Forensic negation of loan agreement signatures as decisive barrier to debt collection and de facto association claims

Decizia nr. 496/2016

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov la 31 ianuarie 2013, sub nr. x/197/2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL emiterea somaţiei de plată pentru suma de 231.033 euro, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a încheiat la 29 aprilie 2003, în calitate de creditor, cu societatea pârâtă, în calitate de debitor, contractul de împrumut având ca obiect acordarea de către pârâtă a unui împrumut în sumă totală de 360.000 euro fără dobândă, plătibil în rate lunare a câte 6.000 euro, durata contractului fiind de 60 de luni, începând din 01 iunie 2003, până la 30 iunie 2008, arătând că pârâta a achitat doar parţial suma rămânând un rest de 231.033 euro.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia de necompetenţă materială a judecătoriei, arătând că, faţă de valoarea obiectului cererii, competenţa revine Tribunalului Braşov. Totodată, a mai invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului faţă de temeiul de drept, respectiv O.U.G. nr. 119/2007, precizând că nu este vorba de contracte încheiate între profesionişti, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că nu a încheiat niciodată un astfel de contract cu reclamantul, iar contractul depus la dosarul cauzei în copie xerox nu există în realitate, societatea pârâtă nefiind parte, semnătura prezentă pe actul invocat în dreptul reprezentantului legal al societăţii, C.iu, nu aparţine acestuia, iar amprenta cu ştampila societăţii pârâte nu este una reală, societatea nu a deţinut niciodată o astfel de ştampilă, aspect ce se va dovedi printr-o expertiză grafologică şi tehnică, precum şi în raport cu înscrisurile menţionate.

La termenul din 06 martie 3013, reclamantul şi-a precizat acţiunea, arătând că înţelege să se judece pe calea dreptului comun şi nu pe calea ordonanţei de plată.

Prin sentinţa civilă nr. 6235 din 10 aprilie 2013, Judecătoria Braşov a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei şi a declinat competenţa, în favoarea Tribunalului Braşov, cauza fiind înregistrată la data de 23 aprilie 2013, sub nr. 3932/62.

Prin sentinţa civilă nr. 214 din 16 februarie 2015, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului invocată de pârâtă şi a respins cererea formulată de reclamantul A., împotriva pârâtei SC B. SRL, obligând reclamantul la plata sumei de 2.820 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut cu privire la excepţia prescripţiei dreptului reclamantului la acţiune, că reclamantul a invocat în dovedirea pretenţiilor sale, existenţa unui contract de împrumut din data de 29 aprilie 2003 şi a unui angajament de plată ce poartă data de 06 martie 2010 despre care a pretins că l-ar fi încheiat cu pârâta SC B. SRL, prin administrator.

Faţă de această dată, instanţa a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov la 31 ianuarie 2013, anterior împlinirii termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, astfel încât excepţia prescripţiei invocată de pârâtă a fost apreciată ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că reclamantul a susţinut existenţa unui împrumut acordat societăţii pârâte la 29 aprilie 2013, pentru suma de 360.000 euro, din care pârâta ar mai avea un rest de plată în sumă de 231.033 euro.

În dovedirea susţinerilor sale, reclamantul a depus la dosar un înscris intitulat contract de împrumut încheiat la data de 29 aprilie 2003, ce poartă denumirea societăţii pârâte, numele administratorului acesteia, o semnătură şi o ştampilă despre care reclamantul a afirmat că ar aparţine administratorului pârâtei, respectiv societăţii pârâte.

Din concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, s-a reţinut că semnăturile de pe actele denumite „contract de împrumut din 29 aprilie 2003” şi „angajament de plată din 06 martie 2010”, deşi sunt aplicate prin scriere directă, în original, nu aparţin numitului C., administrator al societăţii pârâte, nefiind identice cu semnăturile aparţinând numitului C. aplicate pe acte originale şi autentice în perioada 2003-2004, iar în răspunsul la obiecţiunile reclamantului, expertul şi-a menţinut opinia exprimată în concluziile raportului de expertiză.

