Distribution agreement termination and commercial network value: appellate decision quashed and case remanded for failure to properly examine contract duration and delictual liability evidence
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice admitted the appeal, set aside the Court of Appeal’s decision, and remanded the case for retrial, leaving the first-instance judgment (which dismissed the plaintiff's claim and granted the defendant's counterclaim for unpaid product value) provisionally enforceable but subject to a full re-examination of all issues; the dispute concerned a unilateral termination of an international distribution agreement for a branded product line, where the distributor claimed lost profits and the value of a developed commercial network, while the supplier counterclaimed for unpaid invoices. The decisive legal basis was the procedural requirement for reasoned judgments under Article 261 of the Civil Procedure Code and the right to a fair trial under Article 6 of the European Convention on Human Rights, as the appellate court failed to adequately analyze material evidence—including the five-year business plan, post-contract deliveries, and correspondence indicating intent to continue—thereby violating the obligation to respond to fundamental arguments and effectively neglecting the merits of the case.
Legislator headnote
AI generatedart. 969 alin. (1) C. civ, art. 1361 C. civ, art. 274 alin. (1) C. proc. civ, art. 969 C. civ, art. 295 alin. (1) C. proc. civ, art. 4042 C. proc. civ; Distribution agreement termination and commercial network value: appellate decision quashed and case remanded for failure to properly examine contract duration and delictual liability evidence: Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reținut cu prioritate că instanţele române sunt competente să soluţioneze litigiul, în aplicarea art. 5 pct. 1 şi 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Decizia nr. 347/2016
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Judecata în faţa primei instanţe.
Obiectul și cauza cererilor şi sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 29 iunie 2012, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige pe aceasta la plata de despăgubiri pentru profitul nerealizat ca urmare a denunțării unilaterale a contractului de distribuție, evaluate provizoriu la suma de 200.000 euro, dar și la plata de despăgubiri la nivelul valorii de piață a rețelei de distribuție creată de reclamantă, evaluate provizoriu la suma de 500.000 euro, cu cheltuieli de judecată.
Prin cererea din 16 iunie 2014, reclamanta a precizat că valoarea pretențiilor aferente primului capăt de cerere este de 610.120 euro și pentru cel de-al doilea, de 4.028.000 euro.
În motivare, a arătat că, în calitate de distribuitor, a încheiat cu societatea de naţionalitate americană C. un contract de distribuție internațională cu privire la toate produsele subsumate mărcii D., care îi aparținea celei din urmă; reclamanta a precizat că relația contractuală dintre cele două societăți datează din 1996, fiind întemeiată pe încheierea unor planuri de afaceri pe termen lung, de câte 5 ani, ultima fiind cuprinsă între anii fiscali 2007 şi 2012. A mai arătat şi că părțile au convenit ca planurile de afaceri cincinale să fie materializate concret în sub-planuri de afaceri anuale, înțelegerea lor fiind să nu se aplice anul fiscal din România, ci anul fiscal al producătorului C., și anume 1 iulie - 30 iunie. S-a susţinut că în executarea planurilor de afaceri, C. livra produsele din gama D. către reclamantă, care îi plătea prețul, ele fiind apoi revândute pe piața internă, diferența dintre prețuri constituind profitul brut al distribuitorului.
Reclamanta a arătat că dreptul de a vinde produsele D. în România a aparținut din anul 2008 filialei greceşti a C., iar în luna noiembrie 2010, a fost informată asupra cesiunii dreptului de vânzare a produselor D., precum şi asupra transferului contractului către E., preluată de F., ca urmare a fuziunii luând fiinţă B. (pârâta), societate care a înştiinţat-o printr-o scrisoare asupra preluării tuturor contractelor şi operaţiunilor anterior deţinute şi a asigurat-o de continuarea relaţiilor economice şi juridice fără vreo modificare.
Cu toate acestea, la 02 septembrie 2011 pârâta a denunţat unilateral contractul de distribuţie printr-o notificare de încetare a contractului, fără a-i imputa vreo culpă și, în mod abuziv şi fără o explicaţie, a substituit în toate relaţiile contractuale în ce priveşte comercianţii cu amănuntul pe SC G. SRL, care a trimis apoi către toţi distribuitorii o notificare prin care a afirmat că reclamanta nu mai are drept de distribuţie asupra produselor D. şi că ea va fi cea care va onora pe viitor orice comandă.
Susţinând că ultimul plan cincinal urma să expire la 30 iunie 2012, astfel încât la momentul denunțării unilaterale a contractului, 02 septembrie 2011, mai rămăsese de executat o perioadă de 9 luni, reclamanta a precizat că a calculat despăgubirile reprezentând profitul nerealizat, raportându-se la media prețurilor de revânzare obținute pe o perioadă de 5 ani.
În ceea ce privește cel de-al doilea capăt al cererii, reclamanta a arătat că a creat și dezvoltat în exclusivitate rețeaua de distribuție a produselor D., astfel încât această împrejurare a dat naştere unor drepturi, care includ, dar nu se limitează la bunuri materiale, clientelă și vad comercial. Cum produsele D. au devenit cunoscute de consumatori prin eforturile sale exclusive, reclamanta a susţinut că pârâta profită în prezent de reţeaua de distribuţie, fără să fi făcut nicio cheltuială pentru aceasta.
Pe calea cererii reconvenţionale depuse la data de 12 noiembrie 2012, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 56.370,84 euro, reprezentând contravaloare produse neachitate, precum şi a dobânzii legale, de 6% pe an, în cuantum de 3.554,89 euro, potrivit calculului efectuat până la 09 noiembrie 2012 şi în continuare, până la data plăţii efective a debitului principal.
În motivare, a arătat că reclamanta-pârâtă i-a creat un prejudiciu în valoare de 56.307,84 euro, plus dobânda legală de 6% pe an până la achitarea datoriei, în baza facturilor emise.
Prin sentinţa civilă nr. 3466 din 07 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă cererea principală ca neîntemeiată, a fost admisă cererea reconvenţională, iar reclamanta-pârâtă a fost obligată la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 56.370,84 euro, reprezentând contravaloare produse, precum şi la plata sumei de 6.568,39 euro, cu titlu de dobândă legală calculată până la 07 octombrie 2013, la care se adaugă dobânda legală aferentă debitului principal, în continuare, până la plata efectivă a acestuia; reclamanta-pârâtă a fost obligată și la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 64.793,05 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reținut cu prioritate că instanţele române sunt competente să soluţioneze litigiul, în aplicarea art. 5 pct. 1 şi 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.
