Validity of successive sales of litigious rights following a prior irreversibly dismissed claim regarding the recovery of expropriated cultural assets.

Decizia nr. 522/2015

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 573 din 19 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 s-au respins excepţiile puterii de lucru judecat şi prescripţiei invocate de pârâţi şi s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României. S-a respins cererea formulată de reclamanta A. şi continuată de B. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, reprezentat de primarul general, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Muzeul de Artă al României, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut din examinarea actelor dosarului, a susţinerilor şi apărărilor formulate de părţi, următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul instanţei la data de 17 ianuarie 2012, sub nr. x/3/2012, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, reprezentat prin primarul general, Ministerul Culturii şi Cultelor şi Muzeul Naţional de Artă, constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. 1836 din 18 noiembrie 1950 de către Notariatul de Stat Bucureşti Biroul 5 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul restituirii celor 106 tablouri care au făcut obiectul acestei donaţii şi care sunt identificate în inventarul anexă la contract.

În motivare, reclamanta a arătat că, în primele luni ale anului 1950, familia C. a fost deposedată de mai multe imobile (clădiri şi terenuri) aflate în proprietatea sa. Cea mai mare parte a averii autorilor săi era reprezentată de colecţia de artă compusă din peste 1.500 de piese, pictură şi sculptură românească şi europeană, mobilier de artă, obiecte decorative, metale preţioase şi altele. Având în vedere faptul că toate aceste bunuri au fost preluate în fapt în momentul naţionalizării caselor în care erau expuse, dar fără a se realiza niciun fel de formalitate de preluare a acestor bunuri mobile, doctorului C. i s-a pus în vedere să doneze statului (în loturi) întreaga colecţie, care de altfel se şi află în stăpânirea autorităţilor.

Fiind pus într-o astfel de situaţie de contextul istoric şi politic al vremii, pentru a-şi proteja familia (cele două fiice şi soţia), doctorul C. fără a avea el însuşi intenţia de a gratifica, a acceptat cu greu propunerea autorităţilor de a masca preluarea abuzivă a tablourilor printr-o primă donaţie care cuprindea un lot de 106 tablouri de mare valoare.

Actul de donaţie încheiat sub nr. 1836 din 18 noiembrie 1950 de către Notariatul de Stat Bucureşti Biroul nr. 5 este lovit de nulitate absolută pentru lipsa cauzei, deoarece în momentul semnării lui autorii săi nu aveau intenţia de a gratifica statul român cu această colecţie de tablouri.

Acest lucru rezultă foarte clar din modul în care s-au succedat evenimentele în anul 1950, când aceştia au fost mai întâi deposedaţi de toate imobilele prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950, urmând a fi evacuaţi. În această situaţie, sub imperiul presiunii create de regimul comunist, care prin Comitetul Provizoriu al Capitalei a emis hotărârea nr. 152 din 20 mai 1950 cu mult înainte de semnarea donaţiei, pentru a da impresia autorilor săi că nu mai există o altă cale, au fost nevoiţi să accepte această situaţie de compromis.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 948 pct. 4 coroborat cu art. 966 C. civ.

Pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, având în vedere că reclamanta a mai făcut un demers pentru anularea contractului de donaţie nr. 1836/1950 şi restituirea celor 106 tablouri, litigiul purtând între aceleaşi părţi, având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 4625/2002, pronunţată în Dosarul nr. x/2002, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi a respins acţiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

În rejudecarea apelului, prin decizia civilă nr. 562 din 27 aprilie 2007, pronunţată în Dosarul nr. x/2005, instanţa de apel, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de apelantul-reclamant D. şi continuată de moştenitoarea acestuia, A. în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Ministerul Culturii şi Cultelor, Muzeul Naţional de Artă al României şi Muzeul Municipiului Bucureşti, a constatat nulitatea absolută a actului de donaţie autentificat sub nr. 1836/1950 la Notariatul Bucureşti - Biroul 5 şi a dispus obligarea pârâţilor să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie cele 106 tablouri menţionate în procesul-verbal din 09 octombrie 1951, încheiat la solicitarea Sfatului Popular al Capitalei R.P.R. - Secţiunea Administrativă, de Comisia de Evaluare. Instanţa de recurs, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2005, prin decizia civilă nr. 942/2008, soluţionând irevocabil recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Ministerul Culturii şi Cultelor şi Muzeul Naţional de Artă al României, a admis aceste recursuri şi a modificat decizia recurată nr. 562/2007, în sensul respingerii acţiunii, ca nefondată.

Pârâta a invocat, de asemenea, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. Din examinarea motivării în fapt şi în drept a cererii de chemare în judecată nu a rezultat în ce a constat raportul juridic obligaţional al Ministerului Culturii şi Patrimoniul Naţional în cauza dedusă judecăţii. Astfel, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional este instituţie a administraţiei publice de specialitate şi nu deţinător de bunuri culturale mobile, în posesia sa neaflându-se niciodată bunurile revendicate, acesta nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României a formulat, de asemenea, întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei. A arătat că, reclamanta nu are un titlu şi nici nu justifică un drept opozabil statului care ar îndreptăţi-o să formuleze o cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a titlului statului. La data de 22 iulie 2005, prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 1112/2005 la B.N.P. E., reclamanta şi-a vândut contra sumei de 1.000.000 euro, drepturile litigioase privind cele 106 tablouri ce alcătuiesc Colecţia Dr. C. ce făceau obiectul Dosarului nr. x/2002, înregistrat pe rolul Judecătoriei sector 1, aflat în acel moment în apel (Dosar nr. x/2003) înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă. A fost invocată şi excepţia lipsei de interes a reclamantei întrucât aceasta ar putea obţine niciun folos din demersul său juridic astfel încât, chiar şi în ipoteza în care se constată nulitatea absolută a actului de donaţie, colecţia nu i-ar reveni acesteia, ci ar fi preluată de cumpărătorii drepturilor litigioase. Pârâta a invocat şi excepţia autorităţii de lucru întrucât prin decizia civilă nr. 942 din 28 mai 2008, definitivă şi irevocabilă pronunţată în Dosarul nr. x/3/2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a tranşat în mod definitiv acţiunea în revendicare a Colecţiei Dr. C., instanţa de recurs reţinând legalitatea dobândirii colecţiei de către stat şi pe cale de consecinţă respingând cererea având ca obiect revendicarea celor 106 tablouri ce alcătuiesc colecţia. S-a arătat că exista triplă identitate de părţi, obiect şi cauză între cererea ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2005 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, soluţionat definitiv şi irevocabil prin decizia civilă nr. 942 din 28 mai 2008.

