Whether ownership of land transferred to reorganized state enterprises arises by operation of law or requires prior completion of the administrative attestation procedure under Government Decision 834/1991.

Decizia nr. 2474/2015

Asupra recursului de faţă;

A. Obiectul cererii introductive.

Prin cererea formulată la data de 05 iunie 2013, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/3/2013, reclamanta A. SA a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate că prin efectul art. 16-20 din Legea nr. 15/1990, reclamanta este proprietara activului - teren situat în Bucureşti, str. X, sector 4, în suprafaţa de 4.455 m.p., aferent clădirilor Bloc C1 (nr. 24B), Bloc C2 (nr. 24A) şi Bloc C3 (nr. 26A).

Prin încheierea de şedinţă de la 02 octombrie 2013 pronunţată în Dosarul nr. x/3/2013 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a dispus înaintarea dosarului secţiei a Vl-a a Tribunalului Bucureşti pentru repartizarea unui complet specializat în judecarea litigiilor cu profesionişti. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, la data de 04 decembrie 2013, sub nr. x/3/2013*.

La termenul de judecată din 05 martie 2014 au fost unite cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii, invocate de pârât.

B. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 3651 din 23 iulie 2014 Tribunalul Bucureşti a respins, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi a inadmisibilităţii acţiunii, a admis cererea şi a constatat că reclamanta este proprietarul terenului indicat în acţiune.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 28 august 2014, a declarat apel pârâta, apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 09 septembrie 2014.

În motivarea apelului său reclamanta a arătat, în esenţă, următoarele: în mod greşit au fost soluţionate excepţiile invocate, cea a lipsei calităţii procesuale pasive şi cea a inadmisibilităţii, pentru că nu se putea constitui un drept de proprietate asupra unui bun care nu se regăseşte în patrimoniul său, deoarece Comisia de verificare şi-a exprimat punctul de vedere, notificând reclamanta să modifice documentaţiile, iar prin acţiunea de faţă se urmăreşte obţinerea unei hotărâri contrare, reclamanta trebuia să meargă pe calea contenciosului administrativ. Pe fond, a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru emiterea certificatului de proprietate, deoarece terenurile nu au fost date în proprietatea sa şi nu s-a făcut dovada că sunt necesare desfăşurării activităţii reclamantei, terenurile au fost date reclamantei doar în folosinţă.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, susţinând că excepţiile invocate sunt neîntemeiate, deoarece pârâta trebuia să emită certificatul de atestare a dreptului de proprietate, terenul nu este un bun public, acţiunea nu este inadmisibilă, pentru că, astfel, i s-ar încălca accesul la justiţie, a dobândit proprietatea prin efectul legii, certificatul de atestate avea efect declarativ, procedura administrativă de obţinere a acestuia avea ca scop asigurarea opozabilităţii faţă de terţi, respingerea acţiunii în baza unei excepţii ar însemna încălcarea art. 6 din C.A.D.O.L.F. Pe fond, a arătat că terenurile erau în patrimoniul fostei I.A.G.S.C., terenurile dintre clădiri nu puteau avea altă destinaţie decât cea actuală, aferentă folosirii clădirilor respective, utilizarea acestora intrând în obiectul său de activitate.

D. Hotărârea instanţei de apel.

Prin decizia nr. 1305 din 19 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primar General, B., prin reprezentant convenţional av. C., în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC A. SA, în reorganizare, prin administrator judiciar D., împotriva sentinţei civile nr. 3651 din 23 iulie 2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013*.

A fost schimbată sentinţa apelată, în tot, în sensul că:

A fost admisă excepţia inadmisibilităţii.

A fost respinsă acţiunea, ca inadmisibilă.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SA Bucureşti prin administrator judiciar D., aducându-i următoarele critici:

În ce priveşte valoarea obiectului litigiului, potrivit raportului de evaluare depus la dosarul cauzei în primă instanţă la data de 27 iunie 2013, terenul situat în Bucureşti, sector 4, str. X, nr. 26A are o valoare de 392.000 euro, respectiv 1.671.300 RON, valoare de care tribunalul a ţinut cont atunci când a constatat că este competent material.