În ceea ce privește legea aplicabilă fondului raportului juridic, a notat că prevederile Regulamentului (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) nu sunt incidente, deoarece, potrivit art. 29 alin. (2) din Regulament, acesta se aplică începând cu data de 17 decembrie 2009 (cu excepţia art. 26 care nu are relevanţă în cauză), iar în speţă reclamanta a pretins încheierea contractului în anul 2008.
Cum în speţă se invocă încheierea unui contract de distribuţie, rezultă că debitorul prestaţiei caracteristice este distribuitorul, respectiv reclamanta-pârâtă, care are sediul în România, aspect care determină aplicabilitatea legii române.
Cu privire la cel de-al doilea capăt al cererii, prin care se invocă săvârşirea unei fapte ilicite ulterioare datei de 11 ianuarie 2009, legea aplicabilă este legea română, conform art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II), care dispune, ca normă generală, că legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea ţării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce ţară are loc faptul cauzator de prejudicii şi indiferent de ţara sau ţările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt.
Pe fond, tribunalul a reţinut, în baza proceselor-verbale ale ședințelor dintre reprezentanții societății reclamante și cei ai C. (deținătorul mărcii D.), precum şi din corespondenţa electronică purtată între cele două societăţi, că relația dintre acestea a avut ca obiect comercializarea produselor D. în România, în baza unor planuri de afaceri pe termen lung, ultimul fiind încheiat pentru perioada 01 iulie 2007 - 30 iunie 2012.
A mai reţinut, din înscrisurile depuse la dosar şi din declaraţia martorului H., că cele două societăţi menţionate mai sus întocmeau apoi planuri operaționale anuale, care cuprindeau volumul de vânzări determinat pe unități de timp, bugetele previzionate pentru promovarea produselor, analize privind produsele concurente, situații comparative cu anii anteriori şi liste de prețuri ale produselor. Ultimul plan anual a fost întocmit pentru anul fiscal 2011, aferent perioadei 01 iulie 2010 - 30 iunie 2011.
Aşadar, tribunalul a subliniat că probele administrate atestă existența relației contractuale dintre cele două societăţi, în cadrul căreia reclamanta-pârâtă avea nu numai dreptul, ci şi obligația de a comercializa pe teritoriul României produsele D. și de a dezvolta piața acestor produse în beneficiul său, dar și al partenerului contractual care era interesat să crească volumul vânzărilor acestora în România. Această relație contractuală a implicat o organizare a vânzărilor produselor D. pe teritoriul României, bazată pe colaborarea dintre cei doi parteneri, raportul juridic astfel creat neconstituind, pe cale de consecință, o simplă succesiune de contracte de vânzare-cumpărare, aşa cum a susținut pârâta-reclamantă. În acest sens, tribunalul a mai reţinut că deși relația dintre cele două societăţi a presupus vânzări succesive de produse D., realizate pe bază de comenzi lunare sau trimestriale, ea nu s-a limitat la aceste operațiuni juridice, ci a implicat deopotrivă elaborarea de strategii pentru păstrarea și atragerea clientelei şi pentru creșterea volumului de vânzări, adaptarea condiţiilor de comercializare și elaborarea unei politici economice în vederea întăririi poziției în piață a mărfurilor D., aşadar o organizare specifică unei relaţii de distribuţie, pe care producătorul C. a recunoscut-o de altfel, de vreme ce reclamanta-pârâtă figurează pe etichetele produselor D. în calitate de distribuitor pentru România.
În continuare, prima instanţă a notat că transferul afacerii de la C. către E. a fost confirmată în cadrul întâlnirii din data de 11 octombrie 2010 de la Bucureşti, la care au participat reprezentații reclamantei-pârâte şi a celor două societăţi evocate aici. Ulterior, la 07 decembrie 2010 a avut loc la Arad o întâlnire între reprezentanții reclamantei-pârâte şi cei ai E., care atestă continuarea relaţiei de afaceri cu privire la desfacerea produselor D. pe piaţa din România.
Conform adresei din 04 aprilie 2011, pârâta-reclamantă a confirmat faptul că E. i-a transferat activitatea de produse de îngrijire a încălţămintei, arătând că va respecta pe deplin toate contractele şi convenţiile încheiate anterior cu reclamanta-pârâtă, că va prelua toate creanţele deschise şi toate angajamentele deschise pentru alocaţii şi bonusuri şi că va aranja decontarea la scadenţă, precum şi că va accepta şi livra comenzile către reclamanta-pârâtă Safilar începând cu aceeaşi dată.
Însă, prin notificarea din 02 septembrie 2011, pârâta-reclamantă a comunicat reclamantei-pârâte încetarea aranjamentelor de distribuţie cu efect la 30 de zile de la data emiterii respectivului act, şi anume de la 02 octombrie 2011.
Tribunalul a notat şi că, astfel cum rezultă din adresa din 07 septembrie 2011, SC G. SRL a preluat vânzările produselor D. în România, începând cu data de 03 octombrie 2011.
Față de cele reținute, a constatat că între C. și SC A. SRL au existat, în mod neîndoielnic, raporturi contractuale, având ca obiect distribuția de produse D. pe teritoriul României, fiind irelevantă împrejurarea că ele nu s-a concretizat într-un act scris care să cuprindă termenii și condițiile contractului, deoarece principiul libertăţii contractuale permite încheierea unei convenţii doar prin acordul de voinţă al părţilor. De altfel, în cuprinsul notificării din 02 septembrie 2011, pârâta-reclamantă a folosit sintagma „aranjamentele de distribuţie”, confirmând în acest mod calitatea de distribuitor a reclamantei-pârâte în ceea ce priveşte produsele D.
Reţinând, așadar, că între reclamanta-pârâtă şi C. au existat raporturi contractuale privind distribuţia produselor D. în România, prima instanță a apreciat că este necesar a se stabili, pentru soluţionarea primului capăt al cererii de chemare în judecată, durata acestui raport.
În acest sens, a luat act că C. și reclamanta-pârâtă au stabilit în termeni generali un plan de afaceri pe o perioadă de 5 ani, probele administrate în cauză nerelevând însă un angajament ferm și concret de colaborare pe perioada menționată.
Astfel cum s-a arătat anterior, previziunile cu privire la comercializarea produselor D. în cadrul perioadei de 5 ani erau concretizate în planuri de afaceri anuale și numai acestea au cuprins date concrete cu privire la volumul de vânzări, cifra de afaceri, bugetul de investiții pentru fiecare an şi preţul produselor.