Prin încheierea de şedinţă din data de 06 noiembrie 2012 s-a luat act de transmiterea calităţii procesuale active de la reclamanta A. către B., pentru considerentele menţionate în practicaua respectivei încheieri.

Având în vedere că, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanţa trebuie să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor care fac inutilă, în tot sau în parte, a fondului cauzei, asupra excepţiilor puterii de lucru judecat, prescripţiei, lipsei calităţii procesuale active, tribunalul a reţinut următoarele:

Puterea de lucru judecat este reglementată în art. 166 C. proc. civ., ca o excepţie de fond, peremtorie şi absolută.

Pentru a exista putere de lucru judecat este necesar să se stabilească tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, ce a format obiectul Dosarului nr. x/3/2005, soluţionat irevocabil prin decizia civilă nr. 942 din 28 mai 2008, reclamantul D. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii Muzeul Naţional de Artă al României, Ministerul Culturii şi Cultelor şi Muzeul Municipiului Bucureşti, să se constate nelegalitatea trecerii în proprietatea statului a bunurilor culturale mobile reprezentate de cele 106 tablouri menţionate în anexa actului de donaţie încheiat la data de 18 noiembrie 1950 între autorii săi şi Statul Român, pentru lipsa consimţământului şi violenţa fizică şi morală şi obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie tablourile.

Dacă întrunirea primelor două cerinţe, respectiv identitatea de părţi şi de obiect între prezenta cerere şi cea care înregistrată sub nr. x/3/2005, este evidentă, instanţa apreciază, însă, că nu este îndeplinită condiţia existenţei identităţii de cauză reţine puterea de lucru judecat. Astfel, în primă acţiune s-a solicitat anularea contractului de donaţie pentru lipsa consimţământului donatorilor şi violenţa fizică şi morală, iar în cauza de faţă s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie pentru lipsa cauzei.

Întrucât nu exista identitate de cauză între cele două cereri de chemare în judecată, instanţa constată că excepţia puterii de lucru judecat, invocată de pârâţi este neîntemeiată, urmând a o respinge.

De asemenea, va fi respinsă şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune deoarece acţiunea prin care se solicită constatarea nulităţii absolute a unui act juridic civil este imprescriptibilă extinctiv.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, instanţa reţine că prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, autentificat sub nr. 1112 din 22 iulie 2005 de B.N.P. E., reclamanta a transmis cumpărătorilor F. şi G. toate drepturile litigioase ce rezultă din anterior menţionat (Dosarul nr. x/2003 al Curţii de Apel Bucureşti), având ca obiect revendicare bunuri mobile, respectiv o parte din colecţia de tablouri cunoscută în lumea artelor plastice şi a criticilor de artă, drept colecţia „Dr. C.”, astfel cum sunt inventariate în dosarul de fond nr. x/2002 judecat la Judecătoria sector 1, inventar ce face parte integrantă din prezentul contract.

Dreptul invocat de reclamantă şi dedus judecăţii în Dosarul nr. x/2003 este dreptul de proprietate asupra tablourilor donate statului de către autorii săi. Având în vedere caracterul translativ de proprietate al contractului de vânzare-cumpărare, instanţa constată că, urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1112 din 22 iulie 2005, dreptul de proprietate pretins de reclamantă s-a transmis în patrimoniul cumpărătorilor F. şi G..

Conform dispoziţiilor art. 1325 C. civ. [aplicabil în temeiul art. 6 alin. (2) şi (3) din noul C. civ. şi art. 102 din Legea nr. 71/2011, legea aplicabilă executării obligaţiilor asumate de părţi fiind legea în vigoare la data încheierii contractului] „obligaţia de a preda lucrul vândut cuprinde accesoriile sale şi tot ceea ce a fost destinat la uzul sau perpetuu”. În categoria accesoriilor se includ şi drepturile şi acţiunile ataşate lucrului vândut şi care se transmit odată cu acesta. Acţiunile privind lucrul vândut se transmit dacă sunt indisociabile de acesta, când nu prezintă interes decât pentru proprietarul bunului şi nu sunt susceptibile de a fi exercitate decât de acesta.

Aplicând aceste considerente teoretice în cauza de faţă se observă că prin transmiterea dreptului dedus judecăţii în dosarul având ca obiect revendicare bunuri mobile, A. a transmis implicit, ca accesoriu, şi dreptul de a cere constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie, deoarece exercitarea acestei acţiuni este strict legată de acţiunea în revendicare şi prezintă interes pentru cesionarului dreptului litigios. Tot astfel, folosind regulile de interpretare a efectelor actului juridic civil prevăzute de art. 977 C. civ. - „interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literar al termenilor”, art. 970 alin. (2) C. civ. - convenţiile „obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”, în opinia instanţei, dreptul de a cere constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie a format obiectul contractului de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. 1112 din 22 iulie 2005 întrucât exercitarea acţiunii în revendicare, prin care se apără dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile, presupunea, în cazul de faţă, constatarea nulităţii contractului de donaţie.

Aşadar, la data introducerii cererii de chemare în judecată, reclamanta nu mai era titulara dreptului de proprietate asupra tablourilor ce au făcut obiectul contractului de donaţie autentificat sub nr. 1836 din 18 noiembrie 1950 de Tribunalul de Stat Bucureşti Biroul nr. 5 şi nici a dreptului accesoriu de a solicita constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie.

Prin decizia civilă nr. 281/A din 26 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins excepţia lipsei de interes şi a admis apelul declarat de apelantul reclamant B. împotriva sentinţei civile nr. 573 din 19 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, dispunând anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.

Răspunzând criticilor formulate prin cererea de apel, instanţa de control judiciar a constatat că tribunalul, în mod nefondat, a soluţionat cauza în temeiul unei excepţii şi că raportat la prevederile art. 296 C. proc. civ. se impune admiterea căii de atac cu consecinţa anulării sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În argumentarea deciziei s-a reţinut în principal că acţiunea introductivă soluţionată prin sentinţa civilă apelată, a avut ca obiect clar şi neechivoc stabilit, constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. 1836 din 18 noiembrie 1950 de către Notariatul de Stat Bucureşti Biroul 5 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul restituirii celor 106 tablouri care au făcut obiectul acestei donaţii, identificate în inventarul anexă la contract pentru lipsa cauzei, reclamanta invocând faptul că în momentul semnării convenţiei, autorii săi nu aveau intenţia de a gratifica statul roman cu această colecţie de tablouri.

Instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A., acţiune continuată de apelant, în calitate de cesionar de drepturi litigioase, reţinând că prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 1112 din 22 iulie 2005, reclamanta a transmis în patrimoniul cumpărătorilor F. şi G., odată cu drepturile litigioase care făceau obiectul Dosarului nr. x/2003 al Curţii de Apel Bucureşti şi dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile ce urmau a fi revendicate în acel dosar.

Procedând la verificarea acestui raţionament, Curtea a reţinut însă că prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase sus menţionat reclamanta A. a transmis în patrimoniul cumpărătorilor F. şi G., drepturile litigioase care făceau obiectul Dosarului nr. x/2003 al Curţii de Apel Bucureşti, dosar care a avut ca obiect, aşa cum rezultă şi din considerentele deciziei civile nr. 942 din 28 mai 2008 şi din cererile anexate în copie la dosarul de fond, revendicarea aceloraşi tablouri, invocându-se, totodată, nulitatea contractului de donaţie pentru lipsa consimţământului şi violenţă fizică şi morală.

Dar, spre deosebire de o vânzare-cumpărare obişnuită, vânzarea dreptului litigios este un contract în care părţile nu cunosc existenţa dreptului lor din momentul realizării acordului de voinţă. Tocmai de aceea, contractul este unul aleatoriu, iar vânzătorul nu poate niciodată garanta cumpărătorului că va câştiga procesul.

În ceea ce priveşte efectele acestei convenţii, Curtea a reţinut că spre deosebire de contractul de vânzare-cumpărare, dobândirea drepturilor patrimoniale asupra bunurilor care fac obiectul unui litigiu se produce numai atunci când cel care cumpără drepturile litigioase câştigă acel litigiu, în care a dobândit respectivele drepturi litigioase.

Or, Dosarul nr. x/2003 al Curţii de Apel Bucureşti, la care se face referire în contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase nr. 1112 din 22 iulie 2005, a fost soluţionat irevocabil, în sensul respingerii acţiunii formulate de autorul cedentei A. şi prin urmare nu se poate susţine că cesionarii drepturilor litigioase au dobândit în patrimoniul lor dreptul de proprietate asupra obiectului donaţiei.

Astfel, Curtea a reţinut că prin convenţia de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase nr. 1112 din 22 iulie 2005, s-a transmis ceea ce a existat în patrimoniul cedentei, în calitatea sa de moştenitoare a donatorului, respectiv vocaţia la recunoaşterea dreptului de proprietate înstrăinat în temeiul unui contract de donaţie şi la redobândirea posesiei bunurilor donate, potrivit dreptului comun; calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra bunului donat statului, urmând a fi stabilită după epuizarea procedurii şi numai în condiţiile constatării caracterului abuziv al deposedării fostului proprietar ca efect al constatării nulităţii titlului exhibat de stat.

În aceste condiţii, întrucât consolidarea dreptului de proprietate al celui deposedat care susţine nevalabilitatea titlului statului, presupune îndeplinirea condiţiei ca titlul invocat de donatar, să fie constatat nul, nu se poate susţine cu deplin temei că în temeiul contractului de cesiune anterior încheiat de aceeaşi reclamantă, cesionarii ar fi dobândit însăşi dreptul de proprietate, ci exclusiv o vocaţie la redobândirea bunurilor donate, afectată de această condiţie.

Altfel spus, întrucât ceea ce a existat în patrimoniul cedentei, în calitatea sa de moştenitoare a fostului proprietar pretins deposedat abuziv de stat în perioada comunistă, a fost vocaţia la a solicita, conform dreptului comun, recunoaşterea unui drept de proprietate, asupra bunurilor mobile donate, calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra bunului preluat abuziv de stat urmând a fi stabilită doar după epuizarea şi soluţionarea acţiunii de drept comun formulate de cedentă, această vocaţie a fost transmisă prin contractul de cesiune, cesionarilor, care nu au putut dobândi mai multe drepturi decât cele deţinute de cedent, conform principiului nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet.

În acelaşi sens, Curtea a avut în vedere faptul că prima instanţă a respins excepţia puterii de lucru judecat, invocată de pârâţi, cu motivarea că între prezenta cerere şi acţiunea soluţionată irevocabil prin decizia civilă nr. 942 din 28 mai 2008 nu există identitate de cauză, deoarece în primul proces s-a invocat nulitatea donaţiei pentru lipsa consimţământului donatorilor şi violenţa fizică şi morală, iar în prezenta acţiune se invocă lipsa cauzei contractului de donaţie, aspect necontestat în apel de către intimaţii-pârâţi.

Or, făcând abstracţie de existenţa cesiunii de creanţă, în măsura în care se admite că nu funcţionează excepţia autorităţii de lucru judecat în legătură cu noua cerere promovată, consecinţa este aceea că donatorul sau succesorul acestuia poate deduce judecăţii o nouă cerere, întemeiată pe o altă cauză, putând obţine inclusiv recunoaşterea dreptului dedus judecăţii, fără a i se putea opune soluţia din primul proces şi a se putea socoti dreptul dedus judecăţii, în noul litigiu, ca fiind „epuizat”. Altfel spus, trebuie admis că acesta, chiar în condiţiile în care dreptul de proprietate pretins în primul litigiu, nu a fost recunoscut, păstrează vocaţia de a i se recunoaşte dreptul de proprietate, sub condiţia ca, în noul litigiu, contractul de donaţie încheiat de autorul său cu statul să fie constatat nul pentru lipsa cauzei.

Aşa fiind, în măsura în care este de necontestat că în litigiul anterior, acţiunea a fost respinsă irevocabil, nu se poate susţine că cesionarii anteriori au dobândit însăşi dreptul de proprietate şi toate accesoriile acestuia, ci, aşa cum rezultă neîndoielnic din clauzele contractului de cesiune nr. 1112/2005, intenţia părţilor nu a fost aceea de transfera un drept real pur şi simplu, ci un drept real de proprietate afectat de condiţia suspensivă a admiterii acţiunii în cadrul litigiului expres menţionat.

În aceste condiţii, plecând de la premisa că, în acest caz, promovarea unei noi acţiuni în revendicare nu poate fi oprită, neexistând autoritate de lucru judecat, întrucât dreptul invocat are un fundament nou, reclamantei şi implicit apelantului, în calitate de cesionar al drepturilor litigioase ce fac obiectul prezentului litigiu, trebuie să i se recunoască vocaţia de a dobândi recunoaşterea dreptului de proprietate pretins, indiferent de soluţia pronunţată în litigiul anterior.

