Subrogation claim for bank guarantee breach: failure to prove autonomous payment and causal link

Decizia nr. 2486/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 1265 din 17 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta reclamantă Autoritatea pentru Administarea Activelor Statului şi de apelanta pârâtă SC A. SA împotriva sentinţei civile nr. 3689 din 22 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu intimatul chemat în garanţie Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel reţine, în esenţă, următoarele:

La data de 13 februarie 1982 A. solicită Băncii B. SA emiterea unei scrisori de garanţie pentru buna executare a contractului încheiat în anul 1981 între aceasta şi C. LTD având ca obiect executarea unei fabricii de ciment în Pakistan, valoarea contractului fiind de 66.000.000 dolari S.U.A.

Prin cererea adresată, A. autorizează Banca B. să blocheze în contul său suma de 6,6 milioane dolari SUA pentru orice plată la care va fi obligată în cadrul garanţiei respective, să debiteze fără acordul său prealabil, contul de încasări din export.

La data de 30 aprilie 1982, Banca B. emite scrisoarea de garanţie bancară pentru suma solicitată de 6,6 milioane dolari S.U.A., cu valabilitate până la data de 10 februarie 1985, prelungită ulterior până la data de 2 august 1987.

La data de 10 februarie 1987 A. trimite către Banca B. adresa telex din conţinutul căreia rezultă că „urmare notificării firmei C. de scoatere a A. din contract este de aşteptat ca aceasta să solicite Băncii executarea garanţiei bancare. „Prin prezenta, vă autorizăm, pe răspunderea A., ca la primirea unei astfel de cereri, să o respingeţi imediat”. A. invoca, drept justificare a solicitării respective, faptul că C. a reziliat abuziv contractul de execuţie, astfel încât executarea garanţiei nu putea avea loc decât în baza unei hotărâri judecătoreşti.

La data de 14 februarie 1987 A. solicită Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti instituirea unei popriri asigurătorii prin care să se poprească asigurător sumele datorate de Banca B. firmei C. şi să interzică Băncii B. să efectueze orice plăţi pe baza scrisorii de garanţie bancară emisă la 30 aprilie 1982.

Judecătoria sectorului 3 admite la data de 27 martie 1987 cererea şi dispune înfiinţarea popririi asigurătorie asupra executării scrisorii de garanţie bancară, precum şi interdicţia executării acestei scrisori până la pronunţarea hotărârii definitive asupra fondului litigiului dintre A. şi firma C.

La data de 28 iunie 1987 firma C. solicită Băncii B. prelungirea valabilităţii scrisorii de garanţie bancară însă aceasta din urmă a refuzat în lipsa acordului în acest sens al A. şi al ordonanţei de poprire asigurătorie emisă de Judecătoria sectorului 3 la data de 27 martie 1987.

La data de 24 iulie 1987 C. cere executarea scrisorii de garanţie bancară în decurs de 30 de zile justificată de faptul că A. nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale.

Curtea a apreciat că temeiurile pentru care Banca B. nu a respectat dispoziţiile legale cu privire la executarea scrisorii de garanţie bancară a fost adresa telex din 10 februarie 1987 adresată acesteia de către A., precum şi introducerea acţiunii poprire asigurătorie pe rolul Judecătoriei sectorului 3.

Curtea de apel a avut în vedere, în aprecierea conduitei Băncii B., de răspunsurile expertului desemnat de către instanţă, dar şi de opiniile exprimate în opinia separată a expertului parte.

O recunoaştere a acestei conduite, reţine instanţa de apel, rezultă şi din angajamentul prin care pârâta se obligă să participe alături de reclamantă în susţinerea intereselor din cadrul procesului din Elveţia dintre Banca B. şi C., proces declanşat pentru deblocarea sumei de 14,1 milioane C.H.F. şi din protocolul din data de 13 aprilie 1995 încheiat între Banca B. şi A. prin care aceasta se angajează să constituie imediat o garanţie reală sub forma unui gaj fără deposedare pe un număr de 3 nave la valoarea de asigurare de 7,5 milioane dolari S.U.A. ce nu va putea fi executată de Banca B. decât în măsura în care garanţia bancară emisă de Banca B. va fi executată.

Curtea de apel a apreciat ca fiind cert prejudiciul creat Băncii B. în cuantum de 14,1 milioane C.H.F. care rezultă atât din răspunsurile expertului, cât şi din opinia separată a expertului parte, precum şi din înscrisurile depuse la dosar.

Înscrisurile la care s-a referit instanţa de apel sunt ordinul de sechestru emis de Judecătoria Zurich în data de 29 august 1987 prin care se comunica Băncii B. ordinul de sechestru pentru suma de 9.999.000 C.H.F. (echivalentul a 6,6 milioane dolari S.U.A.), plus dobânda de 10% şi actul de sechestru instituit asupra disponibilităţilor băneşti ale Băncii B. la U.S.B. Zurich pentru suma de 14.100.000,00 C.H.F.