Tribunalul a notat că în cadrul întâlnirii din 12 iunie 2007, C. şi reclamanta-pârâtă au convenit ca aceasta din urmă să pregătească previziunea pentru marja comercială pentru următorii 5 ani (anii fiscali 2008-2012); ulterior în cadrul şedinţei din 12 septembrie 2007, când s-a discutat strategia pentru planul de afaceri 2008-2012, reprezentantul reclamantei-pârâte a fost cel care a afirmat că „numerele pentru investiţia suplimentară pentru perioada L.R.P. nu sunt aşa de importante în acest moment şi acestea trebuie să fie decise în conformitate cu A.O.P. (planurile de afaceri anuale, n.red.)”. Ca atare, deoarece înțelegerea concretă cu privire la derularea afacerii privind distribuţia produselor D. de către reclamanta-pârâtă era convenită anual, prima instanță a reținut că proiectul de afacere pe termen lung (de 5 ani) nu poate asimilat unui acord de voinţă care să fi dat naştere unui raport juridic contractual de distribuţie pe o perioadă de 5 ani.
În aceste condiții, a apreciat că derularea relației de afaceri privind distribuţia produselor D. în România s-a efectuat în baza unor contracte succesive, fiecare dintre ele fiind încheiat pe o durată determinată de câte un an.
Cum ultimul plan de afaceri este aferent anului fiscal C. 2011 (01 iulie 2010 - 30 iunie 2011), cel corespunzător anului 2012 nemaifiind întocmit, în baza principiului forţei obligatorii a contractului, consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ. de la 1864 (aplicabil raporturilor dintre părți în virtutea principiului tempus regit actum), tribunalul a considerat că pârâta-reclamată era obligată să respecte acordul de distribuţie numai până la data de 30 iunie 2011 (finalul perioadei corespunzătoare planului de afaceri pentru anul 2011).
Prin urmare, luând act că reclamanta-pârâtă şi-a întemeiat primul capăt de cerere exclusiv pe relaţia acesteia cu C., continuată ulterior de E. şi mai apoi de B., reţinând că obligativitatea raportului contractual nu poate fi invocată ulterior datei de 30 iunie 2011, prima instanță a apreciat că autoarea cererii principale nu are dreptul la daune-interese, contractul de distribuţie încetându-şi efectele la data menţionată. În acest context, a subliniat că notificarea din 02 septembrie 2011 emisă de pârâta-reclamantă nu are semnificaţia unei denunţări unilaterale înainte de termen, ci reprezintă manifestarea de voinţă a emitentului de a nu se reînnoi aranjamentele de distribuție (astfel cum rezultă din chiar denumirea actului) cu reclamanta-pârâtă referitor la produsele D. Faptul că derularea acestor aranjamente de distribuţie a avut loc şi ulterior datei de 30 iunie 2011 poate fi considerată, în contextul prezentat, cel mult un nou acord, pentru care însă reclamanta-pârâtă nu a înfăţişat probe care să ateste un angajament ferm privind distribuţia produselor D. din partea pârâtei-reclamante, producător de efecte juridice până la data de 30 iunie 2012.
În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, întemeiat în drept pe art. 998-999 C. civ. de la 1864 (în continuare, C. civ.), tribunalul a constatat că reclamanta-pârâtă nu a probat existenţa unui contract de distribuţie exclusivă (articolele de presă depuse la dosar nefiind privite ca probe în acest sens), astfel încât a apreciat că în sarcina pârâtei-reclamante nu se poate reţine săvârșirea vreunei fapte ilicite, în sensul încălcării exclusivităţii reţelei de distribuţie.
În acest context, încheierea de către pârâta-reclamantă a unui aranjament de distribuţie cu un alt distribuitor, SC G. SRL, a fost privită ca o împrejurare insuficientă pentru a se reţine în sarcina acesteia săvârşirea unei fapte ilicite.
În continuare, făcând ample referiri la probele cu înscrisuri și cu expertiză, prima instanță, constatând că nu sunt îndeplinite cerinţele pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei-reclamante, respectiv existenţa faptei ilicite săvârşită cu vinovăţie care să cauzeze reclamantei-pârâte un prejudiciu cert, atât în ceea ce priveşte existenţa, cât şi întinderea acestuia, a consolidat argumentația care a condus-o către respingerea acțiunii principale.
Examinând cererea reconvențională, tribunalul a reținut că în baza comenzilor reclamantei-pârâte în perioada mai - august 2011, pârâta-reclamantă a livrat produse D. în valoare totală de 58.098,84 euro, din care pârâta-reclamantă a dedus, în baza notei de credit din 09 septembrie 2011, suma de 1.728 euro, rămânând un rest de plată în valoare de 56.370,84 euro, creanţă care a fost confirmată şi de raportul de expertiză întocmit în cauză.
Întrucât pârâta-reclamantă a făcut dovada dreptului său de creanţă prin facturi şi prin înscrisurile care atestă livrarea mărfurilor, iar reclamanta-pârâtă nu a făcut dovada liberării sale de obligaţie prin plată sau printr-un alt mod admis de lege, instanţa de fond a reţinut obligaţia acesteia din urmă de a achita preţul în sumă de 56.370,84 euro, conform art. 969 alin. (1) şi art. 1361 C. civ. (aplicabil în cauză în raport cu data emiterii facturilor).
Deşi prin întâmpinarea la cererea reconvențională, reclamanta-pârâtă a invocat, pentru a paraliza pretenţiile pârâtei-reclamante, excepţia de neexecutare a contractului, prima instanţă a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile acesteia.
Astfel, reclamanta-pârâtă a invocat în sprijinul excepţiei de neexecutare obligaţia pârâtei-reclamante de a-i plăti daune-interese ca urmare a denunţării unilaterale a contractului. Însă, pentru ca excepţia de neexecutare să fie invocată cu succes, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: să existe o neexecutare, chiar parţială a cocontractantului, însă suficient de importantă; neexecutarea să nu se datoreze faptei celui ce invocă excepţia; părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligaţiile reciproce. Având în vedere cele expuse, dincolo de faptul că deja s-a reţinut că pârâtei-reclamate nu îi revine obligaţia de a plăti daune-interese, o asemenea obligaţie nu reprezintă o obligaţie interdependentă şi reciprocă asumată de cocontractant, stipulată a fi executată concomitent cu îndeplinirea obligaţiei de plată a preţului produselor livrate, motiv pentru care apărarea formulată de către reclamanta-pârâtă în acest sens nu a fost primită.
Nu a fost reţinută nici apărarea reclamantei-pârâte întemeiată pe faptul imposibilităţii transmiterii mărfurilor către clienţi, din moment ce, pe de o parte, aceasta a recunoscut, prin răspunsul la întrebarea nr. 15 din interogatoriu, că a continuat să vândă produsele D. până în perioada februarie - martie 2012, iar pe de altă parte, nu a probat că a returnat pârâtei-reclamante stocul de produse deţinut, astfel cum i s-a solicitat prin notificarea din 02 septembrie 2011.
