Corporate damages claim revived; appeal time-bar ruling quashed for defective service and remanded.

Decizia nr. 351/2016

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30 ianuarie 2013 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, sub nr. x/30/2013, reclamanta SC A. SA a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 871.190,37 lei, reprezentând minusul constatat în patrimoniului societăţii cu ocazia inventarierii efectuate în baza Deciziei de inventariere nr. 1439 din 28 ianuarie 2012, conform prevederilor Legii nr. 32/1991 şi Ordinul ministrului Finanțelor Puclice nr. 2861/2009, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, autoarea a arătat că pârâtul B. a ocupat funcţia de director al societăţii din 01 septembrie 2007 în baza contractului de mandat din aceeaşi dată şi a sarcinilor de serviciu din 05 decembrie 2009, precum şi funcţia de administrator al acesteia, iar potrivit atribuţiilor ce îi reveneau aferent acestor funcţii avea obligaţia administrării şi conservării patrimoniului societăţii.

De asemenea, a susţinut că, ulterior încetării raporturilor avute cu pârâtul, s-a procedat la verificarea tuturor dosarelor de inventariere întocmite pentru fiecare gestiune, ocazie cu care au fost constatate o serie de minusuri.

Astfel, a arătat că prin inventarierea în perioada 30 ianuarie 2012 - 01 februarie 2012 a gestiunii „mijloace fixe și obiecte de inventar", s-a constatat lipsa de mijloace fixe - echipamente tehnologice şi mobilier în sumă de 38.325,16 lei şi de obiecte de inventar în sumă de 35.126,72 lei, în baza deciziei de inventariere menţionate fiind stabilit un prejudiciu total în cuantum de 629.121 lei, compus din: 136.489 lei la coloana 1 Timişoara, 129.253 lei la coloana 2 Timişoara, 53.786 lei la coloana 3 Moldova Nouă, 49.568 lei la coloana 5 Sânnicolau Mare, 258.729 lei la coloana 6 Kromberg şi 1.296 lei la coloana 7 Resiţa.

Raportat la aceste lipsuri, reclamanta a susținut că ele sunt consecinţa administrării defectuoase a societății de către pârât, care a permis ca maşinile din parcul auto al societăţii, deşi beneficiau de asigurări C.A.S.C.O. şi R.C.A., să fie reparate doar scriptic, nu și faptic, prin circuite fictive de acte, înlocuirea pieselor deteriorate făcându-se în acelaşi mod, în timp ce primele de decontare au fost încasate de service-urile auto care doar au pretins efectuarea lucrărilor de reparaţii, fără însă să le fi realizat efectiv.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 218 alin. (1) şi art. 219 din Legea nr. 22/1969, Legea nr. 31/1991, art. 168 din Legea nr. 168/1999, art. 2019 C. civ., art. 270 C. muncii.

Reclamanta și-a precizat în mai multe rânduri cererea introductivă, după cum urmează: la 15 martie 2013 a arătat că prejudiciul a cărui acoperire o solicită a fost produs în intervalul ianuarie 2010 decembrie 2011; la termenul din 08 aprilie 2013, răspunzând cererii pârâtului de a indica dacă solicită atragerea răspunderii sale în calitate de membru al consiliului de administraţie şi director, conform art. 143 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, ori ca director, în baza contractului individual de muncă din 05 noiembrie 2002, a arătat că funcţia de director, remunerată cu salariu, justifică temeiul de drept indicat, respectiv art. 270 C. muncii; la 20 mai 2013 şi-a majorat cuantumul pretenţiilor cu 93.828,53 lei, echivalentul în lei al sumei de 21.417,06 euro, calculată la cursul Băncii Naționale a României de la data formulării cererii, respectiv 4,37 lei pentru 1 euro, reprezentând valoarea ratelor de leasing achitate pentru achiziționarea autoturismului, precum și cu suma de 2.937,49 lei, reprezentând penalități pentru neplata la timp a prețurilor de achiziționare a rovinietelor, conform facturii emise de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România.