Astfel, neexistând semnătura reală a administratorului pârâtei pe contractul de împrumut din 29 aprilie 2003 şi angajamentul de plată din 06 martie 2010, societatea pârâtă nu poate fi angajată într-un raport obligaţional faţă de reclamant, care să rezulte din cele două înscrisuri, căci societatea este angajată doar prin actele încheiate şi semnate în mod real de reprezentantul său, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat.

Altfel spus, neavând forţă probantă, cele două înscrisuri nu pot dovedi nici invocata desocotire a părţilor care s-ar fi realizat pe calea încheierii unui împrumut, iar în lipsa unei înţelegeri exprese a părţilor în acest sens, care să fi fost dovedită în prezentul litigiu, desocotirea nu s-ar putea realiza pe cale judiciară prin aplicarea regulilor unui contract de împrumut.

În prezentul litigiu, lichidarea pretenţiilor dintre asociatul în fapt A. şi societatea pârâtă, reprezentantă de asociatul C., pretenţii rezultate din retragerea din afacere a reclamantului, nu se poate realiza pe cale judiciară prin invocarea şi aplicarea regulilor de la contractul de împrumut, în lipsa unui acord expres al părţilor care să fie dovedit, căci o asemenea ipoteză nu ar ţine seama de principiul suportării pierderilor de către reclamant până în momentul retragerii.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul A., criticând sentinţa pentru netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 772/Ap din 15 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a fost respins apelul formulat de apelantul-reclamant A., care a fost obligat să plătească intimatei-pârâte SC B. SRL suma de 1000 lei cheltuieli de judecată în apel.

Din conţinutul motivelor de apel, instanţa a reţinut că apelantul a criticat sentinţa doar sub aspectul netemeiniciei constând în modalitatea instanţei de interpretare şi apreciere a probatoriului administrat la fond.

Cu privire la criticile ce ţin de modalitatea de efectuare de către expertul criminalist a expertizei grafoscopice, de metodele grafometrice întrebuinţate, s-a apreciat că sunt nefondate faţă de răspunsul expertului la obiecţiunile reclamantului la expertiza iniţială, iar o nouă expertiză grafică putea fi încuviinţată, în condiţiile art. 212 C. proc. civ., în cazul în care instanţa nu era lămurită prin expertiza efectuată, ori în cauză, din moment ce concluziile expertizei erau clare sub aspectul apartenenţei semnăturii de pe cele două înscrisuri, în mod corect s-a concluzionat pentru respingerea unei noi expertize, neexistând indicii că un alt expert ar fi putut constata contrariul, astfel că instanţa de apel a respins cererea în probaţiune privind efectuarea unei noi expertize, conform menţiunilor din încheierea din 21 mai 2015.

Referitor la criticile ce vizau interpretarea eronată a probelor şi ignorarea probelor cu înscrisurile de tipul A2 care dovedeau aceeaşi creanţă ca şi cea din contractul de împrumut şi angajament de plată despre care s-a reţinut că nu sunt semnate de C., în calitate de administrator legal al SC B. SRL, instanţa a constatat că acestea sunt nefondate, întrucât înscrisurile respective nu pot avea calitatea unui început de dovadă scrisă neconţinând data şi semnătura emitentului.

În speţă, însă, înscrisurile propuse de reclamant ca „început de dovadă scrisă” nu conţin date clare că provin de la „împrumutat”, având în vedere declaraţiile părţii din care rezultă că se recunoaşte ca aparţinând lui C. doar scrisul cu privire la compoziţia unei reţete de pâine şi preţul de achiziţie a unor utilaje cumpărate de la firma E.