Mai mult, Curtea a avut în vedere şi prevederile art. 984 din C. civ. de la 1864 (aplicabile în cauză potrivit art. 102 din Legea nr. 71/2011), potrivit cu care: „convenţia nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat”, respectiv pe cele înscrise în 982 din C. civ. de la 1864, care stabilesc că: „toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înţelesul ce rezultă din actul întreg”.

Or, aşa cum s-a arătat, obiectul cesiunii de creanţă a fost clar determinat de părţile contractante, în alin. (2) al convenţiei, acestea precizând că înstrăinează respectiv, dobândesc drepturile litigioase ce rezultă din Dosarul nr. x/2003 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, cu termen la 31 octombrie 2005, cumpărătorii fiind substituiţi în toate drepturile cesionarei, fiind în drept a continua procesul, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.

Astfel, în raport de conţinutul neechivoc al acestor clauze, care fac trimitere clară la un anumit litigiu, nu se poate aprecia că părţile au înţeles să transmită, respectiv să dobândească şi drepturile litigioase care ar deriva din eventualele alte litigii cu acelaşi obiect, contractul trebuind să fie interpretat în limitele şi în conformitate cu voinţa părţilor, astfel cum rezultă ea neechivoc din cuprinsul clauzelor inserate în cuprinsul convenţiei.

De altfel, argumentele instanţei de fond sunt contrazise de chiar probatoriul administrat în cauză, constând în contractul de cesiune - autentificat sub nr. 930/2012. Astfel, în măsura în care cesionarii însăşi ar fi considerat că au dobândit vocaţia de a solicita în justiţie recunoaşterea dreptului de proprietate asupra bunurilor donate, independent de cauza acţiunii dedusă judecăţii, iar nu limitat la dreptul ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2003 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, cu termen la 31 octombrie 2005, cesionarul G. nu ar mai fi procedat la încheierea acestei convenţii ulterioare, care este, de asemenea, un contract de vânzare de drepturi litigioase, având ca obiect bunurile care au făcut obiect al aceleiaşi donaţii.

În aceste condiţii, Curtea a reţinut că este corectă aserţiunea apelantului în sensul că prin acest contract nu s-au transmis decât drepturile litigioase fondate pe o anumită cauză juridică, intenţia părţilor contractante fiind aceea de transfera vocaţia de a dobândi dreptul litigios dedus judecăţii în litigiul expres şi neechivoc menţionat în convenţie, vocaţie care urma a se consolida sau nu, în raport de soluţia adoptată în respectivul litigiu şi nicicum dreptul de proprietate asupra acelor tablouri.

Tot astfel, împrejurarea că potrivit art. 1325 C. civ., vânzătorul are obligaţia de a preda lucrul vândut împreună cu accesoriile sale şi tot ceea ce a fost destinat la uzul său perpetuu nu poate susţine interpretarea primei instanţe.

Astfel, nu se poate face abstracţie de caracterul aleatoriu al convenţiei analizate, astfel că în ceea ce priveşte dreptul transferat, este necesar a se sublinia că acesta nu este un drept de proprietate pur şi simplu, ci un drept condiţional, a cărui existenţă depinde de şansa de câştig sau de riscul de pierdere a litigiului care îi conferă caracterul de drept litigios. Or, în raport de celea constatate, nu se poate susţine cu deplin temei că, la momentul încheierii convenţiei, dreptul transmis este însăşi dreptul de proprietate care trebuie predat cu toate accesoriile sale, aşadar, inclusiv cu toate acţiunile menite să-i asigure protecţia, în realitate, un atare drept, neluând naştere decât ulterior, odată cu tranşarea litigiului, printr-o soluţie favorabilă cesionarului, ca efect al îndeplinirii acestei condiţii.

În aceste condiţii, Curtea a concluzionat că excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantului nu este fondată.

Sub aspectul lipsei de interes a apelantului în formularea căii de atac, instanţa de apel a reţinut că, pe de o parte, nu se poate contesta că apelantul a căzut în pretenţii în faţa primei instanţe, ca urmare a soluţiei adoptate, de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, iar pe de altă parte, că acesta are calitatea de cesionar al drepturilor litigioase ce fac obiectul prezentului litigiu, contract ale cărui existenţă şi efecte nu sunt contestate de intimaţi şi în temeiul căruia, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, apelantul a dobândit dreptul de a continua litigiul început de autoarea sa şi vocaţia de a dobândi dreptul litigios dedus judecăţii, care urmează a se consolida sau nu, în raport de soluţia ce va fi adoptată în prezentul litigiu.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în mod separat şi în termen legal, pârâţii Muzeul Naţional de Artă al României şi Ministerul Culturii, recursurile întemeindu-se pe prevederile art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ. şi respectiv pe art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.

Sub aspectul motivelor de recurs vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente şi interpretarea greşită de către instanţa de apel a clauzelor contractului de vânzare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 1112 din 22 iulie 2005, instanţă care ar fi schimbat înţelesul vădit şi neîndoielnic al acestuia, ambele recurente au susţinut şi dezvoltat aceleaşi critici care în esenţă privesc următoarele:

Schimbând înţelesul vădit neîndoielnic al contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 1112 din 22 iulie 2005, instanţa de apel a reţinut că obiectul contractului l-au constituit exclusiv „drepturile litigioase fondate pe o anumită cauză juridică”, iar nu dreptul pur şi simplu, drept în temeiul căruia cumpărătorii aveau dreptul de a solicita şi obţine în instanţă recunoaşterea dreptului alegat prin constatarea nulităţii absolute a donaţiei şi restituirea bunurilor donate.

Interpretarea dată de instanţă contravine caracterului neîndoielnic al contractului de vânzare de drepturi litigioase care prevede în mod neechivoc în chiar alin. (1) că reclamanta „vinde, fără nici o rezervă toate drepturile litigioase având ca obiect revendicarea bunurilor mobile, respectiv o parte din colecţia de tablouri cunoscută în lumea artelor plastice drept Colecţia C., astfel cum sunt inventariate în dosarul de fond nr. x/2002, judecat la Judecătoria sector 1”.