Prin încheierea din 20 mai 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/30/2013, secţia I civilă, a Tribunalului Timiş a admis excepția propriei necompetențe funcționale, invocată de pârât prin întâmpinare, a scos cauza de pe rol şi a trimis dosarul spre competentă soluţionare secţiei a II-a civile a aceleiaşi instanţe.

La 02 iulie 2013, cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a II-a civile sub nr. x/30/2013*, iar la termenul de judecată din 31 octombrie 2013 reclamanta și-a redus cuantumul pretențiilor deduse judecății la suma de 895.975,51 lei.

Prin încheierea din 03 aprilie 2014, instanţa a respins excepţiile inadmisibilităţii și tardivităţii depunerii cererii precizatoare şi a unit cu fondul excepţia prescripţiei extinctive, toate invocate de pârât prin întâmpinare.

Prin sentinţa civilă nr. 72/PI/LP din 29 ianuarie 2015, Tribunalul Timiş, secția a II-a civilă, a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului material de a solicita antrenarea răspunderii pârâtului pentru nefuncționarea autoturismului, a respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect obligaţia de a face și a obligat-o pe reclamantă către pârât la plata sumei de 10.800 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta nu a făcut dovada existenței faptelor ilicite pretins a fi fost săvârșite de pârât și nici a certitudinii prejudiciului invocat, considerente în raport cu care a apreciat ca fiind inutilă analiza celorlalte condiții de admisibilitate a acțiunii în răspundere civilă contractuală, respectiv culpa pârâtului și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Mai mult, din analiza probatoriului administrat tribunalul a constatat că actele, faptele și operațiunile săvârșite de pârât în executarea contractului de mandat din 01 septembrie 2007 încheiat între părți au fost ratificate de societatea reclamantă prin Hotărârea adunării generale a acționarilor nr. 46 din 17 noiembrie 2011 de revocare a pârâtului din funcție.

În considerarea acestui înscris, a reținut că reclamanta a apreciat acţiunile pârâtului ca fiind conforme mandatului acordat, asumându-și astfel toate consecințele actelor și faptelor acestuia, inclusiv a celor prejudiciabile, recunoscând caracterul lor util și profitabil societăţii, precum și că au fost făcute pe seama, în numele și interesul său.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost precizată, cu cheltuieli de judecată la fond și în calea ordinară de atac.

Prin Decizia civilă nr. 597/A din 22 iunie 2015, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a respins apelul și a obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata către intimatul-pârât a sumei de 7.440 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide în acest sens, instanța de prim control a reținut în considerentele hotărârii pronunțate că reclamanta a promovat calea de atac cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ.

Din această perspectivă, curtea a notat că sentința apelată a fost comunicată reclamantei la 21 aprilie 2015, conform dovezii de comunicare aflată la fila 120 a dosarului de fond, iar apelul a fost declarat la 08 mai 2015, aşa cum rezultă din data înscrisă pe ştampila de înregistrare la Tribunalul Timiş, inscripționată pe fila 3 dosar apel, cu depăşirea termenului legal prevăzut pentru exercitarea căii de atac, care se împlinise la 07 mai 2015.

Având în vedere că apelanta-reclamanta a căzut în pretenții, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. instanța de prim control a obligat această parte în favoarea intimatului-pârât la plata sumei de 7.440 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, cu cheltuieli de judecată.

În memoriul depus la dosar a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865 (în continuare C. proc. civ.), respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8, corespondentul acestuia C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, (în continuare N.C.P.C.) cu referire la art. 9 din Legea nr. 76/2012, art. 25 N.C.P.C. şi art. 90-93 C. proc. civ.

Astfel, recurenta a criticat decizia instanţei de apel pentru a fi fost dată cu încălcarea normelor legale evocate.

Din această perspectivă, a susţinut că litigiul dedus judecăţii, prin raportare la data sesizării instanţei competente, respectiv a secţiei a II-a civile a Tribunalului Timiş prin încheierea din 02 iulie 2013, pronunţată de secţia I a aceleiaşi instanţe în Dosarul nr. x/30/2013, este guvernat de prevederile C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Ulterior, a dezvoltat o serie amplă de consideraţii privind competenţa funcţională în soluţionarea cauzei în primă instanţă, în final conchizând că, potrivit art. 227 din Legea nr. 76/2012, legiuitorul a statuat că litigiile de competenţa fostelor tribunale comerciale ori a fostelor secţii comerciale ale tribunalelor şi curţilor de apel, aşa cum este cazul în speţă, ulterior intrării în vigoare a C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, urmează să fie soluţionate de tribunale specializate sau, după caz, de secţiile civile reorganizate potrivit art. 225 şi art. 228 din aceeaşi lege.