A mai reţinut instanţa, în legătură cu susţinerea apelantului privind dovedirea unei asocieri de fapt între reclamant şi C., tocmai în scopul fondării SC B. SRL, că din probele administrate în apel, respectiv statutul societăţii din 1994 şi contractul de cesiune părţi sociale din 24 martie 1995, rezultă că fondatorul acestei societăţi a fost numitul D., asociat unic la momentul anului 1995 când s-a încheiat contractul de cesiune prin care acesta i-a cedat părţile sociale deţinute la SC B. SRL numitului C. care a devenit unic asociat, situaţie juridică în structura societăţii ce dăinuie şi la momentul promovării acţiunii de faţă, astfel cum rezultă din extrasul Oficiul Registrului Comerțului depus în cauză la instanţa de fond.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii introductive de instanţă, astfel cum a fost formulată şi precizată.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul susţine că i-a fost încălcat dreptul la apărare de către Tribunalul Braşov prin nepronunţarea asupra cererilor de efectuare a unei noi expertize grafoscopice de către Institutul Naţional de Expertize Criminalistice Bucureşti, cereri formulate şi depuse la dosarul cauzei la 8 mai 2014 şi respectiv, 4 septembrie 2014.

În acest context, recurentul arată că nepronunţarea de către prima instanţă asupra petitului cererilor a condus la restrângerea dreptului la apărare al acestuia, căruia i-a fost refuzat implicit şi în mod nelegal accesul la un mijloc de probă prevăzut de lege.

Mai susţine recurentul, că nelegală este şi respingerea cererii de probe din 18 ianuarie 2015, prin care a solicitat administrarea unei noi expertize grafoscopice, întemeiată pe dispoziţiile H.G. nr. 368/1998, iar procedând în această manieră, Tribunalul Braşov a îngrădit în mod nepermis accesul la probaţiune, într-un domeniu în care, în mod evident, rezultatul expertizei criminalistice determina într-o măsură substanţială rezultatul procesului civil.

O altă critică a recurentului vizează încălcarea dreptului la apărare, de către instanţa de apel, prin respingerea cererii de probaţiune, în sensul administrării din nou a probei cu expertiză grafoscopică, întrucât administrarea în faza apelului a unei asemenea probe este permisă de legea procesuală şi nu era susceptibilă să lezeze nici interesul procesual al părţii adverse, care câştigase procesul la fond şi nici buna administrare a justiţiei, în contextul în care, în speţă, proba respectivă cântăreşte mult în soluţionarea cauzei.

În opinia recurentului, respingerea cererii de readministrare, în apel, a probei cu expertiză grafoscopică echivalează, în această materie, cu lipsirea părţii de un grad de jurisdicţie, întrucât, în practică, instanţele urmează fidel concluziile experţilor grafologi.

Astfel, refuzul sistematic al instanţelor de a recunoaşte dreptul recurentului de a recurge la Institutul Naţional de Expertize Criminalistice pentru o nouă expertiză grafoscopică i-a impus acestuia efectuarea unei expertize extrajudiciare realizate de către expertul judiciar grafolog Gerhard Schubert, având gradul de comisar principal de poliţie în cadrul poliţiei judiciare Bavaria, care a apreciat că probabilitatea ca semnăturile în litigiu să-i aparţină domnului Corneliu Bularca este de cca. 60%, aspect ce relevă faptul că un expert independent a ajuns la o altă concluzie, decât cea stipulată în raportul de expertiză iniţial.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul arată că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 31/1990.

Astfel, contrar celor reţinute de către Curtea de Apel Braşov, care îşi fundamentează o parte a raţionamentului juridic plecând de la dispoziţiile Legii nr. 31/1990, acţiunea introductivă de instanţă nu a fost întemeiată pe aceste dispoziţii legale, ele fiind cuprinse doar în hotărârile judecătoreşti depuse cu titlu de practică judiciară în scopul de a sublinia realitatea, potrivit căreia, retragerea din societate a unui asociat dă naştere unui drept de creanţă al acestuia împotriva societăţii respective.