Aşadar, în schimbul preţului de 1.000.000 euro, cumpărătorii drepturilor litigioase au cumpărat dreptul pur şi simplu „de a revendica bunurile mobile, respectiv o parte din colecţia de tablouri cunoscută în lumea artelor plastice drept Colecţia C.”, drept care are unică caracteristică faptul că este în litigiu. Dreptul la acţiune este pur şi simplu însă poate fi valorificat doar în condiţiile câştigării litigiului, caracterul aleatoriu al contractului de vânzare-cumpărare fiind perfect ilustrat de precizarea din contract potrivit căruia riscul contractului este suportat de cumpărători. Deci, vânzarea din anul 2005 a transmis integral şi definitiv toate drepturile către acei cumpărători. A. nu mai putea revinde ceea ce nu mai avea în patrimoniu, fiindcă vânduse integral şi definitiv lui F. şi lui G. la 22 iulie 2005, prin act autentic.

De asemenea, în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că art. 1325 C. civ., potrivit căruia vânzătorul are obligaţia de a preda lucrul vândut împreună cu accesoriile sale nu este aplicabil în cauză întrucât prin contract nu s-a transmis dreptul de proprietate ci, un drept condiţional, a cărui existenţă depinde de şansa de câştig. Din lecturarea - alăturată - a celor două contracte de vânzare-cumpărare a drepturilor litigioase, se poate constata că A. nu mai avea calitatea de a vinde lui B., fiindcă vânduse totul celorlalţi doi - F. şi G. - vânzare irevocabilă.

S-a arătat că vânzarea de drepturi litigioase este o vânzare care prezintă o serie de particularităţi:

(i) are ca obiect drepturi de fond în sensul că, în urma câştigării acţiunii, cumpărătorul devine titularul acestor drepturi putând să le valorifice sub nume de proprietar;

(ii) drepturile transmise fac obiectul unei acţiuni în justiţie, fapt care îi conferă contractului şi un caracter aleatoriu de vreme ce cumpărătorul suportă toate riscurile pierderii procesului după cum poate suporta toate beneficiile câştigării procesului devenind astfel proprietarul exclusiv al dreptului litigios dobândit prin cumpărare. Aceasta înseamnă că în cazul pierderii procesului, drepturile litigioase înstrăinate nu se reîntorc în patrimoniul vânzătorului aşa cum a susţinut apelantul B.

În considerarea efectelor contractului de vânzare de drepturi litigioase, prin vânzarea de drepturi litigioase autentificate sub nr. 1112/2005 la B.N.P. E., A. a transmis în patrimoniul cumpărătorilor F. şi G. în schimbul preţului de 1.000.000 euro, toate drepturile de fond privind proprietatea celor 106 tablouri ce alcătuiesc Colecţia Dr. C. De reţinut un aspect, anume că suma de 1.000.000 euro a fost plătită efectiv, ceea ce atestă că A. nu mai putea primi nici o acţiune în justiţie şi nici nu mai putea să mai vândă încă odată drepturile deja înstrăinate.

În condiţiile în care, dreptul real pretins asupra celor 106 tablouri a fost înstrăinat şi ulterior infirmat definitiv şi irevocabil de către Curtea de Apel Bucureşti prin decizia civilă nr. 942/2008, A. nu mai era titularul vreunui drept în legătură cu aceste tablouri şi prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase încheiat 7 ani mai târziu şi autentificat sub nr. 99 din 26 ianuarie 2012 la B.N.P.A. H. şi I. era lipsit de obiect, ceea ce automat conduce pe plan procesual la lipsa calităţii procesuale active. Din acest punct de vedere, hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, în mod corect instanţa de fond reţinând că dl. B. nu are calitate procesuală activă din moment ce chiar vânzătoarea dreptului litigios A. nu mai avea acest drept în patrimoniul său la data perfectării vânzării drepturilor către B., F. şi G.

La data formulării cererii de chemare în judecată în cauza de faţă - 18 ianuarie 2012 - A. nu mai avea nici o calitate de a acţiona în judecată, iar ca o consecinţă a vânzării făcute de ea în anul 2005, nu mai putea încheia în 26 ianuarie 2012 un alt contract de vânzare de drepturi litigioase, cu B. Prin urmare, nici acesta nu justifică o calitate procesuală activă, ceea ce corect a reţinut instanţa de fond.

Legitimatio ad causam este, potrivit unei definiţii consacrate de literatura juridică şi însuşită de practica judecătorească, titlul legal care îndreptăţeşte o persoană să fie parte în proces. Cu alte cuvinte, acela care are un drept, are şi calitatea de a intenta o acţiune. B. nu avea calitatea de a continua, acţiunea promovată de A., fiindcă aceasta la data introducerii acţiunii - 17 ianuarie 2012 - nu avea nici o calitate, fiindcă îşi vânduse drepturile din 2005.

În condiţiile în care A. înstrăinase anterior drepturile de fond aferente celor 106 tablouri către alte persoane şi în condiţiile în care instanţa a reţinut definitiv şi irevocabil că acest drept nu există, în mod legal şi temeinic, instanţa de fond a reţinut că apelantul B. nu are un titlu şi nici nu justifica un drept opozabil statului care l-ar îndreptaţi să formuleze o cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a titlului statului.

Drepturile litigioase vândute anterior nu pot eluda stabilitatea circuitului civil şi nici nu pot crea într-un alt litigiu drepturi pentru o altă persoană, atât timp cât persoana care a înstrăinat dreptul litigios, nu mai avea la momentul vânzării drepturi.

În mod practic, A. nu mai avea în patrimoniu drepturile alegate privind bunurile, cu atât mai mult nu putea vinde ce nu avea, fiindcă făcuse cu privire Ia aceleaşi drepturi o înstrăinare anterioară, înstrăinare care era definitivă.

În considerarea acestor aspecte, se impune menţinerea hotărârii instanţei de fond referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale active.

Nu în ultimul rând, s-a mai susţinut că în mod nelegal instanţa de apel, în continuarea aceleiaşi interpretări eronate a contractului de vânzare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 1112 din 22 iulie 2005 a reţinut interesul personal, actual şi legal al apelantului B. de a continua litigiul început de A. şi vocaţia de a dobândi dreptul litigios dedus judecăţii, în condiţiile în care dreptul acesteia nu exista la momentul cedării dreptului litigios şi nici la momentul introducerii acţiunii la instanţa de fond.

Sub aspectul motivului de recurs vizând reţinerea de către instanţa de apel, în cuprinsul deciziei atacate, a unor considerente străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), motiv invocat de recurentul-pârât Muzeul Naţional de Artă al României, nu au fost dezvoltate critici. Raportat la această situaţie, în condiţiile invocării pur formale a textului de lege amintit, Înalta Curte a considerat că motivul de recurs enunţat nu poate face obiectul analizei în prezenta fază procesuală.

Verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte cu majoritate a constatat că recursurile sunt fondate pentru considerentele ce urmează:

Ceea ce interesează în cauză şi chestiunea asupra căreia s-au aplecat cu interes atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel vizează noţiunea de drept litigios şi posibilitatea reclamantei A. de a translata din patrimoniul său în cel al numitului B. drepturile litigioase decurgând din prezentul proces. Cu întâietate însă trebuie avut în vedere obiectul cererii de chemare în judecată. Astfel, reclamanta în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general, Ministerul Culturii şi Muzeul Naţional de Artă al României a solicitat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate nulitatea contractului de donaţie autentificat sub nr. 1836 din 18 noiembrie 1950 de către Notariatul de Stat Bucureşti Biroul nr. 5 ce a fost încheiat între autorii defunctului său soţ, şi-anume între soţii C. pe de o parte, şi Statul Român pe de altă parte, pentru lipsa cauzei; respectiv pentru lipsa intenţiei autorilor reclamantei de a gratifica statul român cu colecţia de tablouri ce au făcut obiectul donaţiei.

Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 17 ianuarie 2012, iar la data de 26 ianuarie 2012 reclamanta a înstrăinat către numitul B. drepturile litigioase care formează obiectul dosarului civil nr. x/3/2012 aparţinând Tribunalului Bucureşti, prin contractul de vânzare drepturi litigioase autentificat sub nr. 99 din 26 ianuarie 2012 de B.N.P.A. H. şi I.

Instanţele judecătoreşti au apreciat în mod corect că excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României trebuie analizată din perspectiva aptitudinii reclamantei de a transmite către orice persoană interesată şi capabilă dreptul litigios care formează obiectul prezentului dosar civil, iar pentru aceasta era necesar a se verifica şi dacă urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare drepturi litigioase autentificat sub nr. 1112 din 22 iulie 2005 de B.N.P. E., reclamanta mai avea în patrimoniul ei, la data de 17 ianuarie 2012 (când a promovat prezenta acţiune) dreptul dobândit pe cale succesorală în legătură cu cele 106 tablouri care au făcut obiectul actului de donaţie contestat.

Din această perspectivă criticile pârâţilor recurenţi vizând interpretarea greşită de către instanţa de apel a contractului de vânzare drepturi litigioase autentificat sub nr. 1112 din 22 iulie 2005 sunt întemeiate. Prin contractul menţionat reclamanta a înstrăinat către numiţii F. şi G. drepturile litigioase rezultând din dosarul civil nr. x/2003 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, având ca obiect constatarea nulităţii contractului de donaţie nr. 1836 din 18 noiembrie 1950 pentru lipsa consimţământului şi lipsa cauzei la momentul încheierii actului de donaţie şi restituirea bunurilor mobile în considerarea cărora s-a încheiat acel act, respectiv o parte din colecţia de tablouri „Dr. C.”, astfel cum au fost inventariate în dosarul de fond nr. x/2002 judecat la Judecătoria sectorului 1. În cauză era vorba despre aceleaşi 106 tablouri ce se vor a fi restituite şi în prezentul litigiu. La acel moment instanţele judecătoreşti erau chemate a se pronunţa asupra nelegalităţii trecerii în proprietatea statului a bunurilor mobile pentru lipsa consimţământului şi violenţă fizică şi morală exercitată asupra donatorilor potrivit Legii nr. 182/2000, dar şi asupra nulităţii contractului de donaţie în temeiul art. 800 şi urm. C. civ. Că este aşa rezultă din actele dosarului ce au determinat încheierea contractului de vânzare drepturi litigioase nr. 1112/2005 şi din chiar susţinerile contestatoarei de la acea vreme, numita A., care în motivele contestaţiei în anulare promovată împotriva deciziei civile nr. 942 din 28 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a specificat faptul că instanţa s-a aflat într-o confuzie evidentă deoarece cauza pentru care s-a cerut nulitatea actului nu o constituie existenţa unui motiv de nulitate relativă, ci motive de nulitate absolută care constau în lipsa consimţământului şi lipsa cauzei la momentul încheierii actului de donaţie.

Prin decizia civilă nr. 942 din 28 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2005, s-a soluţionat în mod irevocabil cauza având ca obiect constatarea nulităţii actului de donaţie cu nr. 1836 din 18 noiembrie 1950 pentru lipsa consimţământului şi violenţa fizică şi morală şi lăsarea în deplină proprietate şi posesie a tablourilor, în sensul că s-a respins acţiunea ca nefondată.

În considerentele deciziei de mai sus s-a reţinut că, din însuşi contractul de donaţie, reiese dorinţa familiei şi în special a donatorului ca operele de artă adunate de mai multe generaţii să fie accesibile unui public cât mai larg de iubitori ai artei.

Aşadar, la data de 22 iulie 2005 reclamanta a înstrăinat în schimbul sumei de 600.000 euro dreptul litigios vizând recuperarea celor 106 tablouri din colecţia de artă „Dr. C.”, drept al cărui fond a făcut obiectul contestaţiilor judiciare în Dosarul nr. x/3/2005 aparţinând Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. În atare situaţie, având în vedere şi dispoziţiile art. 1402-1404 C. civ. de la 1864, în vigoare la data amintitului contract de vânzare drepturi litigioase, prin raportare la prevederile art. 6 alin. (2) şi (5) din noul C. civ., potrivit cărora actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor, se constată că la data prezentei cereri de chemare în judecată reclamanta A. nu mai avea în patrimoniul său niciun drept în legătură cu constatarea nulităţii actului de donaţie sus menţionat pentru lipsa cauzei şi cu revendicarea bunurilor mobile (obiect al contractului contestat) care să-i permită să demareze alt proces.

Vânzarea de drepturi litigioase presupune perfectarea unui contract sinalagmatic care dă naştere la obligaţii reciproce şi interdependente între părţile contractante, iar caracterul translativ de drepturi al acestuia presupune că din momentul încheierii convenţiei a operat transmiterea dreptului în legătură cu care s-a încheiat actul. Acest contract de vânzare drepturi litigioase prezintă şi un caracter aleatoriu care nu trebuie confundat cu o condiţie suspensivă, cum în mod greşit a apreciat instanţa de apel atunci când a reţinut că intenţia părţilor din contractul de vânzare drepturi litigioase cu nr. 1112/2005 nu a fost aceea de a transfera un drept real pur şi simplu, ci un drept real de proprietate afectat de condiţia suspensivă a admiterii acţiunii în cadrul litigiului expres menţionat. Instanţa de apel deşi face referire la dreptul de proprietate al reclamantei, (în anumite paragrafe), înţelege apoi să arate că ceea ce s-a transmis în fapt prin contractul de vânzare drepturi litigioase nr. 1112/2005 este numai o vocaţie ce urmează a se consolida sau nu, în raport de soluţia adoptată în respectivul litigiu şi nicicum dreptul de proprietate asupra acelor tablouri. Considerentele contradictorii confirmă opinia recurenţilor în sensul că instanţa de apel a interpretat greşit contractul de vânzare cumpărare drepturi litigioase cu nr. 1112/2005.

