lor, iar constatarea existenţei daunelor morale constând în dureri fizice şi psihice care îi însoţesc pe oameni timp îndelungat, şi, uneori, chiar până la sfârşitul vieţii lor, face şi mai dificilă repararea lor.

De altfel, despăgubirea vine să compenseze prejudiciul în plan moral, iar nu prejudiciul ca atare, ştiut fiind că nu există un sistem care să răspundă pe deplin cerinţelor daunele morale, având în vedere că acordarea unei sume de bani abia dacă poate să-i aline victimei suferinţele produse, prin anumite avantaje, rezultat dezagreabil al faptei ilicite.

Instanţa de apel a soluţionat legal problema cuantificării daunelor morale, în lumina unor criterii rezonabile, accesibile, pertinentei cauzei de faţă de aşa manieră încât sumele acordate cu titlu de daune morale să aibă efecte compensatorii, dar care să nu constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor, şi nici venituri nejustificate pentru victimele daunelor morale, în limitele plafonul legal de despăgubiri stabilit, conform legislaţiei şi jurisprudenţei în materie, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică.

Deşii recurenţii invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1355 din noul C. civ., acest articol nu are aplicabilitate în cauză întrucât ipotezele legale reglementate de acesta nu corespund situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., constatând culpa procesuală, Înalta Curte, va obliga recurenţii-reclamanţi B., C. şi D. la plata sumei de 4.186,67 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC A. SA Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata pârâtă SC A. SA Bucureşti.

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B., C. şi D. împotriva deciziei nr. 666 din 24 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenţii-reclamanţi B., C. şi D. la plata sumei de 4.186,67 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC A. SA Bucureşti.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2015.