În acest sens, recurentul arat că dezdăunarea sa, ca urmare a retragerii din societate, nu ar fi urmat să se realizeze, în temeiul prevederilor Legii nr. 31/1990, ci în temeiul clauzelor contractului de împrumut din 2003 şi ale angajamentului de plată din 2010, conform prevederilor art. 969 C. civ. şi cu principiul libertăţii contractuale.

Prin urmare, aplicarea prevederilor Legii nr. 31/1990 la speţa dedusă judecăţii se constituie într-o greşită aplicare a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O altă critică a recurentului vizează greşita aplicare a prevederilor art. 1191 şi urm. C. civ., în acest sens referindu-se la „înscrisurile de tipul A”, faţă de care, instanţa de apel a arătat că acestea nu ar putea fi calificate ca început de dovadă scrisă, deoarece nu ar conţine data şi semnătura emitentului, sens în care consideră că instanţa a realizat o greşită aplicare a prevederilor evocate, adăugând la textul de lege două noi condiţii de existenţă ale începutului de dovadă scrisă, condiţii neprevăzute de lege, şi anume data întocmirii scripturii, respectiv semnătura emitentului.

În acest context, recurentul apreciază că prin considerentele menţionate în cuprinsul hotărârii atacate, referitor la faptul că nu ar exista niciun înscris care să probeze calitatea reclamantului, de administrator sau asociat de fapt al pârâtei, iar calitatea de asociat de fapt nu ar da dreptul la desocotire, precum şi că reclamantul nu poate proba calitatea de asociat în structura SC B. SRL, instanţa de apel a creat recurentului o situaţie mai grea decât cea existentă anterior declarării apelului, chiar dacă soluţia asupra pretenţiei efectiv formulate de către apelant a rămas neschimbată.

În drept a invocat prevederile art. 299 şi următoarele C. proc. civ. de la 1865 şi dispoziţiile legale la care a făcut referire în memoriul de recurs.

Prin întâmpinarea depusă la 9 decembrie 2015, intimata-pârâtă SC B. SRL a invocat excepţia nulităţii recursului întemeiată pe dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., arătând că recursul nu este motivat în drept şi nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se sprijină, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Înalta Curte va examina cu precădere excepţia nulităţii recursului invocată de intimată, prin întâmpinare, în temeiul art. 3021 C. proc. civ., care stabileşte condiţiile obligatoriii pe care trebuie să le cuprindă cererea de recurs, printre acestea înscriindu-se motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.

Raportând dispoziţiile de mai sus la cererea de recurs se constată că prin recursul promovat de reclamant s-au indicat motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 5, 9 ale art. 304 C. proc. civ. În ce priveşte dezvoltarea motivelor de nelegalitate, se constată din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul motivelor, că recurentul a expus în fapt greşelile, care în opinia sa, au dus la pronunţarea unei soluţii netemeinice şi nelegale.

Aprecierea acestor argumente şi măsura în care se încadrează în cerinţele motivelor de nelegalitate invocate presupune examinarea acestora de către instanţa de recurs, aşa încât, în situaţia dată nu va putea fi reţinută excepţia invocată de intimată privind nulitatea recursului în conformitate cu art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și va fi respins în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același cod, care prevăd că: ”actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul arată că i-a fost încălcat dreptul la apărare de către Tribunalul Braşov prin nepronunţarea asupra cererilor de efectuare a unei noi expertize grafoscopice de către Institutul Naţional de Expertize Criminalistice Bucureşti, cereri formulate şi depuse la dosarul cauzei la 8 mai 2014 şi respectiv, 4 septembrie 2014.

Aceste critici nu pot fi primite, având în vedere că privesc hotărârea primei instanţe, iar nu decizia instanţei de apel. Conform art. 299 alin. (1) C. proc. civ., obiectul hotărârilor supuse recursului sunt deciziile pronunţate de instanţele de apel, şi prin urmare, criticile astfel formulate se constată că au fost analizate de prima instanţă, aceasta pronunţându-se prin încheierea din 19 ianuarie 2015, iar nu 18 ianuarie 2015 cum greşit a menţionat recurentul.