Caracterul aleatoriu al contractului desemnează faptul că existenţa şi întinderea drepturilor părţilor depinde de evenimentul viitor şi incert reprezentat de rezultatul procesului judiciar. Aşadar, cumpărătorul are prefigurate în minte ambele posibilităţii ale soluţionării procesului în care intervine la momentul cumpărării drepturilor litigioase, neputându-se îndrepta împotriva vânzătorului pentru recuperarea preţului plătit în cazul în care s-ar respinge cererea de chemare în judecată. Aceeaşi raţiune se aplică similar şi vânzătorului de drepturi litigioase care nu se mai poate pretinde proprietar asupra dreptului înstrăinat în cazul în care acţiunea vizând fondul dreptului transmis şi al pretenţiilor decurgând din acesta s-a admis de către instanţele judecătoreşti. Acest vânzător nu mai poate iniţia o nouă acţiune, având acelaşi scop cu cea din procesul anterior, pentru a putea apoi să încheie un contract de vânzare drepturi litigioase aproape identic cu cel din cauza precedentă, cu singura deosebire constând în numărul diferit al dosarului de instanţă. O altă interpretare a reglementărilor privind vânzarea de drepturi litigioase ar nesocoti principiul securităţii raporturilor juridice civile şi ar permite iniţierea la nesfârşit a unor procese civile în care, cu toate că instanţele judecătoreşti au soluţionat în mod irevocabil anumite cereri de chemare în judecată, autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat va fi mereu ocolită prin schimbarea părţilor în proces şi prin înlocuirea formală sau nu a motivelor care stau la baza acţiunilor urmărind acelaşi scop.

De altfel, părţile dintr-un contract de vânzare cumpărare drepturi litigioase cunosc deopotrivă faptul că au şanse de câştig şi de pierdere care depind de un eveniment viitor şi incert, cum s-a arătat mai sus, şi că aceste şanse nu pot fi evaluate în momentul încheierii actului juridic, ci numai în momentul îndeplinirii sau al neîndeplinirii evenimentului reprezentat de procesul judiciar. De aceea incertitudinea specifică actelor aleatorii nu trebuie tratată în mod separat şi scoasă din context pentru a i se atribui caracterul de condiţie suspensivă. Actele aleatorii nu se confundă la rândul lor cu actele juridice afectate de modalităţi. Criteriul legăturii actelor cu modalităţile prezintă interes sub aspectul valabilităţii acelor acte juridice, ori în speţă suntem în prezenţa unui act aleatoriu a cărui valabilitate nu a fost niciodată contestată şi care şi-a produs pe deplin efectele.

Întrucât numita A. a înstrăinat, într-un litigiu anterior, toate drepturile sale litigioase asupra colecţiei de tablouri, aceasta nu mai poate formula în justiţie nicio acţiune în legătură cu bunurile înstrăinate întrucât deja a înstrăinat, într-un alt litigiu, drepturile referitoare la aceste bunuri.

A admite ideea că sunt posibile înstrăinări succesive ale drepturilor litigioase în litigii având ca obiect acelaşi bunuri ar afecta, în opinia instanţei supreme, stabilitatea circuitului civil atât timp cât vânzătorul de drepturi litigioase nu mai avea, la momentul celei de-a doua vânzări, în patrimoniul său drepturi care să poată fi înstrăinate.

Sub aspectul criticilor recurentului Ministerul Culturii privind modul de soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei lipsei de interes a apelantului de a continua litigiul început de A. se observă că prin acestea se tinde în fapt tot la contestarea calităţii procesuale active a reclamantei. Astfel fiind, urmează a se avea în vedere cele expuse anterior cu referire la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, în contextul examinării motivelor de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Pentru considerentele prezentate, având în vedere dispoziţiile legale invocate şi prevederile art. 41 şi urm. C. proc. civ., Înalta Curte cu majoritate, în temeiul art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., va admite recursurile pârâţilor, va modifica decizia recurată şi va respinge apelul numitului B. cu consecinţa păstrării sentinţei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursurile declarate de recurentul-pârât Muzeul de Artă al României şi de recurentul-pârât Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional împotriva deciziei nr. 281 din 26 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Modifică în tot decizia atacată în sensul că respinge apelul declarat de B. împotriva sentinţei civile nr. 573 din 19 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Cu opinia separată a doamnei judecător I.

Respinge recursurile declarate de recurentul-pârât Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi recurentul-pârât Muzeul de Artă al României împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 17 februarie 2015.

Opinie separată

În dezacord cu opinia majoritară, consider că recursurile declarate de părţi ar fi trebuit respinse, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de instanţa de apel.

Recurenţii au criticat decizia instanţei de apel prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că s-a procedat la o interpretare greşită a clauzelor contractului de vânzare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 1112 din 22 iulie 2005, schimbându-se înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia şi s-au interpretat greşit prevederile art. 1325 C. civ.

Argumentaţia adusă în sprijinul acestor motive de recurs şi acceptată de instanţa de recurs a fost aceea că, ulterior, încheierii contractului de vânzare de drepturi litigioase nr. 1112 din 22 iulie 2005, reclamanta-vânzătoare de drepturi litigioase, A. nu mai avea nici un drept de valorificat în legătură cu constatarea nulităţii actului de donaţie pentru lipsa cauzei, drept care să-i permită să declanşeze un alt proces, întrucât vânzarea de drepturi litigioase presupune că, din momentul încheierii convenţiei, a operat transmiterea dreptului în legătură cu care s-a încheiat actul.

Prin urmare, s-a susţinut că încheierea celui de-al doilea contract de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase nr. 99/2012 este lipsit de obiect, ceea ce conduce pe plan procesual la lipsa calităţii procesuale active a reclamantei.

Este adevărat că din momentul încheierii convenţiei a operat transmiterea dreptului în legătură cu care s-a încheiat actul însă, contrar opiniei majoritare, consider că, în cazul special al contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, dreptul transmis nu este unul pur şi simplu, ci unul condiţional deoarece existenţa, valabilitatea şi întinderea lui depind de soarta procesului în cadrul căruia s-a vândut dreptul litigios.