Se mai arată că recunoaşterea dreptului de creanţă al Băncii B. rezultă din adresa telex din 10 decembrie 1992 a A. către Banca B. prin care pârâta recunoaşte faptul că executarea de către C. a garanţiei de bună execuţie este frauduloasă, asigurând Banca B. de deplina disponibilitate inclusiv contribuţia cu valută la acoperirea costurilor susţinerii recursului său.

Curtea reţine atitudinea culpabilă a băncii rezultată din corespondenţa între părţi, telegrama din 11 februarie 1987 prin care Banca B., cunoscând efectele nepunerii în executare a scrisorii de garanţie, propune A. formularea Ordonanţei de sechestru şi din faptul că la data solicitării executării scrisorii de garanţie exista cadrul legal, respectiv Ordinul comun al MCECEI şi BRCE nr. 330/3802 din 21 septembrie 1984, cadru legal pe care părţile de comun acord au încercat să-l eludeze prin blocarea executării scrisorii de garanţie bancară.

Curtea de apel nu a reţinut aplicabilitatea convenţiei de lucru la care face referire reclamanta deoarece se precizează expres „mai puţin scrisoarea de garanţie bancară”.

Referitor la excepţiile invocate de către pârâtă prin motivele de apel, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale active a A.V.A.S., excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia autorităţii de lucru judecat, Curtea de apel reţine că există hotărâri judecătoreşti irevocabile care au statuat asupra acestora, respectiv decizia nr. 1037 din 24 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie în Dosarul nr. x/2000, decizia nr. 3456 din 8 noiembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Problema încheierii contractului de cesiune de creanţă a fost tranşată de către instanţa de apel prin reţinerea punctului de vedere al expertului parte al Ministerului Finanţelor Publice şi a obiecţiuniior formulate în sensul că documentaţia tehnică care a stat la baza încheierii contractului de cesiune de creanţă din 21 iulie 1999 între Banca B. şi A.V.A.S. este în concordanţă cu normele tehnice şi de evidenţă contabilă în orice domeniu, pentru preluarea creanţelor conform O.U.G. nr. 115/1999 şi O.U.G. nr. 51/1998.

Referitor la cererea de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice instanţa de apel a avut în vedere raportul de expertiză, opinia separată a expertului parte al Ministerului Finanţelor, precum şi adresele din 22 ianuarie 1996 a acestui minister, dispoziţiile H.G. nr. 447 din 27 iunie 1991 şi Legii nr. 7/1992.

Se reţine şi faptul că această situaţie a fost clarificată prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (fără a fi indicată) potrivit căreia preluarea drepturilor din litigiul care s-a finalizat la Curtea de Apel Zurich nu putea să se constituie ca o creanţă bancară neperformantă bazată pe scrisoarea de garanţie.

În ceea ce priveşte obligaţia de garanţie a A.V.A.S. în calitate de instituţie publică implicată în privatizare, instanţa de apel arată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru garanţia de evicţiune privind răspunderea vânzătorului, respectiv A.V.A.S., prin denaturarea situaţiei cu privire la datoria societăţii privatizate, astfel încât să fie îndreptăţită să solicite despăgubiri, reaua credinţă neputând fi reţinută în sarcina A.V.A.S.

Împotriva deciziei nr. 1265 din 17 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti formulează recurs atât reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, cât şi pârâta SC A. SA.

Pârâta a formulat recurs şi împotriva încheierii din data de 11 februarie 2015 cu privire la cererea de restituire a cauţiunii.

Odată cu recursul, pârâta a solicitat şi suspendarea executării silite a deciziei nr. 1265/2014, cerere respinsă prin încheierea din data de 17 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/3/2010/a1.

Motivele de recurs invocate de către recurenta SC A. SA sunt, în esenţă, următoarele:

1. Nu au fost respectate dispoziţiile art. 315 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., ale art. 315 alin. (4) C. proc. civ. şi ale art. 106 C. proc. civ. Au fost încălcate principiile nemijlocirii, contradictorialităţii şi al dreptului la apărare - motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În speţă, prin decizia nr. 1895 din 21 mai 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat sentinţa comercială nr. 91 din 9 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, şi a dispus rejudecarea cauzei de către Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, ca primă instanţă de fond. Din considerentele deciziei de casare rezultând că a intervenit o casare totală, determinată de nerespectarea normelor de competenţă materială, astfel încât toate actele de procedură efectuate până la pronunţarea deciziei de casare s-au îndeplinit cu încălcarea normelor de ordine publică.

Ca atare, dezlegările date de hotărârea casată (sentinţa comercială nr. 91/2009) nu pot fi „preluate” în hotărârile pronunţate după casarea dispusă prin decizia nr. 1895/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, nici actele de procedură săvârşite de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în Dosarul nr. x/2/2007, finalizat prin sentinţa comercială nr. 91/2009 nu pot fi revalidate prin preluarea formală a efectelor lor în procedura de rejudecare subsecventă deciziei de casare, reguli ce nu au fost respectate de instanţele de fond în rejudecarea dispusă prin ultima decizie de casare.