În consecinţă, faţă de data învestirii instanţei competente funcţional - 02 iulie 2013, dată la care era în vigoare C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, a arătat că litigiul trebuia soluţionat cu aplicarea acestei reglementări sub toate aspectele.

Cu referire la pretinsa încălcare de către Curtea de Apel Timişoara a dispoziţiilor art. 25 N.C.P.C., recurenta a susţinut că noua reglementare procesuală este de imediată aplicare şi că, în consecinţă, trebuia aplicată legea nouă, care prevede că termenul legal pentru exercitarea căii de atac este de 30 de zile, argumente în considerarea cărora a apreciat că apelul pe care l-a declarat împotriva hotărârii primei instanţe a fost formulat în termen.

Ultima dintre criticile dezvoltate de recurentă vizează nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 90 şi 93 C. proc. civ.

Din această perspectivă, a arătat că, şi în situaţia în care s-ar aprecia că prezentul litigiu este supus normelor de procedură în vigoare la data sesizării primei instanţe, respectiv C. proc. civ. de la 1865, soluţia de respingere a căii ordinare de atac ca fiind tardiv formulată este greşită, având în vedere că în faţa tribunalului nu a făcut alegere de domiciliu procesual, iar sentinţa apelată i-a fost comunicată la sediul avocatului ales, nu la sediul său social, unde, de altfel, solicitase să-i fie comunicate actele de procedură.

La 17 februarie 2016, intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia recurată prin raportare la actele dosarului, în limitele controlului de legalitate şi din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele care succed:

Legea procesuală aplicabilă prezentului litigiu este cea în vigoare la data sesizării instanţei cu cererea introductivă, respectiv la 30 ianuarie 2013, astfel cum rezultă din prevederile art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora „dispoziţiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare. Procesele începute prin cereri depuse, în condiţiile legii, la poştă, unităţi militare sau locuri de deţinere înainte de data intrării în vigoare a C. proc. civ. rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanţă după această dată.”

Astfel, din economia normelor legale precitate rezultă cu evidenţă voinţa legiuitorului ca litigiile începute sub imperiul legii vechi să rămână a fi soluţionate în procedura în vigoare la data sesizării instanţelor.

Pentru argumentele expuse, instanţa supremă impune concluzia că prezentului litigiu nu îi sunt aplicabile prevederile C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, având în vedere că acest Cod a intrat în vigoare la 15 februarie 2013, iar reclamanta a promovat cererea introductivă pe rolul Tribunalului Timiş la 30 ianuarie 2013.

Din verificarea actelor dosarului, se constată că reclamanta în acţiunea introductivă a indicat pentru comunicarea actelor de procedură sediul societăţii, situat în municipiul Timişoara, jud. Timiş, precum şi că niciodată în faţa primei instanţe nu a făcut alegere de domiciliu procesual la sediul cabinetului avocatului ales.

De asemenea, actele dosarului relevă că procedura de citare a acestei părţi a fost îndeplinită atât în primă instanţă, cât şi în apel, la adresa menţionată.

Raportat la cele anterior expuse, instanţa supremă apreciază critica formulată de recurentă, referitoare la pronunţarea deciziei recurate cu încălcarea prevederilor art. 90 şi 93 C. proc. civ. de la 1865, ca fiind fondată, în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit dispoziţiilor art. 90 alin. (1) teza I 4 C. proc. civ., „înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedură se face la domiciliul sau reşedinţa celui citat.”

Prin urmare, textul legal menţionat instituie regula generală în materia comunicării actelor de procedură, de la care, prin art. 93 din acelaşi Cod, legiuitorul a instituit o singură derogare, pentru cazul alegerii de domiciliu şi aceasta, doar condiţionat de indicarea persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură.