Prin această încheiere, Tribunalul Braşov a respins cererea formulată de reclamantul A. privind efectuarea unei noi expertize criminalistice, reţinând că a mai fost solicitată efectuarea unei noi expertize, pe care instanţa a respins-o la un termen de judecată anterior, totodată fiind avute în vedere dispoziţiile art. 212 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, „expertiza contrarie va trebui cerută motivat la primul termen după depunerea lucrării”, aspect în raport cu care a respins cererea formulată de reclamant.

Prin urmare, critica recurentului potrivit căreia, respingerea cererii de probe din 19 ianuarie 2015 a condus la restrângerea dreptului său la apărare, se constată că nu poate fi primită, întrucât aceasta vizează anumite aspecte legate de condiţiile efectuării expertizei, în cadrul judecăţii în primă instanţă, iar nu a judecăţii în cadrul apelului.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea dreptului la apărare aducând în susţinerea acestei critici faptul că instanţa de apel a respins cererea de readministrare a probei cu expertiză grafoscopică, deşi în opinia recurentului această probă „cântăreşte mult” în soluţionarea cauzei.

Exercitarea dreptului la apărare presupune printre altele ca părţilor să li se asigure posibilitatea de a lua cunoştinţă de conţinutul dosarului şi de a propune probe. În cauză, prin respingerea probei solicitate, de a se reface expertiza, lucrare ce a fost efectuată în primă instanţă, nu s-a nesocotit dreptul la apărare. Analizând încheierea prin care instanţa de apel s-a pronunţat asupra cererii formulate rezultă că dezbaterile asupra probei solicitate au avut loc cu asigurarea egalităţii de tratament al părţilor, cu respectarea principiului contradictorialităţii procesului civil, componente intrinseci ale dreptului la apărare, iar instanţa de apel s-a pronunţat după deliberare asupra cererii formulate, pe care a respins-o motivat.

Soluţia adoptată de instanţă, de respingere a probei solicitate, reprezintă rezultatul deliberării asupra cererii formulate, ţinând seama de toate circumstanţele factuale şi de dispoziţiile legale incidente şi nu reprezintă o atingere a dreptului la apărare.

Analiza probei solicitate şi ponderea acesteia în cadrul probatoriului administrat vizează aprecieri asupra temeiniciei hotărârii pronunţate care nu pot fi cenzurate în cadrul controlului de legalitate specific recursului. Considerentele care fundamentează hotărârea adoptată în apel relevă respectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 295 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. prin realizarea unei devoluări totale a fondului cauzei, în limitele criticilor din apel, situaţie în care nu se verifică nici susţinerea referitoare la lipsirea părţii de un grad de jurisdicţie.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

Din sinteza argumentării acestui motiv, recurentul a considerat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor Legii nr. 31/1990, întrucât nu a observat că acţiunea a fost întemeiată pe contractul de împrumut din 2003 şi pe angajamentul de plată din 2010.

Această critică nu poate fi primită, întrucât, deşi a fost promovată ca o „somaţie de plată”, acţiunea a fost modificată ca o acţiune în pretenţii, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 969 şi 970 C. civ. din 1864, iar probatoriul administrat la Tribunalul Braşov s-a concretizat pe verificarea raportului obligaţional dintre reclamant, persoană fizică şi pârâta SC B. SRL, raport izvorând din cele două înscrisuri intitulate contract de împrumut încheiat la 29 aprilie 2003 şi angajamentul de plată încheiat la 06 martie 2010.