Instanţa de apel şi-a întemeiat decizia pe o completare la o expertiză efectuală într-un ciclu procesual anterior, deşi hotărârile pronunţate au fost casate, nefiind permis procedeul „completării” expertizei efectuate în faţa unei instanţe necompetente să judece în prima instanţă (Curtea de Apel Bucureşti).

Este incorectă „combinarea” de către instanţa de apel a răspunsului expertului desemnat de către aceasta cu opinia separată a expertului uneia dintre părţi cu privire la aceleaşi obiective.

În opinia recurentei, nu este permisă înlăturarea raportului de expertiză efectuat de expertul desemnat de către instanţă printr-o combinare a două opinii, dacă cele două opinii sunt contradictorii, una dintre expertize, în întregul ei, trebuind a fi acceptată motivat, iar cealaltă înlăturată, desigur, tot motivat.

2. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, deşi reclamanta a precizat că este titulara unui drept de creanţă care a fost evaluat nominal la data cesiunii la suma de 14.788.321,89 RON, potrivit anexei 1 la contractul de cesiune, instanţa a depăşit limitele impuse de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., fără motivare, şi a dispus obligarea recurentei la o sumă exprimată exclusiv în franci elveţieni şi la plata dobânzii legale aferente, calculată de la data pretinsă de reclamantă.

Instanţa nu a motivat pentru ce s-a admis obligarea recurentei la o creanţă constând în franci elveţieni şi nici care este alegerea datei de la care ar curge dobânda legală ori a modalităţii de calcul, problemă care nu a fost pusă în dezbaterea părţilor şi nici nu a fost clarificată.

Un alt motiv circumscris motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se referă la faptul că decizia recurată nu se preocupă de analiza temeiului juridic al cererii şi nici nu motivează în drept soluţia privind admiterea acesteia.

De asemenea, în opinia recurentei, decizia recurată nu cuprinde o motivare proprie cu privire la soluţionarea excepţiilor invocate de către aceasta: excepţia lipsei calităţii procesuale active a A.V.A.S., excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţia autorităţii de lucru judecat sub manifestarea prezumţiei lucrului judecat.

Decizia recurată a reprodus motivarea evocată în sentinţa apelată.

Referitor la greşita soluţionare a excepţiilor invocate, recurenta dezvoltă argumentele care au dus la această soluţie, din care punctăm:

Introducerea în cauză, în calitate de reclamantă, a Autorităţii de Valorificare a Activelor Bancare s-a făcut ca urmare a încheierii contractului de cesiune de creanţă din 21 iulie 1999 prin care Banca B. SA a cedat creanţa sa faţă de A. SA (debitor cedat), creanţă care face obiectul litigiului de faţă.

Deşi în preambulul contractului de cesiune se arată faptul că cesiunea s-a făcut în baza O.U.G. nr. 51/1988 şi O.U.G. nr. 115/1999, contractului nu i se aplică aceste prevederi legale, în raport de dispoziţiile art. 1391 şi urm. C. civ. (temei de drept al contractului, invocat în preambulul acestuia), ar trebui să se identifice o creanţă - constatată printr-un titlu de creanţă preexistent litigiului de faţă care să facă obiectul contractului.

Potrivit legii de înfiinţare a A.V.A.B., aceasta din urmă nu are ca obiect de activitate dobândirea de creanţe litigioase (de drept comun), comerţul cu litigii fiind străin de scopurile înfiinţării acesteia ca instituţie publică, ca atare, în lipsa caracterului licit al obiectului contractului de cesiune de creanţă, acesta este nul absolut, iar A.V.A.B. (A.V.A.S.) nu are calitate procesuală activă.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi cea privind aplicarea prezumţiei lucrului judecat:

Instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune făcând referire la decizia de casare nr. 3456/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie care a reţinut că s-ar fi respectat termenul legal de introducere a acţiunii, în raport de data plăţii silite - 29 august 1997, iar instanţa de apel preia această motivare fără însă a răspunde concret la argumentele invocate în susţinerea excepţiei, cu atât mai mult cu cât această excepţie a fost invocată de către recurentă în raport de statuările în drept ale ultimei decizii de casare privind natura şi efectele actului de cesiune în temeiul căruia a intervenit A.V.A.S. în litigiu, dar şi în raport de consecinţele juridice ce decurg dintr-o chestiune litigioasă trasată definitiv şi irevocabilă printr-o hotărâre anterioară, pronunţată între aceleaşi părţi.

Recurenta, în susţinerea acestui motiv de recurs, invocă decizia civilă nr. 54 din 19 ianuarie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti pronunţată în Dosarul nr. x/1995 prin care s-a respins apelul declarat de Banca B. împotriva sentinţei civile nr. 966 din 30 noiembrie 1994 a Tribunalului Bucureşti, sentinţă prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de Banca B. pentru înfiinţarea unei popriri asigurătorii până la concurenţa sumei de 14,1 milioane CHF pe conturile A.