Astfel, în eventualitatea în care partea şi-a ales domiciliul procesual şi a menţionat persoana împuternicită cu ridicarea corespondenţei, legiuitorul a permis comunicarea actelor de procedură la acea persoană, reiterând expres şi în cuprinsul acestei norme că, în lipsa unei asemenea arătări, comunicarea se va face la domiciliul părţii.

În speţă, verificând modul de îndeplinire a procedurii de comunicare către reclamantă a sentinţei apelate, Înalta Curte constată că în cuprinsul procesului-verbal întocmit de agentul procedural, respectiv al dovezii de comunicare a sentinţei tribunalului (fila 37 dosar fond), este menţionat că hotărârea a fost comunicată la sediul procesual ales, situat în Timişoara, jud. Timiş, actul de procedură fiind primit de avocat C., deşi în cererea introductivă societatea reclamantă a indicat adresa sediului său social din municipiul Timişoara, jud. Timiş.

Cum, însă, examinarea actelor din dosarul primei instanţe nu relevă că reclamanta ar fi făcut alegere de domiciliu în faţa tribunalului la sediul avocatului ales, nefiind astfel îndeplinite condiţiile impuse de art. 93 C. proc. civ. pentru a se atrage incidenţa acestei norme, nu se poate aprecia că hotărârea a fost comunicată reclamantei, în mod valabil, la sediul avocatului ales.

Astfel, menţionarea în cuprinsul procesului-verbal de comunicare a unei alte adrese decât cea indicată de partea căreia i-a fost comunicat actul de procedură echivalează cu o veritabilă lipsă de comunicare şi atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului procedural.

În aceste condiţii, instanţa supremă impune concluzia că prin respingerea apelului ca fiind tardiv declarat, în lipsa comunicării sentinţei apelate, curtea de apel a încălcat dispoziţiile imperative ale art. 90 alin. (1) teza I 4 C. proc. civ., după cum a aplicat greșit sancțiunea impusă de art. 103, raportat la art. 284 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce cade sub incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., producându-i-se recurentei o vătămare ce nu poate fi reparată decât prin casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

De asemenea, în considerarea aceloraşi argumente anterior arătate, Înalta Curte va înlătura ca nefondate susţinerile intimatului-pârât în sensul că respectiva comunicare a hotărârii la sediul avocatului ales ar constitui o neregularitate potrivit art. 108 alin. (3) C. proc. civ., susceptibilă de a fi sancţionată cu nulitatea relativă şi care a fost acoperită prin acordarea de către reclamantă a mandatului de reprezentare în faza procesuală a apelului, precum şi prin neinvocarea acestei neregularităţi în faţa instanţei de apel.

Aceasta întrucât în speță nu se poate reţine existenţa unei neregularităţi a comunicării sentinţei apelate, care să cadă sub incidența art. 108 alin. (3) C. proc. civ., nefiind vorba de nerespectarea vreuneia dintre cerinţele intrinseci ale actelor de procedură instituite de art. 100 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., de natură să atragă nulitatea comunicării potrivit aliniatului 3 al aceleiaşi norme.

În cauză este vorba despre încălcarea unei norme de procedură imperative, întrucât neregularitatea semnalată este echivalentă cu necomunicarea și reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 261 alin. (3) din acelaşi Cod şi a art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul de acces la justiţie şi la un proces echitabil, instanța supremă reținând că în cauza de față regularitatea comunicării trebuia respectată ca premisă pentru curgerea termenului de declarare a apelului, ceea ce face ca vătămarea să fie prezumată, în condițiile art. 105 alin. (2) teza finală C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată și apărarea bazată pe susținerea că recurenta nu poate invoca neregularitatea provenită din fapta proprie, câtă vreme comunicarea sentinței de fond la o altă adresă decât cea indicată de parte nu este consecința conduitei recurentei, ci a instanței.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1), raportat la art. 304 pct. 5 și 9, la art. 90 și art. 93, la art. 261 alin. (3), la art. 103 și la art. 284 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reținând că, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (5) teza I din același Cod, instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului apelului declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 597/A din 22 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 februarie 2016.