Având în vedere dispozițiile art. 43 C. com. (aplicabil în speţă prin raportare la data emiterii facturilor), a apreciat că partea căzută în pretenții datorează, de la data scadenţei fiecărei facturi, şi dobânda legală până la achitarea efectivă.
Dobânda determinată potrivit art. 4 din O.G. nr. 9/2000 şi, începând cu data de 01 septembrie 2011, de dispoziţiile art. 4 din O.G. nr. 13/2011, calculată până la data de 07 octombrie 2013 de către expertul contabil, este în cuantum de 6.568,39 euro, ea urmând a fi datorată și în continuare, în procent de 6% pe an aplicat asupra debitului principal, până la plata efectivă a debitului.
A fost făcută aplicarea art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Apelul. Decizia instanței de prim control judiciar;
Împotriva acestei sentințe, SC A. SRL a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 515/A din 26 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă; prin aceeași decizie, au fost respinse, ca neîntemeiate, atât cererea apelantei de reducere a cuantumului onorariului avocatului intimatei, cât și cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a notat, în prealabil, că pentru a aprecia caracterul neîntemeiat al pretenţiilor aferente primului capăt de cerere, tribunalul a reținut că între SC A. SRL și C. au existat, în raport cu planurile operaţionale de afaceri anuale, acorduri, (contracte) de distribuire a produselor D., şi ultimul dintre acestea a fost încheiat pentru perioada cuprinsă între 01 iulie 2010 şi 30 iunie 2011, când şi-a încetat efectele, astfel încât ulterior acestui din urmă moment nu se mai poate pretinde vreo denunţare unilaterală şi, în consecinţă, nici invocarea unei răspunderi contractuale pentru profitul nerealizat.
Apelanta a înţeles să critice aceste concluzii, susţinând că ultimul contract de distribuire încheiat, care a fost preluat în cursul executării lui de către intimată, privea o perioadă de cinci ani (iar nu de un an), care a început să curgă la 01 iulie 2007 şi urma să înceteze la 30 iunie 2012, astfel că pentru perioada ulterioară denunţării sale unilaterale, cuprinsă între 02 septembrie 2011 și 30 iunie 2012, a fost prejudiciată prin nerealizarea profitului pe care l-ar fi obţinut.
Curtea de apel a apreciat aceste critici ca nefondate, considerând că nu se justifică susţinerea în sensul că prin considerentele sentinţei atacate tribunalul ar fi apreciat în mod contradictoriu cu privire la durata contractului de distribuire, reţinând atât o durată de 5 ani, cât şi una de doar un an.
În contextul considerentelor prin care a argumentat existenţa contractului de distribuţie, tribunalul a avut în vedere o perioadă de 5 ani numai când a făcut referire la planul de afaceri pe termen lung şi în continuare, a menţionat expres că din moment ce acordul părţilor privind distribuţia era convenit anual, planul (proiectul) de afaceri pe termen lung nu poate fi asimilat unui acord de voinţă care să fi dat naştere unui raport juridic contractual de distribuţie pe o perioadă de 5 ani.
Aceste considerente nu au fost apreciate ca fiind contradictorii, după cum nu au fost privite astfel nici acelea prin care tribunalul a reţinut că relaţia dintre părţi a avut ca obiect comercializarea produselor D. în România în baza unor planuri de afaceri pe termen lung, ultimul fiind încheiat pentru perioada 01 iulie 2007 - 30 iunie 2012, deoarece nu a făcut nicio menţiune în sensul de a constata astfel existenţa contractului cu durata de 5 ani, ci dimpotrivă, a apreciat în mod lămuritor că a avut în vedere contracte succesive încheiate pe durate determinate de câte un an.
De asemenea, contrar susţinerii apelantei, a apreciat ca fiind pe deplin justificată aprecierea tribunalului în sensul că, în lipsa existenţei unui contract scris, ceea ce este în măsură să ateste existenţa unei relaţii contractuale între părţi are legătură numai cu încheierea de către acestea a planurilor operaţionale anuale, iar nu şi a planurilor de afaceri pe termen lung. Aceasta, în condiţiile în care planurile pe termen lung, inclusiv cel în discuţie, chiar dacă includeau şi cifre, nu au vizat decât în termeni generali derularea afacerii pe o perioadă de cinci ani, rămânând la nivelul de intenţie, previziune, strategie, fără să implice, ca în cazul planurilor anuale operative, date concrete referitoare la volumul de vânzări, cifra de afaceri, bugetul de investiţii, preţul produselor, activităţile şi operaţiunile comerciale pentru derularea distribuţiei produselor. Diferenţa între caracterul general al planului pe termen lung şi cel concret al planului operaţional anual a fost apreciată ca fiind atât de accentuată încât nu permite nici asimilarea primului cu un contract-cadru care s-ar concretiza şi pune în aplicare prin cele anuale, aspect care rezultă nu numai din formularea şi conţinutul acestor planuri, ci şi din atitudinea părţilor - însuși reprezentantul apelantei afirmând că cifrele se decideau în planurile operaţionale anuale.
De aceea, cum numai acestea din urmă aveau relevanţă contractuală pentru părţi, iar ultimul dintre ele a fost încheiat pentru perioada 01 iulie 2010 - 30 iunie 2011, curtea de apel a apreciat că intimata era ţinută, în raport cu art. 969 C. civ., să îşi îndeplinească obligaţiile convenite doar până la data de 30 iunie 2011, în contextul în care planul operaţional pentru perioada 01 iulie 2011 - 30 iunie 2012 nu a mai fost întocmit.
Astfel, instanța de prim control judiciar a subliniat că apelanta susţine în mod greşit că şi după data de 30 iunie 2011 intimata era ţinută de îndeplinirea unor obligaţii contractuale, până la 30 iunie 2012, dar în baza planului de afaceri pe termen lung, pe care îl consideră contract, chiar dacă nu a mai intervenit şi o actualizare a acestuia prin încheierea unui plan operaţional anual pentru perioada respectivă, pentru că planul de afaceri pe termen lung nu este de natură să confere un caracter contractual relaţiei părţilor, inclusiv pentru acea perioadă. Nu au fost reținute aprecierile apelantei în sensul că efectuarea unor livrări de produse de către intimată și ulterior datei de 30 iunie 2011 ar dovedi voinţa părţilor de a colabora şi până la finalul anului fiscal 2012, în executarea planului pe termen lung sau în contextul numai al unei amânări a încheierii planului operativ anual pentru perioada 01 iulie 2011 - 30 iunie 2012. Notând că intimata nu a legat în niciun fel livrările respective de produse de astfel de posibilităţi, curtea de apel a apreciat că susţinerile apelantei legate de voinţa intimatei sunt speculative.