Astfel, recurenta arată că decizia civilă nr. 54/1996 reţine că cererea fundamentată pe drepturi care se bazează pe scrisoarea de garanţie emisă la 16 martie 1983 este prescrisă, această hotărâre fiind opozabilă intimatei reclamante, existând astfel prezumţia de lucru judecat a prescripţiei dreptului material la acţiune întemeiată pe dezlegările acestei decizii.

Această prezumţie de lucru judecat a prescripţiei dreptului la acţiune există şi în raport de decizia nr. 2863 din 14 iulie 1999 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în Dosarul nr. x/1999 care reţine: „constatând prescrierea dreptului de a pune în executare scrisoarea de garanţie (...) conform art. 3 şi 6 din Decretul nr. 167/1958, prima instanţă a admis opoziţia debitoarei, motivând însă greşit că obligaţia acesteia este inexistentă, în loc să se reţină că este prescrisă”.

3. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta susţine că printr-o interpretare incorectă, s-au denaturat actele deduse judecăţii, respectiv scrisoarea de garanţie bancară şi contractul de cesiune.

Interpretarea acestor acte juridice trebuia făcută şi în raport de actele normative aplicate unor astfel de acte în perioada dintre data emiterii scrisorii de garanţie, data valorificării drepturilor conferite de aceasta, data judecării prezentei cauze.

Sintetizând acest motiv amplu dezvoltat, recurenta afirmă existenţa unei decizii politice guvernamentale la nivelul anului 1987, a unui ordin prin care s-a impus neeliberarea garanţiei către C. şi căruia A. i s-a supus, fiind exclusă orice iniţiativă proprie a acesteia pentru acte ce vizează fondul valutar de stat.

4. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, în opinia recurentei, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente exclud dreptul de regres al Băncii B., cedat A.V.A.S., în legătură cu sume care aparţin Fondului Valutar al Statului Român, din care provine suma sechestrată.

În esenţă recurenta susţine că legislaţia română existentă anterior anului 1990, subordonată politicii economice de la acea vreme, a exclus orice decizie autonomă a A. în desfăşurarea litigiului, sub toate aspectele, dintre aceasta şi firma C., fiind astfel exclusă fapta ilicită a recurentei în ceea ce priveşte neexecutarea voluntară a obligaţiei Băncii B. de plată a garanţiei şi demonstrează lipsa oricărei legături de cauzalitate între iniţierea şi continuarea litigiului din Elveţia dintre Banca B. şi beneficiarul garanţiei, litigiu ordonat de Guvernul Republicii Socialiste România.

Se mai invocă faptul că interpretarea şi aplicarea legii s-a făcut cu ignorarea dispoziţiilor Legii nr. 16/1958 privind înfiinţarea Băncii B., ale HCM nr. 1485/1958, ale Decretului nr. 16/1971, ale Decretului Consiliului de Stat nr. 314 din 15 august 1978 prin care s-a constituit Fondul de Stat în Valută, ca parte integrantă a rezervelor valutare ale R.S.R., ale Decretului nr. 78 din 7 martie 1988 privind constituirea, administrarea şi utilizarea Fondului Valutar Centralizat al Statului.

Este exclusă angajarea răspunderii A. pentru fapte derulate în alt regim juridic statal, de agenţi economici cu statut juridic diferit, deoarece aceasta nu are calitatea de succesor cu titlu universal al I.C.E. A., operaţiunea de reorganizare în baza Legii nr. 15/1990 având particularităţi în ceea ce priveşte transmiterea drepturilor asupra valutei, în raport cu situaţia agenţilor economici nespecializaţi exclusiv în operaţiuni de export-import.

Tot subsumat acestui motiv pe recurs, se susţine de către recurentă şi o greşită aplicare a dispoziţiilor legale privind evidenţierea şi înregistrarea din punct de vedere contabil a operaţiunilor bancare efectuate pentru sume în valută.

Astfel, se arată că în perioada 1987-1998 (până la introducerea cererii de chemare în judecată - martie 1998) şi până în prezent Banca B. (Banca B., A.V.A.S., A.A.A.S.) nu a avut şi nu are un titlu de creanţă asupra A. Potrivit deciziei de casare, reclamanta nu deţine un titlu de creanţă împotriva pârâtei.

Reclamanta nu a făcut dovada plăţii efective a sumelor pretins datorate de A., a cuantumului acestora şi a legăturii de cauzalitate dintre faptele acesteia din urmă şi decizia Băncii B. de refuz de plată voluntară a sumelor prevăzute în scrisoarea de garanţie (se invocă concluziile asupra Raportului contabil comun de fuziune al Băncii D. şi Băncii B. la 10 septembrie 1999).

Recurenta invocă o serie de neconcordanţe existente în documentele contabile care fac dovada operaţiunilor bancare în temeiul cărora Bana B. susţine că a efectuat plata sumei ce formează obiectul prezentului litigiu.