În această situaţie, potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel este supusă recursului.

Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 15/1990, mai precis cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 18 şi 19 din această lege.

În opinia recurentei-reclamante, dispoziţiile art. 19 din această lege se referă la unităţile economice de stat şi nu la societăţile comerciale nou înfiinţate prin reorganizare, reglementând operaţiunile materiale legate de stabilirea capitalului social.

Aceste operaţiuni sunt anterioare înregistrării societăţii comerciale, ele neaplicându-se unei societăţi deja constituite şi care are deja un capital social, operaţiunile ulterioare înfiinţării fiind reglementate de Legea nr. 31/1990.

Instanţa de apel a interpretat greşit şi dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, atunci când a considerat că acesta este textul legal care atribuie dreptul de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul societăţii, greşind încă o dată atunci când a apreciat că incidenţa dispoziţiilor art. 19 se întinde şi la perioada ulterioară înfiinţării societăţii, după efectuarea procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991.

S-a mai apreciat că raţionamentul instanţei de apel cuprinde argumente contradictorii, apreciindu-se că ori art. 20 alin. (2) creează dreptul de proprietate şi atunci este suficientă dovada în sensul că bunul s-a aflat în patrimoniul unităţii economice de stat la momentul reorganizării, ori dreptul de proprietate se naşte prin actul de voinţă al organului administrativ şi nu în temeiul legii.

Este nelegală susţinerea instanţei de apel potrivit căreia Legea nr. 15/1990 nu individualizează bunurile pentru care se stabileşte existenţa unui drept de proprietate, fiind obligatoriu de parcurs o procedură administrativă de identificare a acestor bunuri, deoarece, în lege se precizează faptul că toate bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale constituite potrivit art. 17 sunt în proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu.

Legea nu impune vreo formalitate suplimentară, astfel încât susţinerea instanţei de apel cu privire la parcurgerea unei proceduri administrative este contrară legii.

Procedura obţinerii certificatelor de atestare a drepturilor de proprietate este prevăzută de lege pentru opozabilitate, Legea nr. 15/1990 necondiţionând valabilitatea dreptului de proprietate născut prin efectul legii.

Hotărârea instanţei de apel încalcă principiul forţei obligatorii a legii.

Astfel, deşi nici Legea nr. 15/1990 nici H.G. nr. 834/1991 nu reglementează o procedură administrativă prealabilă obligatorie pentru însăşi naşterea dreptului de proprietate, care ar pune în discuţie caracterul subsidiar faţă de o acţiune în constatare, instanţa de apel a reţinut că actul ce prezintă relevanţă faţă de naşterea dreptului de proprietate este certificatul de atestare şi nu efectul legii.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii reclamantei, în sensul de a observa că prin motivul de apel subsidiar formulat de Municipiul Bucureşti s-a procedat la o recunoaştere tacită a pretenţiilor sale, nepronunţându-se cu privire la această cerere a apelantei-pârâte.

Au fost încălcate şi prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., privind limitele efectului devolutiv al apelului, instanţa de apel nepronunţându-se asupra motivului de apel subsidiar, pe de o parte, iar pe de altă parte, instanţa de apel şi-a motivat hotărârea şi pe încălcarea C.A.D.O.L.F., aspecte neinvocate de apelantă.

Reclamanta a fost cea care a invocat, prin întâmpinare, apărări cu privire la greşita aplicare a C.A.D.O.L.F. şi a practicii C.E.D.O., raportat la dreptul la un proces echitabil sub aspectul duratei, hotărârea instanţei de apel fiind nelegală şi sub acest aspect, atunci când a reţinut că accesul la justiţie nu este un drept absolut, el putând suferi limitări legale, proporţionale şi justificate de un interes rezonabil.