Din această perspectivă, se constată că, în speţă nu au fost aplicate dispoziţiile Legii nr. 31/1990, ci dimpotrivă, instanţa de apel a înlăturat motivat susţinerile reclamantului referitoare la calitatea de asociat în fapt a unei persoane fizice în cadrul unei persoane juridice de tipul societăţii cu răspundere limitată, reţinând că nu s-a probat o convenţie de asociere a celor două părţi, cu referire strictă la regulile dintre asociaţi în cazul retragerii din societate.

Critica recurentului ce vizează greşita aplicare a prevederilor art. 1191 şi urm. C. civ. se constată că este nefondată, urmând a fi înlăturată.

Astfel, dovada unui contract de împrumutul de consumaţie este supusă regulilor generale, putând fi făcută conform art. 1191 alin. (1) C. civ., dacă valoarea lucrului împrumutat depăşeşte suma de 250 lei, dovada se poate face numai prin înscris autentic sau prin înscris sub semnătura privată, dovada cu martori şi prezumţii, fiind admisibilă atunci când există un început de dovadă scrisă, provenind de la împrumutat sau reprezentantul lui si care face verosimil, faptul pretins, potrivit art. 1197 C. civ.

Or, în cauză, instanţa de apel a analizat înscrisurile pretinse ca având valoarea unui început de dovadă scrisă coroborate cu celelalte probe administrate înlăturându-le motivat, aşa cum rezultă din considerentele deciziei atacate. Nu se verifică susţinerile recurentului potrivit cărora instanţa de apel a adăugat cerinţe suplimentare, neprevăzute de lege pentru a califica un înscris ca fiind început de dovadă scrisă. Susţinerile recurentului privind concludenţa înscrisurilor prezentate cu valoarea unui început de dovadă scrisă ţin de aspecte de temeinicie ale deciziei pronunţate în apel şi exced, astfel, controlului de legalitate. Considerentele deciziei recurate pun în evidenţă faptul că instanţa de apel a analizat înscrisurile de tipul A2 pretinse de recurent ca având valoarea unui început de dovadă scrisă şi le-a apreciat concludenţa în contextul tuturor probelor administrate, dând astfel eficienţă prevederilor art. 1197 C. civ. de la 1864.

În ceea ce priveşte critica recurentului, referitoare la faptul că instanţa de apel i-a creat reclamantului o situaţie mai grea decât cea existentă anterior declarării apelului, chiar dacă soluţia asupra pretenţiei efectiv formulate de către apelant a rămas neschimbată, se constată că este neîntemeiată.

Astfel, potrivit art. 296 teza a II-a C. proc. civ., apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată.

Textul consacră principiul non reformatio in pejus, care presupune ca părţii care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze, prin soluţia dată de instanţa de control judiciar, situaţia stabilită prin hotărârea atacată, cu alte cuvinte, hotărârea atacată poate fi schimbată numai în favoarea părţii care a formulat apelul.

În speţă, faptul că a fost menţinută hotărârea primei instanţe nu reprezintă altceva decât o consecinţă firească a respingerii apelului, iar o atare soluţie se pronunţă de instanţa de apel atunci când motivele invocate de apelant au fost găsite neîntemeiate, după ce în prealabil, instanţa a analizat toate motivele invocate de părţi. Considerentele reţinute în cuprinsul hotărârii nu sunt de natură să îngreuneze reclamantului situaţia în propria cale de atac, deoarece instanţa de apel, poate complini motivarea hotărârii adoptate de prima instanţă şi să înlăture considerentele care nu explicitează hotărârea, însă prin hotărârea pronunţată în apel situaţia reclamantului a rămas neschimbată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu se poate constata că s-au încălcat dispoziţiile legii pentru a fi reţinute motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. şi pe cale de consecinţă, întrucât critica adusă deciziei pronunţate de Curtea de Apel Braşov este nefondată, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A.

Potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-reclamant A. la plata către intimata-pârâtă SC B. SRL a sumei de 1.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, conform chitanţei aflate la fila 119 dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 772/Ap din 15 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata către intimata-pârâtă SC B. SRL a sumei de 1.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 martie 2016.