Nu a fost corect interpretată inaplicabilitatea în speţă a reglementărilor legale speciale invocate ca temei al contractului de cesiune care a permis introducerea în cauză a A.A.A.S. Dacă ultima decizie de casare a stabilit că raportul dedus judecăţii este de drept comun, contractul de cesiune de creanţă în temeiul căruia a intervenit în proces A.A.A.S. nu are eficienţă şi este inapt să transfere valabil un drept de creanţă în patrimoniul A.A.A.S. Nu există o creanţă neperformantă a Banca B. faţă de A. care să justifice încheierea contractului de cesiune.

În cadrul operaţiunilor de restructurare a Băncii B., Convenţia de lucru încheiată între Banca B. şi A. a fost preluată de către Banca D., care a derulat până la expirare toate angajamentele A. asumate prin convenţia de lucru din anul 1995 încheiată între acestea, fiind cert, în opinia recurentei, că Banca D. a preluat de la Banca B. aceeaşi creanţă cu cea menţionată în anexa nr. 1 la contractul de cesiune din 21 iulie 1999, (respectiv cea născută din Convenţia de lucru din anul 1995 încheiată între Banca B. şi A. şi Addendumurile nr. 1/1997 şi nr. 2/1997, astfel încât două entităţi diferite nu pot prelua legal aceleaşi creanţe.

Nu sunt întrunite condiţiile de angajare a răspunderii recurentei - de esenţa admiterii unei cereri de regres derivată din executarea unei scrisori de garanţie bancară autonomă. Nu există o „culpă” a ordonatorului care, în regimul legal privind Fondul Valutar de Stat, nu putea influenţa îndeplinirea obligaţiilor garantului.

Banca B., conform actelor normative în vigoare, avea dreptul şi obligaţia debitării contului A.

Banca B. a sugerat expres obţinerea de către A. a unei ordonanţe de suspendare a executării scrisorii de garanţie „pentru protejarea fondului valutar”.

În cuprinsul deciziei nr. 1451 din 4 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, se reţine faptul că nu a rezultat niciun impediment legal care să împiedice banca să debiteze conturile ordonatorului chiar şi în condiţiile emiterii ordonanţei de poprire de către Judecătoria sectorului 3, ordonanţă care este în contradictoriu cu firma C.

Referitor la creanţa pretinsă, recurenta arată că nu a existat cesiunea unei creanţe în valută, A.A.A.S. a evidenţiat creanţa, la data de 21 iulie 1997, ca fiind suma de 14.788.321,89 RON, neexistând nicio motivare privind obligarea recurentei la plata unei sume de bani exprimată în franci elveţieni.

Referitor la dobândă, recurenta arată că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 43 C. com. întrucât prin această hotărâre A.A.A.S. vizează obţinerea unui titlu executoriu, aceasta neavând anterior un drept de creanţă împotriva recurentei, respectiv o creanţă exigibilă producătoare de dobândă.

Cu privire la cererea de chemare în garanţie recurenta critică faptul că nu s-au interpretat şi nu s-au aplicat corect prevederile legislaţiei incidente (O.U.G. nr. 115/1999 cu H.G. nr. 447/1991, H.G. nr. 1356/1990) în ceea ce priveşte obligaţia de garantare ce revine Statului român pentru obligaţii bancare aferente unor investiţii neperformante.

Este incorect, susţine recurenta, ca statul să nu răspundă, deşi este în culpă cu privire la dispoziţiile date de Guvernul R.S.R. prin Nota din 2 septembrie 1987, prin care a ordonat susţinerea unor procese în Elveţia pentru păstrarea valutei, iar recurenta să suporte consecinţele unor decizii guvernamentale.

La data înfiinţării A. în baza Legii nr. 15/1990 aceasta a preluat exclusiv activul şi pasivul fostei I.C.E. A. SA conform bilanţului din 30 iunie 1990, fără însă a se avea în vedere pretinsa datorie de 6,6 milioane dolari SUA, datorie care nu era inclusă în acest bilanţ.

Ca atare, legea impune obligaţia de garantare pentru evicţiunea care s-ar putea produce împotriva recurentei de către statul român.

Motivele de recurs invocate de către reclamanta A.A.A.S. şi care în opinia recurentei se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt, în esenţă, următoarele:

Astfel, recurenta invocă interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1669 - 1670 C. civ., art. 43 C. com., art. 960, 970 C. civ. şi ale O.U.G. nr. 51/1998 republicată, reţinându-se în mod greşit culpa comună părţilor în cauză, deşi au existat temeiuri justificative şi legale în baza cărora SC Banca B. SA a refuzat legal plata scrisorii de garanţie bancară.