În opinia recurentei-reclamante instanţa de apel nu a arătat care este interesul legitim ce ar justifica limitarea accesului la justiţie al reclamantei, prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă, susţinând doar că reclamanta ar fi avut la îndemână o acţiune în realizare, respectiv procedura administrativă prevăzută de H.G. nr. 834/1991.

Cu privire la această procedură administrativă s-a susţinut că reprezintă o piedică în exercitarea accesului la justiţie datorită duratei foarte mari în care se poate obţine în realizarea dreptului pe această cale.

Instanţa de apel nu a examinat suficient motivele apelului formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti şi a interpretat greşit apărările sale cu privire la posibilitatea instanţei de a se pronunţa pe excepţia inadmisibilităţii, recurenta-reclamantă susţinând că a dorit doar să scoată în evidenţă durata mare în timp pentru realizarea dreptului său dacă se urma calea procedurii administrative.

S-a mai susţinut că instanţa de apel nu a analizat, în concret, dacă, pornind de la dispoziţiile H.G. nr. 834/1991 şi ale Criteriilor nr. 2665/1992, recurgerea la procedura administrativă asigură acces la justiţie şi într-un termen rezonabil.

În opinia recurentei-reclamante cele două acte normative reglementează procedura stabilirii şi evaluării terenurilor aflate în patrimoniul fostelor întreprinderi de stat, fără a reglementa o procedură administrativă prealabilă care să fie subsidiară unei acţiuni judecătoreşti în constatare, cu termene înlăuntrul cărora trebuie parcurse diferitele etape stabilite de aceste criterii şi nici căile de atac de urmat.

Aceste termene sunt lăsate la îndemâna unor diverse comisii şi comitete implicate, fiind deschisă calea arbitrariului, apreciindu-se că aplicarea acestor acte normative este teoretică şi iluzorie, nefiind de natură a asigura atestarea dreptului de proprietate dobândit prin efectul legii, pe când o procedură parcursă pa calea dreptului comun ar presupune o durată rezonabilă pentru obţinerea dreptului respectiv.

Instanţa de apel a făcut o confuzie între dreptul subiectiv, proba acestuia şi mijloacele de realizare.

În opinia recurentei, dreptul său subiectiv s-a născut în virtutea legii, la data constituirii societăţii, prin faptul existenţei bunurilor în patrimoniul fostei unităţi economice de stat supuse reorganizării, fără nici o altă formalitate.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate atestă proprietatea doar pentru opozabilitate faţă de terţi, nefiind, în sine, un titlu de proprietate, ci doar instrumentul fizic ce dovedeşte acest lucru.

Instanţa de apel a făcut confuzie între cerinţele ad validitatem şi ad probationem, aceasta deoarece, pentru ca cerinţa eliberării certificatului de proprietate să fie o condiţie ad validitatem pentru dobândirea dreptului de proprietate, trebuia să fie expres prevăzută de lege, în caz contrar ea este prevăzută ad probationem, putând fi înlocuită, cu orice mijloc de probă.

În sprijinul susţinerilor sale, recurenta-reclamantă a invocat şi practică judiciară, indicând următoarele decizii: nr. 3294 din 07 noiembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nr. 165/A din 14 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi nr. 1340 din 25 octombrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.

F. Apărările formulate de către intimatul-pârât, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.

În opinia intimatului-pârât recursul este inadmisibil, deoarece, potrivit art. XVIII din Legea nr. 2/2013, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, or, conform cererii introductive de chemare în judecată reclamanta a evaluat terenul la suma de 500.000 RON.

În ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii în constatare s-a arătat că art. 19 din Legea nr. 19/1990 se opune unei aplicări automate şi directe a art. 20 din acelaşi act normativ, emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate nefiind o procedură pur formală, fără posibilitatea unui refuz de emitere.