Așadar, atât timp cât începând cu 01 iulie 2011 nu mai exista un contract de distribuire, instanța de apel a constatat că notificarea trimisă de intimată la data de 02 septembrie 2011 nu mai poate fi considerată juridic drept o denunţare unilaterală a unui contract (inexistent), ci, dimpotrivă, că trebuie să i se reţină o semnificaţie în sens contrar, al precizării voinţei emitentului de ne-reînnnoire a angajamentelor de distribuţie, care existaseră, dar încetaseră.
Cum apelanta a solicitat despăgubiri pentru profitul nerealizat invocând în mod neîntemeiat că, în urma denunţării unilaterale, intervine răspunderea contractuală a intimatei pentru producerea prejudiciului respectiv, a apreciat ca fiind corectă respingerea de către tribunal a primului capăt de cerere.
În continuare, curtea a reținut că nu sunt fondate nici motivele de apel prin care se critică respingerea celui de-al doilea capăt de cerere, referitor la despăgubirile reprezentând valoarea de piaţă a fondului comercial, solicitate în temeiul art. 998-999 C. civ., apreciind că prima instanță a constatat în mod întemeiat că SC A. SRL nu a dovedit că în relaţia cu intimata ar fi beneficiat de o clauză de distribuţie exclusivă în România a produselor din brandul D., în lipsa căreia nu se poate reţine fapta ilicită a încălcării exclusivităţii reţelei de distribuţie.
Într-adevăr, din moment ce reclamanta a invocat în susţinerea capătului de cerere că ar interveni răspunderea civilă delictuală a pârâtei, acesteia îi revenea obligaţia de a proba, pentru atragerea răspunderii, îndeplinirea în mod cumulativ a condiţiilor legale reglementate în acest scop, referitoare la săvârşirea unei fapte ilicite, prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre acestea şi vinovăţie.
În dovedirea îndeplinirii primei condiţii, pentru a descrie fapta pusă în sarcina intimatei, apelanta a invocat încheierea unui angajament de distribuţie a produselor cu un alt distribuitor şi încetarea angajamentului de distribuţie al cărei beneficiar era până atunci. Dar pentru a fi şi ilicită (în raport cu înţelegerea dintre părţi, privită ca „lege” a acestora), curtea a subliniat că fapta astfel descrisă trebuie să fi încălcat un drept exclusiv al apelantei de a distribui produsele în ţară, adică de a avea calitatea de distribuitor exclusiv, în caz contrar devenind incident dreptul intimatei de a recurge la oricâţi distribuitori dorea pentru comercializarea produselor sau de a renunţa la unii dintre aceştia.
Prin urmare, a notat că cerinţa exclusivităţii nu reprezintă o condiţie neprevăzută de lege, invocată în mod inadmisibil de tribunal, ci un element esenţial nu numai al conţinutului faptei, ci şi al caracterului ilicit al acesteia, ambele avute în vedere prin reglementarea legală. În acelaşi context, a reţinut şi faptul că tribunalul nu a analizat aspectul exclusivităţii fără să fi fost invocat în cauză. Astfel, în întâmpinarea formulată la judecata în primă instanţă, pârâta a susţinut în mod expres că „în ceea ce priveşte (…) existenţa vreunui contract de distribuţie exclusivă (…) un astfel de raport juridic nu s-a încheiat între noi părţile”.
Au fost înlăturate susținerile apelantei, în sensul exclusivității sale în calitate de distribuitor al produselor D. în perioada 1996 - 2011, deoarece probele pe care le-a indicat au fost apreciate ca lipsite de concludență; similar, nu au fost primite ca dovezi nici susţinerile apelantei în sensul că nu s-a dovedit existenţa în paralel a altor distribuitori ai produselor D., deoarece faptul că într-o perioadă de timp a fost în fapt singurul distribuitor nu este de natură să îi confere acestuia şi în plan juridic calitatea de distribuitor exclusiv.
De asemenea, în contextul în care deşi s-a dovedit că cerinţa faptei ilicite nu era realizată, tribunalul a analizat şi a reţinut neîndeplinirea şi a celei de-a doua condiţii legale, respectiv nedovedirea unui prejudiciu cert, sub aspectul existenţei şi întinderii, criticând în mod argumentat valoarea stabilită prin expertiză pentru fondul comercial creat şi dezvoltat de SC A. SRL pentru comercializarea produselor D. în România.
În continuare, instanța de prim control judiciar a examinat motivele de apel prin care se susţine greşita admitere a cererii reconvenţionale și, în mod prioritar, a notat că apelanta nu a contestat realitatea livrărilor de produse D. ce i-au fost efectuate în perioada mai - august 2011 de către intimată, conform facturilor emise de aceasta, care fac dovada unui drept de creanţă în sumă de 56.370,84 euro.
Apelanta a invocat greşita respingere de către tribunal a excepţiei de neexecutare a contractului, dar susţinerile în acest sens au fost înlăturate. Astfel, autoarea căii de atac a considerat că neexecutarea obligaţiilor sale contractuale către intimată a intervenit în raport cu denunţarea de către aceasta în mod unilateral şi abuziv a contractului părţilor, urmată de oprirea livrărilor începând cu luna septembrie 2011, deşi contractul trebuia să se deruleze până la data de 30 iunie 2012. Or, după cum s-a menţionat anterior, ulterior datei de 30 iunie 2011 nu a mai existat un contract de distribuţie, astfel că este nejustificat să se pretindă părţii adverse că nu şi-a mai îndeplinit obligaţiile contractuale proprii şi că din această cauză apelanta ar fi fost îndreptăţită să nu mai achite preţul produselor ce i-au fost livrate.
În condiţiile în care apelanta a acceptat să primească produsele, livrate de altfel ca urmare a propriei sale comenzi, aceasta nu poate nici să opună intimatei, în sensul reducerii preţului, eventuale greutăţi în revânzarea lor pentru motivul denunţării contractului de către intimată.
Nici criticile la adresa obligării la plata dobânzii legale nu au fost primite, curtea notând că prin cererea reconvenţională, B. a solicitat obligarea SC A. SRL nu numai la plata debitului principal în sumă de 56.370,84 euro şi a dobânzii legale de 6% pe an calculată în sumă de 3.554,89 euro până la momentul formulării cererii reconvenţionale, ci şi la plata dobânzii legale în continuare până la achitarea integrală a debitului principal. În ceea ce priveşte timbrarea anticipată a acestei cereri, instanța de apel a considerat că obligaţia legală de timbrare nu privește şi capătul de cerere referitor la plata dobânzii legale şi în continuare, până la data plăţii efective a debitului principal, deoarece la momentul la care trebuie să timbreze în mod anticipat, acea dobândă legală nici nu este scadentă, urmând să curgă şi să se calculeze în viitor, inclusiv în cadrul eventualei executări silite.