Cea mai mare parte a motivelor de recurs cuprinde istoricul dosarului, se fac ample referiri la situaţia de fapt şi la probele administrate în cauză de-a lungul tuturor ciclurilor procesuale parcurse anterior, de asemenea se detaliază reţinerile considerate corecte şi legale ale instanţei de apel, faptul că pretinsa creanţă nu estre prescrisă, singurul aspect contestat fiind reţinerea culpei concurente a Banca B./A.A.A.S. raportată la propriile obligaţii.

Recurenta pârâtă A. SA formulează recurs şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 11 februarie 2015 prin care i-a fost respinsă cererea de restituire a cauţiunii, recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esenţă, recurenta critică greşita interpretare a dispoziţiilor art. 7231 alin. (3) C. proc. civ., întrucât atâta vreme cât A.A.A.S. nu a formulat nicio cerere de despăgubire în termenul de 30 de zile prevăzut de lege cererea ar fi trebuit admisă având în vedere faptul că această cauţiune are rolul de a garanta tocmai acoperirea unor cheltuieli produse pe perioada suspendării şi nu altceva.

Recursul pârâtei SC A. SA este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare, considerente ce nu vor fi structurate în ordinea motivelor de recurs invocate, ci vor fi analizate, cu precădere, acele motive care au dus la admiterea recursului şi la modificarea hotărârilor instanţelor inferioare.

Obiectul prezentului litigiu iniţiat de SC Banca B. SA încă din cursul anului 1998 are ca obiect dreptul de regres pe care garantul îl exercită împotriva ordonatorului unei scrisori de garanţie bancară în situaţia în care suma garantată a fost plătită garantatului.

Reamintim că la data de 11 mai 1981 A. (actuală SC A. SA) a încheiat cu o firmă străină – C. Ltd. un contract comercial pentru realizarea unei fabrici de ciment în Pakistan. La solicitarea A., în calitate de ordonator, Banca B., în calitate de garant a emis la data de 16 martie 1982, scrisoarea de garanţie de bună execuţie privind plata necondiţionată la prima şi simpla cerere, în favoarea beneficiarului - firma C. a sumei de 6,6 milioane dolari SUA. Prin acordul părţilor valabilitatea scrisorii de garanţie bancară a fost prelungită până la 2 august 1987.

În luna februarie 1987 firma C. reziliază contractul cu A. pentru neîndeplinirea unor obligaţii contractuale, situaţie care generează o serie de demersuri ale părţilor în vederea soluţionării pe cale amiabilă a acestor neînţelegeri şi, pe cale de consecinţă, evitarea executării scrisorii de garanţie bancară.

La data de 24 iulie 1987 beneficiarul scrisorii de garanţie - firma C., solicită garantului Băncii B., să efectueze plata sumei de 6,6 milioane dolari S.U.A., ca urmare a punerii în executare a scrisorii de garanţie bancară.

Anterior formulării acestei cereri de executare, A. obţine de la Judecătoria sectorului 3 Bucureşti la data de 27 martie 1987, o ordonanţă de poprire asigurătorie prin care a interzis acesteia să efectueze vreo plată către C., ordonanţă care însă şi-a încetat efectele la data de 23 septembrie 1987 întrucât încheierea de înfiinţare a popririi nu a fost validată.

În acest context, urmare a refuzului Băncii B. de plată a garanţiei, începând cu luna septembrie 1987 firma C. a iniţiat o serie de acţiuni juridice la instanţe din afara ţării pentru a-şi recupera sumele de bani care considerau că i se cuvin, obţinând după mulţi ani de procese o sumă de bani împotriva Băncii B., sumă care depăşeşte considerabil valoarea scrisorii de garanţie, scrisoare care a generat acest litigiu.

Ceea ce este esenţial în cauză şi urmează a fi stabilit vizează raporturile contractuale dintre A. şi Banca B. pornind de la conţinutul şi efectele scrisorii de garanţie bancară şi dacă refuzul de plată al băncii a fost justificat sau nu.

Potrivit textului scrisorii de garanţie bancară Banca B. şi-a asumat angajamentul expres, irevocabil şi necondiţionat de a plăti în favoarea C. „în decurs de 30 de zile de la prima solicitare, fără vreo altă formalitate de orice natură şi fără a recurge la contractor (A.), la simpla cerere însoţită de declaraţia sa că A. nu şi-a îndeplinit oricare dintre obligaţiile din contract.

Susţinerile A.A.A.S. (succesorul Banca B.) în sensul că este culpa A. pentru faptul că nu s-a executat garanţia întrucât aceasta i-ar fi cerut să nu facă plata pe socoteala sa („să o respingă imediat”) este nejustificată cel puţin după data de 23 septembrie 1987 când ordonanţa de înfiinţare a popririi emisă de Judecătoria sectorului 3 nu a fost validată. După această dată - 23 septembrie 1987 Banca B. a acţionat unilateral, în afara limitelor contractului de mandat fapt ce a generat costuri cu mult mai mari (cele pretinse în prezentul litigiu) faţă de valoarea garanţiei.