Dreptul litigios este în strânsă legătură şi parte componentă a dreptului la acţiunea civilă prin intermediul căreia se poate ajunge la realizarea dreptului pretins şi afirmat de autoarea dreptului transmis pe calea vânzării de drepturi litigioase.

Pentru a identifica dreptul litigios vândut în cadrul acţiunii civile deduse judecăţii şi al distinge de cel vândut în litigiul anterior este necesară analiza obiectului celor două contracte de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase şi, implicit, a elementelor acţiunilor civile din cele două procese pe care se grevează aceste drepturi.

Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 1112 din 22 iulie 2005 reclamanta a transmis în patrimoniul cumpărătorilor F. şi G. drepturile litigioase care făceau obiectul Dosarului nr. x/2003, având ca obiect şi cauză, aşa cum rezultă din considerentele deciziei civile nr. 942 din 28 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, nulitatea contractului de donaţie pentru lipsa consimţământului şi violenţă fizică şi morală.

Obiectul contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase nr. 1112 din 22 iulie 2005 este determinat de părţi în alin. (3) din cuprinsul acestui contract, în care se precizează că părţile înstrăinează, respectiv dobândesc drepturile litigioase ce rezultă din Dosarul nr. x/2003 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, cumpărătorii fiind substituiţi în toate drepturile cedentei, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta. Aşadar, prin acest contract părţile nu au transmis decât drepturile litigioase fondate pe cauza juridică determinată în acel litigiu.

Prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase nr. 99/2012 s-au vândut drepturile litigioase în cadrul litigiului ce face obiectul Dosarului nr. 1423/2/2012, dosarul prezentului recurs, cu precizarea expresă că în acest dosar s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. 1836 din 18 noiembrie 1950 şi restituirea primei părţi din colecţia de tablouri.

În această cauză, reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie nr. 1836 din 18 noiembrie 1950, (acelaşi contract) pentru lipsa cauzei contractului de donaţie, în temeiul art. 948 pct. 4 coroborat cu art. 966 C. civ. din 1864 (lipsa intenţiei de a gratifica statul român cu această colecţie de tablouri) şi, ca efect al nulităţii, repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Rezultă astfel că între cele două litigii, respectiv cel soluţionat irevocabil prin decizia civilă nr. 942 din 28 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti (Dosar nr. x/3/2005) şi litigiul dedus spre soluţionare, nu există identitate de cauză deoarece în primul proces s-a invocat nulitatea donaţiei pentru lipsa consimţământului donatorilor şi violenţă fizică şi morală, iar în prezenta acţiune se invocă nulitatea donaţiei pentru lipsa cauzei contractului de donaţie.

Din această perspectivă este de subliniat şi faptul că instanţa de fond a respins excepţia puterii de lucru judecat ce decurge din hotărârea pronunţată în litigiul anterior, iar această statuare a instanţei de fond a intrat, la rândul său, în puterea de lucru judecat prin neapelarea hotărârii instanţei de fond sub acest aspect. Prin urmare, ideea de afectare a stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice poate fi ataşată doar situaţiei în care s-ar nesocoti autoritatea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească.

Or, în cauză, dimpotrivă, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că nu există identitate de cauză între cele două litigii.

Consider că interpretarea contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase în concordanţă cu argumentele prezentate de recurenţi prin motivele de recurs nu poate fi primită. Aceasta deoarece obiectul contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase este reprezentat de dreptul subiectiv civil ce constituie element al acţiunii deduse spre soluţionare instanţelor judecătoreşti.

Existenţa litigiului este inerentă dreptului subiectiv transmis şi imprimă caracter litigios, dar şi aleatoriu acestui drept aşa cum rezultă din prevederile art. 1403 C. civ. din 1864. Dreptul vândut nu este unul pur şi simplu, care se transmite, ca atare, vânzătorului în momentul realizării acordului de voinţă prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase. Ceea ce se transmite printr-un astfel de contract sunt şansele de a câştiga procesul şi posibilitatea de a valorifica şi dobândi dreptul pretins în cadrul litigiului, în măsura în care se va câştiga procesul. În situaţia în care procesul va fi pierdut, s-ar statua cu autoritate de lucru judecat că dreptul vândut, fondat pe o anumită cauză juridică, nu a existat în mod valabil şi în limitele în care acesta a fost transmis.

Vânzarea dreptului litigios este o convenţie în care părţile nu cunosc existenţa şi valabilitatea dreptului la momentul realizării acordului de voinţă, vânzătorul garantând doar existenţa litigiului, în strânsă legătură cu dreptul vândut, dar nu şi soarta procesului pentru că, în funcţie de hotărârea pronunţată, se confirmă sau nu dreptul pretins şi vândut.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că reclamanta, în calitate de moştenitoare a autorilor deposedaţi îşi va concretiza pretinsul drept de proprietate asupra tablourilor doar sub condiţia constatării nulităţii donaţiei pentru lipsa clauzei.

Reclamanta-vânzătoare de drepturi litigioase, în calitate de moştenitoare a fostului proprietar, donator al bunurilor ce au făcut obiectul contractului de donaţie nu are decât vocaţia de a-şi valorifica dreptul de proprietate asupra acestor bunuri, calitatea de proprietar urmând a se confirma sau, dimpotrivă, a se infirma prin soluţionarea acţiunii promovate. Ceea ce s-a transmis cumpărătorilor de drepturi litigioase a fost doar această vocaţie, conferită de calitatea de moştenitoare a autorului donator, de a afirma şi pretinde că este titulara dreptului a cărui existenţă depinde de soarta procesului.

În condiţiile în care dreptul de proprietate pretins în primul litigiu nu a fost recunoscut, reclamanta-vânzătoare de drepturi litigioase nu şi-a pierdut vocaţia de a încerca valorificarea şi dobândirea dreptului pierdut de autorii săi, pe alte temeiuri decât cele care au fost invocate în litigiul anterior şi, astfel, se justifică legitimarea procesuală activă a moştenitoarei donatorului, legitimare procesuală care s-a transmis prin contractul de vânzare de drepturi litigioase către cumpărătorul acestora, intimatul B.

Hotărârea instanţei de fond care respinge acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale active este greşită iar instanţa de apel, în mod corect, a anulat această hotărâre şi a trimis cauza spre rejudecare.

Pentru aceste motive am considerat că recursul recurenţilor ar fi trebuit respins în temeiul art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate în apel.