Luând act că prin concluziile susţinute în soluţionarea cauzei, apelanta a solicitat ca în subsidiar, în cazul în care sentința nu va fi schimbată în sensul respingerii cererii reconvenţionale, curtea de apel să reducă onorariul de avocat pentru partea adversă, care în opinia sa este exagerat de mare, a reţinut că prin apelul promovat nu s-a solicitat schimbarea hotărârii atacate sub aspectul în discuţie şi că o asemenea cerere nu s-a formulat în mod legal nici la judecata în prima instanţă, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 294 alin. (1) şi ale art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, apelul a fost respins ca nefondat.
Recursul. Motivele de nelegalitate invocate;
Împotriva acestei decizii, SC A. SRL a declarat recurs, solicitând modificarea sa, în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței primei instanțe, în sensul admiterii cererii principale şi respingerii cererii reconvenţionale.
În motivare, recurenta a arătat că decizia atacată este motivată contradictoriu, că a fost dată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, ale cărui natură şi înţeles vădit neîndoielnic au fost schimbate și că a fost pronunțată cu încălcarea legii; au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
Referindu-se la primul capăt al cererii principale, a arătat că instanţa de apel a apreciat ca nefondate criticile legate de nereţinerea duratei de 5 ani a contractului de distribuţie dintre părţi, contribuind astfel, împreună cu tribunalul, la încălcarea prevederilor legale şi a principiilor care guvernează încheierea şi executarea contractelor comerciale, interpretând nelegal acordul de voinţă al părţilor, deşi, din probatoriul administrat în cauză, rezultă contrariul celor reţinute de ambele instanţe, şi anume că relaţia dintre părţi s-a derulat în baza unor contracte cu durata de 5 ani şi nu de câte un an, iar contractul a fost denunţat unilateral de intimată, fără nicio culpă din partea recurentei. Similar, a afirmat că în mod nejustificat curtea de apel i-a înlăturat critica potrivit căreia există o contradicție în considerentele sentinţei primei instanțe. Astfel, deși la filele 6-8 din hotărâre, tribunalul reține o durată de 5 ani a contractului de distribuţie, ulterior constată că probele administrate nu relevă un angajament ferm pe 5 ani, la fila 9 notând că derularea relaţiei de afaceri privind distribuţia produselor D. în România s-a efectuat în baza unor contracte succesive încheiate pe durate determinate de câte un an fiecare. Recurenta a mai arătat și că instanța de apel a apreciat în mod greşit că planul de afaceri pe 5 ani nu poate fi considerat contract, ca urmare a faptului că acesta, chiar dacă includea şi date concrete (cifra de afaceri, bugetul de investiţii, detaliate pe fiecare an în parte şi cumulat pe perioada celor 5 ani), nu cuprinde decât termeni generali, rămânând la nivelul de intenţie, de previziune, fără să implice, precum planurile anuale, date concrete. Din aceleași motive, curtea a considerat că planul de afaceri de 5 ani nu poate fi asimilat nici unui contract-cadru.
Autoarea căii de atac a apreciat că aceste interpretări sunt total greşite şi în contradicţie cu voinţa părţilor de a executa un contract cu durata de 5 ani, voinţă care, deşi nu mai este recunoscută de intimată o dată cu declanşarea conflictului, rezultă fără echivoc din probele administrate, curtea dând o interpretare greşită şi susţinerilor sale referitoare la existenţa practicilor comerciale, conform cărora încheierea contractelor pe termen lung este una consacrată.
Reţinând că doar planurile operaţionale anuale aveau relevanţă contractuală pentru părţi şi că ultimul a fost încheiat pentru perioada 01 iulie 2010 - 30 iunie 2011, curtea a apreciat că intimata era ţinută să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale numai până la data de 30 iunie 2011, în contextul în care, în opinia acesteia, planul operaţional pentru perioada 01 iulie 2011 - 30 iunie 2012 nu a mai fost întocmit, înlăturând astfel toate argumentele aduse în susţinerea duratei contractului până la data de 30 iunie 2012, inclusiv pe cele legate de faptul că intimata a livrat marfă şi ulterior datei de 30 iunie 2011, pe care ambele instanţe o consideră ca moment al încetării contractului. Împrejurarea concretă, a continuării livrărilor de către intimată şi după pretinsa încetare a contractului, respectiv până în luna august 2011, este considerată de către instanța de apel ca o speculație a SC A. SRL, în loc să fie privită ca o dovadă a faptului că voinţa părţilor a fost aceea de a executa contractul de 5 ani cu durată până la 30 iunie 2012, prin executarea parțială a unei obligații contractuale.
În continuare, recurenta a evocat probele care relevă intenția părților de a continua cel puțin până la 30 iunie 2012, în baza contractului cincinal agreat anterior pentru perioada iulie 2007 - iunie 2012, subliniind, în acest context, că intimata i-a solicitat la data de 02 august 2011 să-i comunice comenzile ferme pentru perioada septembrie - noiembrie 2011 şi pre-comenzile pentru decembrie 2011 - mai 2012, cerere căreia SC A. SRL i-a răspuns la 04 august 2011; la 17 august 2011, intimata a confirmat comenzile ferme și pre-comenzile primite, potrivit procedurii agreate de părţi (conform căreia, recurenta transmitea intimatei și aceasta confirma ulterior, comenzile ferme pe următoarele 3 luni şi pre-comenzile pe următoarele 6 luni).
Prin urmare, recurenta a apreciat că în mod nelegal instanțele de fond au reținut că durata contractului este de un an și a încetat la 30 iunie 2011, subliniind că acesta a încetat la 02 septembrie 2011, când intimata i-a comunicat „notificarea de ne-reînnoire a aranjamentelor de distribuţie”, cu un preaviz de 30 zile până la încetarea efectivă, preaviz care nici nu a fost respectat, deoarece intimata a refuzat să onoreze comenzi pe care le-a confirmat iniţial, motivat de rezilierea contractului.
De aceea, autoarea căii de atac a declarat că rezilierea bruscă a contractului şi refuzul de a continua executarea contractului până la data de 30 iunie 2012 se constituie în împrejurări prin care intimata și-a încălcat obligaţiile contractuale şi care o îndreptăţesc la obținerea unei despăgubiri, intimata împiedicând-o în a-şi realiza profitul pe durata estimată a contractului, respectiv până la 30 iunie 2012.
În ceea ce priveşte al doilea capăt al cererii, recurenta a arătat că, în mod lipsit de temei legal, curtea de apel a considerat că, în lipsa dovedirii existenţei unui contract de distribuţie exclusivă, nu se poate reţine săvârşirea de către intimată a unei fapte ilicite.