Banca B. era obligată, potrivit termenilor scrisorii de garanţie, să plătească această garanţie la prima cerere din partea beneficiarului, chiar dacă A. i-ar fi interzis această plată pe socoteala sa.

Relevantă în aprecierea atitudinii culpabile a Băncii B. este adresa acesteia din data de 11 februarie 1987 către A. prin care o informează pe aceasta din urmă că „(...) singura posibilitate de a se opune la executare o reprezintă o acţiune a dvs. împotriva C. în baza căreia să obţineţi de la tribunalul român o ordonanţă de sechestru ordonanţă care să fie emisă înainte ca beneficiarul garanţiei să solicite executarea acesteia”.

Nu există nicio faptă săvârşită de A. care să fi determinat prin ea însăşi refuzul executării garanţiei de către garant, iar calea urmată de Banca B., ulterior de Banca B., de a nu da curs cererii de executare formulată de C. şi de a se angaja într-o serie de proceduri judiciare costisitoare s-a plasat în afara contractului de mandat şi în afara cadrului legal care reglementa raporturile juridice existente între cele două părţi.

Din momentul în care a fost emisă garanţia bancară, banca era obligată de a plăti la prima cerere beneficiarului garanţiei bancare. Banca emitentă nu poate opune beneficiarului decât existenţa unei fraude evidente apărute în legătură cu cererea de plată ori a unui abuz evident, aspecte neinvocate de bancă la data cererii de executare.

În mod paradoxal, recurenta A., în motivele de recurs, face ample referiri la situaţia economică şi politică a României anterior anului 1990, susţinând că refuzul de executare s-ar datora contextului de atunci, organele de stat de la acea vreme care administrau fondul valutar al ţării împiedicând de fapt plata contravalorii garanţiei, excluzând astfel o culpă inclusiv a băncii.

Aceste susţineri, dincolo de caracterul lor documentat cu privire la realitatea acelor vremuri, nu pot modifica sau influenţa raporturile juridice dintre părţi decurgând din emiterea acestei scrisori de garanţie bancară, nu pot exonera banca de executarea unei obligaţii pe care şi-o asumase faţă de un beneficiar.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamanta Banca B. recunoaşte că „întrucât Banca B. nu a dat curs cererii de executare ca urmare a insistenţelor pârâtei (...) aceasta a fost acţionată în judecată, în faţa instanţelor din Elveţia”.

Este evident că dacă banca ar fi plătit contravaloarea scrisorii de garanţie bancară la momentul la care i-a fost solicitată, ori cel târziu până în luna septembrie 1987 şi nu s-ar fi angajat în procesele ulterioare din Elveţia, suma pretinsă de C. ar fi fost limitată, excluzându-se costurile generate de aceste procese.

Pornind de la mecanismul scrisorii de garanţie bancară, în condiţiile în care banca şi-ar fi respectat obligaţiile, recurenta A. putea fi ţinută să restituie băncii doar suma maximă a garanţiei - 6,6 milioane dolari SUA, însă din toate probele administrate în toate ciclurile procesuale, cu precădere din expertizele nenumărate (obiecţiuni, concluzii ale experţilor desemnaţi ori ai părţilor) nu se face dovada că această sumă ar fi fost plătită de către bancă (Banca B.) la finalizarea litigiilor desfăşurate în Elveţia - 25 august 1987, dată la care contul Banca B. a fost debitat cu suma de 14.116.414,75 C.H.F.

Expertizele efectuate în cauză au relevat faptul că nu există niciun document bancar extern care să ateste plata sumei de 6,6 milioane dolari S.U.A. la care era obligată la plată Banca B. în baza scrisorii de garanţie bancară.

Concluzionând, recurenta A. SA nu are nicio culpă, nu există nicio faptă ilicită a acesteia şi nici vreo legătură de cauzalitate între conduita acesteia şi prejudiciul pretins de reclamanta din prezenta cauză, pe cale de consecinţă nici aceasta din urmă nu are temei pentru o acţiune în regres.

Ca atare, în cauză fiind incidente atât motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 8, cât şi cel prevăzut la art. 304 pct. 9, instanţa de apel interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii şi făcând o aplicare greşită a legii, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte urmează a admite recursul pârâtei, a modifica decizia atacată în sensul admiterii apelului aceleiaşi părţi, schimbării în parte a sentinţei instanţei de fond în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.

Referitor la celelalte motive de recurs invocate de către recurenta A. SA, acestea nu pot fi reţinute, în esenţă, pentru următoarele considerente:

Se invocă motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. în sensul că instanţa de apel nu a respectat decizia de casare nr. 1895 din 21 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că a preluat argumente din hotărârile casate, a ţinut seama de concluziile unor expertize evidenţiate în considerentele acestor hotărâri casate.

Astfel, ultima decizie de casare - decizia nr. 1895 din 21 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit, pentru prima oară în acest litigiu, ţinând seama de modificările legislative intervenite pe parcurs cu privire la competenţa materială a instanţelor, faptul că instanţa competentă să judece pe fond, în primă instanţă, este Tribunalul Bucureşti, secţia comercială.

Prin această decizie de casare au fost date o serie de dezlegări cu privire la o serie de probleme de drept care, de altfel au condus la stabilirea instanţei competente, dezlegări care au fost respectate ulterior de către instanţa de trimitere.

De precizat că anterior deciziei de casare ultime, a existat şi o altă decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Decizia nr. 3456 din 8 noiembrie 2006 care a dispus instanţei de trimitere să efectueze o expertiză pentru stabilirea cuantumului real al sumei datorate, decizii căreia instanţele s-au conformat. Chiar şi ulterior ultimei decizii de casare dispusă exclusiv pe aspecte de competenţă, instanţele au efectuat expertize contabile valorificând decizia de casare din 2006.

Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul că suma pretinsă este nedovedită, nu este prezentat un mod de calcul al acesteia nu va mai fi analizat având în vedere soluţia de modificare şi argumentele reţinute mai sus pe fondul cauzei.

Nici motivele de recurs referitoare la greşita soluţionare a excepţiilor de către instanţa de apel, mai exact la lipsa unei motivări proprii a acestei instanţe cu privire la analiza apărărilor invocate sub forma excepţiilor, nu pot fi reţinute.

Este adevărat că instanţa de apel nu oferă o motivare amplă a acestor excepţii, însă acestea fiind motive de apel şi au fost analizate punctual în condiţiile în care a fost menţinută soluţia instanţei de fond cu privire la soluţionarea lor, achiesându-se la motivarea acesteia.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a A.V.A.S. este corect soluţionată având în vedere pe de-o parte contractul de cesiune de creanţă din 21 iulie 1999 prin care Banca B. a cedat creanţa sa faţă de A., transmiţând către A.V.A.S. toate drepturile stabilite în actele juridice din care izvorăşte creanţa cesionată, contract valabil şi care şi-a produs efectele. Pe de altă parte, au fost avute, în vedere şi dezlegările date pe acest aspect de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în ultima decizie de casare.

Este corectă şi soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei având în vedere că termenul începe să curgă de la data finalizării litigiilor din Elveţia şi debitării contului Banca B. deschis la E., acţiunea fiind introdusă în cadrul acestui termen - martie 1998.

Celelalte motive de recurs invocate nu vor mai fi analizate având în vedere soluţia de admitere, precum şi faptul că unele dintre ele au fost şi antamate în considerentele de mai sus.

Este nefondat însă recursul pârâtei A. SA cu privire la încheierea din 11 februarie 2015 prin care i-a fost respinsă cererea de restituire a cauţiunii având în vedere că potrivit art. 7231 alin. (3) C. proc. civ. pentru eliberarea cauţiunii, în afara faptului că nu s-a formulat cerere pentru plata vreunei despăgubiri, este necesar ca hotărârea prin care s-a soluţionat fondul cauzei să fie irevocabilă, condiţie care în mod evident nu era îndeplinită la data formulării cererii, cum în mod legal a reţinut şi instanţa de apel.

Recursul reclamantei A.A.A.S. urmează a fi constatat nul în temeiul art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. având în vedere că deşi indică drept temei motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., argumentele invocate sunt formale, nefiind aduse critici reale care să poată fi încadrate în textul de lege arătat.

Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se referă la o hotărâre pronunţată lipsită de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, ori recurenta A.V.A.S. afirmă doar că au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 1669 - 1670 C. civ., art. 43 C. com., art. 960, 970 C. civ. şi O.U.G. nr. 51/1998, fără însă a arăta în ce sens este greşită interpretarea şi aplicarea şi, mai ales, care este interpretarea ori aplicarea corectă.

Prin motivele sale recurenta reiterează situaţia de fapt, istoricul procesului şi evidenţiază aspectele reţinute „în mod legal şi corect” de către instanţele anterioare, fără însă a aduce critici care să poată fi încadrate în motivul de recurs indicat în mod formal.

Un ultim aspect care trebuie evidenţiat se referă la cererea de chemare în garanţie formulată de A. împotriva Statului Român, cerere care a fost respinsă de instanţele fondului şi apelului, soluţie menţinută prin prezenta decizie, însă cu schimbarea considerentelor, urmare a faptului că acţiunea a fost respinsă ca nefondată astfel încât nu se mai poate vorbi despre o cădere în pretenţii a părţii potrivit art. 60 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC A. SA Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 1265 din 17 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Modifică în parte decizia atacată, în sensul că admite apelul pârâtei SC A. SA declarat împotriva sentinţei civile nr. 3689 din 22 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Schimbă în parte sentinţa civilă nr. 3689 din 22 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, şi în consecinţă:

Respinge acţiunea formulată de reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, ca nefondată.

Păstrează restul dispoziţiilor sentinţei.

Constată nul recursul declarat de reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva aceleiaşi decizii, în temeiul art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Respinge recursul declarat de pârâta SC A. SA Bucureşti împotriva încheierii din 11 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2015.