Recurenta a precizat că fapta ilicită constă în înlocuirea sa de către intimată cu un alt distribuitor (SC G. SRL) și din însuşirea fondului comercial pe care l-a creat și dezvoltat, fără acordul său și fără nicio despăgubire.
Instanțele nu au reţinut că SC A. SRL a fost înlocuită de intimată cu distribuitorul SC G. SRL, ci doar că a fost încheiat un aranjament de distribuţie cu acesta din urmă, deşi acest aspect este foarte important în reţinerea exclusivităţii, pentru că dacă recurenta nu ar fi fost distribuitor exclusiv al produselor D. în România nu ar fi fost nevoie ca să fie înlocuită, ci doar să coabiteze cu un al doilea distribuitor.
Pe de altă parte, a mai arătat că nicio dispoziţie legală nu impune condiţia exclusivităţii pentru acordarea unor despăgubiri reprezentând valoarea fondului comercial, dincolo de faptul că ea era îndeplinită; în acest context, recurenta a enumerat mijloacele de probă care atestă calitatea sa de distribuitor exclusiv al produselor D. în România.
În altă ordine de idei, a criticat considerentele cuprinse în decizie, referitoare la nedovedirea certitudinii prejudiciului, motivat de o inadecvare a modalităţii de lucru adoptată de expert, arătând că expertul a cercetat documentele contabile, dar și că valoarea pe care a stabilit-o reflectă o imagine corectă a fondului suspus evaluării, chiar dacă brandul D. nu a aparţinut recurentei.
Subliniind natura brandului (a mărcii comerciale) de activ necorporal ce se poate identifica separat, recurenta a arătat că în evaluarea fondului comercial pe care l-a creat şi dezvoltat, expertul nu a avut în vedere valoarea brandului (mărcii) D.
Cum însă recurenta a avut nu doar dreptul de a-l folosi, ci şi obligaţia de a investi pentru dezvoltarea lui în vederea comercializării produselor sub această marcă în România, aducând astfel o valoare adăugată produselor, evaluată de expert la suma de 4.028.000 euro, a apreciat că intimata trebuie obligată la plata acesteia. Astfel, a arătat că în anul 1996 când a preluat distribuţia produselor D. în România, valoarea afacerii era nulă, întrucât produsele, nefiind prezente până atunci în țară, erau necunoscute. Numai prin efortul exclusiv al SC A. SRL, amplu prezentat în memoriul de recurs, în urma unei investiții considerabile în promovarea produselor, ele au ajuns lider de piaţă, iar afacerea a atins valoarea de 4.028.000 euro.
Criticând înlăturarea în apel a susținerilor sale față de soluția primei instanțe de admitere a cererii reconvenționale, recurenta a subliniat că motivarea respingerii excepţiei de neexecutare a contractului intră în contradicţie cu cea aferentă obligării sale la plată faţă de intimată, deoarece, pe de o parte, se susţine inexistența contractului după data de 30 iunie 2011, iar pe de altă parte, este obligată, în temeiul art. 969 C. civ., la plata mărfurilor livrate de intimată ulterior datei de 30 iunie 2011.
Cum toate facturile neachitate către intimată au scadenţa după denunţarea unilaterală a contractului, recurenta, considerându-se îndreptăţită la daune interese, a invocat excepţia de neexecutare a contractului. Prin raportare la art. 969, 1073, 1320 și 1321 C. civ., autoarea căii de atac a subliniat că nicio dispoziție a legii nu prevede că o parte contractantă ar mai fi obligată să plătească ceva celeilalte părţi, dacă însăşi partea care cere despăgubiri (în speţă, intimata) este cea care se face vinovată de încetarea relaţiilor contractuale, fiind aplicabil în acest caz principiul nemo auditur propriam turpitudinem attegans.
Legat de modul în care s-a realizat timbrarea capătului de cerere privind dobânda legala, recurenta a arătat că instanţele au aplicat greşit dispoziţiile legale în materie, într-o manieră pozitiv discriminatorie pentru intimată.
Astfel, dacă în apel s-a considerat că intimata nu avea obligaţia de a-şi majora câtimea pretenţiilor constând în dobânda legală, de la 3.554,89 euro, calculată până la data depunerii cererii reconvenţionale, la 6.568,39 euro, calculată până la data de 07 octombrie 2013 (prin expertiză) şi nici de a plăti o taxă de timbru pentru diferenţa în plus, deoarece taxa de timbru se achită anticipat, iar dobânda legală nu era scadentă încă, în ceea ce priveşte pe recurentă, curtea de apel a interpretat în sens contrar legea, pretinzându-i să timbreze la nivelul dobânzii legale care a curs până la data promovării apelului.
În egală măsură, autoarea căii de atac a susținut că atât timp cât a fost obligată la plata, cu titlu de dobândă legală, a sumei de 6.568,39 euro, pe care intimata nu a solicitat-o expres, a fost încălcat principiul disponibilităţii.
Având în vedere aceste argumente, a solicitat admiterea recursului, dar și întoarcerea executării, în temeiul art. 4042 C. proc. civ.
Intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 3021 alin. (1) lit c) C. proc. civ., susținând că motivele invocate de autoarea căii de atac și circumscrise de aceasta ipotezelor reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. nu au fost demonstrate și că ele relevă numai nemulțumirea părții față de hotărârile pronunțate, fără a contura însă critici de nelegalitate; în subsidiar, în situația respingerii excepției, intimata a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, achiesând la considerentele expuse de curtea de apel.
Examinând cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1), raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor ori, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
În mod expres, recurenta a indicat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., iar dezvoltarea argumentelor prezentate în susținerea acestora, chiar dacă cuprinde ample trimiteri la materialul probator administrat, face totuşi posibilă încadrarea lor în ipotezele art. 304 C. proc. civ., în limitele care vor fi arătate în cele ce succed.
Aceste argumente sunt însă suficiente pentru ca excepția nulității să fie respinsă.
Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată următoarele:
În mod expres, recurenta a invocat motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora hotărârea atacată va fi modificată când aceasta este nemotivată sau există contrarietate între considerente și dispozitiv, ori atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia sau atunci când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Examinând primul motiv de recurs, Înalta Curte reține că, respingând calea ordinară de atac, instanța de apel a notat că între SC A. SRL și C. au existat raporturi contractuale anuale de distribuire a produselor D., ultimul dintre acestea fiind încheiat pentru perioada 01 iulie 2010 - 30 iunie 2011, când şi-a încetat efectele, astfel că ulterior acestei din urmă date nu se mai poate pretinde vreo denunţare unilaterală şi, în consecinţă, nici invocarea unei răspunderi contractuale pentru profitul nerealizat. Apelanta a susţinut că şi ulterior datei de 30 iunie 2011 intimata a fost ţinută de îndeplinirea unor obligaţii contractuale, până la 30 iunie 2012, invocând efectuarea de către aceasta a unor livrări de produse ulterior finalizării contractului aferent perioadei 01 iulie 2011 - 30 iunie 2011, împrejurare care ar dovedi voinţa părţilor de a colabora şi până la finalul anului fiscal 2012, însă curtea de apel a apreciat că aceste susţineri ale apelantei sunt speculative.
O asemenea motivare a deciziei atacate nu satisface însă cerința procesului echitabil.
Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt. Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie. Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte - dar nici ignorarea lor - ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluția.
Or, instanţa de apel nu a reţinut şi nici nu a înlăturat susţinerile părţilor şi nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, aşa încât hotărârea sa nu creează transparenţa asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi graţie căreia să poată fi realizat controlul judiciar.
Examinarea motivării deciziei de apel prin raportare la considerentele de principiu anterior expuse conduce Înalta Curte către concluzia că instanța de apel nu a răspuns criticilor invocate în calea ordinară de atac, care vizau posibilitatea continuării între părți, ulterior datei de 30 iunie 2011, a unor raporturi contractuale.
Nicio eficiență nu a fost dată planului de afaceri pe termen lung, deși existența sa nu este contestată de părți.
Susținerea recurentei în sensul unei practici comune în lumea afacerilor de a încheia planuri de afaceri pe o perioadă mai lungă decât un exerciţiu financiar a fost analizată insuficient. Posibilitatea reală ca asemenea planuri pe termen lung să fie revizuite periodic, de regulă anual, ca urmare a schimbărilor ce intervin și de care trebuie să se ţină cont, face ca planurile anuale să aibă rolul de a le ajusta pe cele pe termen lung la realităţile pieţei, fără a le schimba durata sau ţintele majore.
Instanța de prim control judiciar nu a prezentat însă niciun argument pentru care planurile anuale nu au putut fi privite ca un instrument prin care părțile să fi detaliat în mod concret şi implementat planul cincinal.
Separat de aceste aspecte și chiar în măsura în care s-ar contura o concluzie în sensul că raporturile dintre părți erau reglementate doar de convențiile anuale, curtea de apel a înlăturat nemotivat susținerile prezentate de SC A. SRL în sensul că durata contractului s-a prelungit până la 30 iunie 2012, inclusiv pe cele legate de faptul că intimata i-a livrat marfă şi ulterior datei de 30 iunie 2011.
În mod insuficient argumentat, împrejurarea concretă a continuării livrărilor de către intimată până în luna august 2011 a fost considerată de instanța de apel ca o speculație a SC A. SRL, iar nu ca o dovadă a unei posibile executări parțiale a unei obligații contractuale. În acest sens, lipsește din decizia atacată analiza probelor care, în opinia recurentei, relevă intenția părților de a continua raporturile contractuale și ulterior datei de 30 iunie 2011, respectiv a corespondenței prin care intimata i-a solicitat la data de 02 august 2011 să-i comunice comenzile ferme pentru perioada septembrie - noiembrie 2011 şi pre-comenzile pentru decembrie 2011 - mai 2012, cerere căreia SC A. SRL i-a răspuns la 04 august 2011, pentru ca intimata să confirme la 17 august 2011 comenzile ferme și pre-comenzile primite.
De asemenea, Înalta Curte reține și că nu a fost adusă nicio explicație a faptului că, deși instanțele de fond au reținut că durata contractului a încetat la 30 iunie 2011, actul intitulat „notificare de ne-reînnoire a aranjamentelor de distribuţie”, a fost emis de intimată ulterior, respectiv la 02 septembrie 2011 și cuprinde și un preaviz de 30 zile - care pare a fi mai degrabă propriu unei intenții de denunțare unilaterală.
De aceea, instanța de apel nu s-a pronunțat în limitele cererii de apel, așa cum prevede art. 295 alin. (1) C. proc. civ., ci dimpotrivă, le-a ignorat, o asemenea situație fiind echivalentă necercetării fondului.
Distinct de acestea, referirile din decizia recurată la caracterul nefondat al criticilor aduse măsurii de respingere a capătului de cerere privind angajarea răspunderii civile delictuale în considerarea lipsei unei clauze de exclusivitate par a releva, la rândul lor, o necercetare veritabilă a pretențiilor, care erau fondate nu numai pe înlocuirea recurentei cu un alt distribuitor, ci și pe însuşirea de către intimată a fondului de comerţ creat și dezvoltat de recurentă, fără acordul său și fără vreo despăgubire. Curtea de apel pare a se afla în eroare asupra obiectului și cauzei acestui capăt al cererii, care se referă la acoperirea unei despăgubiri în legătură cu valoarea pe care recurenta susține că a adăugat-o afacerii D. în România.
Dincolo de faptul că instanța de apel nu a indicat, într-o manieră aptă să permită controlul de legalitate, motivele pentru care a înlăturat vastul probatoriu administrat pentru dovedirea pretinsei calități a SC A. SRL de unic distribuitor al produselor marca D. în România - reținându-l ca neconcludent în mod neargumentat - legea nu impune condiţia exclusivităţii pentru acordarea unor despăgubiri reprezentând valoarea fondului de comerţ.
Considerentele expuse mai sus impun concluzia că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Cum însă motivarea instanței de apel echivalează unei necercetări corespunzătoare a fondului, Înalta Curte, dând deplină eficiență art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată şi, în vederea unei corecte stabiliri a situației de fapt, va trimite cauza instanţei de apel, care în rejudecare, va examina nu numai criticile enumerate în considerentele prezentei decizii, care nu și-au primit răspuns în calea ordinară de atac, dar și pe celelalte expuse în recurs.
În ceea ce privește întinderea casării, aceasta va fi totală, dat fiind caracterul unitar specific căilor de atac; de aceea, în rejudecarea apelului, vor fi examinate și criticile la adresa soluției date cererii reconvenționale, a căror analiză nu a mai fost utilă în prezenta fază a procesului.
Cererea de întoarcere a executării urmează să fie respinsă, nefiind îndeplinite cerinţele impuse de art. 4042 C. proc. civ., deoarece titlul executoriu - care este reprezentat nu de decizia care va fi casată, ci de sentinţa primei instanţe, al cărei caracter executoriu este recunoscut de art. 7208 C. proc. civ. - nu a fost desfiinţat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția nulității recursului.
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 515/A din 26 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Respinge cererea de întoarcere a executării silite a sentinței civile nr. 3466 din 07 iulie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 februarie 2016.