Legea nu a particularizat drepturi ale destinatarilor săi, ci a conferit vocaţia de a exercita dreptul sub rezerva satisfacerii ansamblurilor necesare concretizării vocaţiei respective.

H.G. nr. 834/1991 şi Legea nr. 15/1990 au instituit obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative de verificare a condiţiilor stabilite prin lege pentru dobândirea dreptului de proprietate, finalizată cu emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Intimatul-pârât a făcut ample referiri la neîndeplinirea condiţiilor de fond în ce priveşte parcurgerea procedurilor reglementate de Legea nr. 15/1990, H.G. nr. 834/1991, Criteriul nr. 2665/1992 emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului şi Legea nr. 88/1997 cu privire la obţinerea certificatelor privind atestarea dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat, susţinând că recurenta-reclamantă nu a îndeplinit condiţiile impuse de respectivele acte normative pentru a se putea emite certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului.

G. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În ce priveşte apărarea intimatului-pârât cu privire la inadmisibilitatea recursului, aceasta nu poate fi reţinută, deoarece, pe de o parte, la dosarul primei instanţe (Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă) se află depus, de către reclamantă, raportul de evaluare al terenului intravilan ce face obiectul litigiului din care rezultă că valoarea acestuia este de 1.671.300 RON, deci mai mare de 1.000.000 RON, iar pe de altă parte, prin încheierea din 17 septembrie 2015 Înalta Curte a încuviinţat raportul întocmit de magistratul asistent, pronunţându-se, implicit, şi asupra admiterii în principiu a recursului.

Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 18, 19 şi 20 din Legea nr. 15/1990.

Dispoziţiile art. 19 din această lege se referă atât la unităţile economice de stat ce urmau a fi transformate în societăţi comerciale, cât şi la societăţile nou înfiinţate prin reorganizare.

Afirmaţia recurentei-reclamante este pur speculativă, deoarece, din interpretarea respectivului text de lege, rezultă că inventarierea patrimoniului unităţilor economice de stat supuse transformării în societăţi comerciale, se face tocmai în vederea preluării şi stabilirii capitalului societăţilor comerciale înfiinţate pe calea prevăzută de această lege, fiind evident că hotărârea de guvern la care face trimitere acest articol de lege urma, la acea dată, să fie adoptată tocmai în vederea corectei aplicări a respectivei legi.

De altfel, ceea ce omite să afirme recurenta-reclamantă este că la acea dată patrimoniul unităţilor economice de stat nu se referea şi la terenurile utilizate de către aceste unităţi economice, ci doar la celelalte bunuri mobile şi imobile, terenurile pe care se găseau amplasate aceste unităţi aflându-se, la acea dată, în proprietatea statului.

Prin urmare, la acea dată, în patrimoniul unităţilor economice de stat se regăsea doar un drept de folosinţă asupra terenurilor, dreptul de proprietate aparţinând statului, ca atare, societăţile comerciale constituite prin transformarea fostelor unităţi economice de stat nu puteau dobândi alte drepturi decât autoarele lor, respectiv dreptul de folosinţă asupra terenului.

Instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, atunci când a considerat că acesta este textul legal care atribuie dreptul de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul societăţii, cu singura menţiune că la data apariţiei acestei legi, nici un teren nu se afla în proprietatea vreunei unităţi economice de stat, acestea având asupra terenurilor doar un drept de folosinţă.

Terminologia folosită de Legea nr. 15/1990 şi de H.G. nr. 834/1991, aceea de „patrimoniu”, nu trebuie să conducă la concluzia greşită că în acest patrimoniu se regăsea dreptul de proprietate asupra terenurilor, ci doar un drept de folosinţă asupra acestui teren, terminologia de patrimoniu având mai degrabă un conţinut economic decât unul juridic în respectivul context legislativ din anul 1990.

Oricum, şi din perspectiva unei interpretări juridice a noţiunii de patrimoniu, care, în orice caz, se referă la drepturi cu conţinut economic, în patrimoniul fostelor unităţi de stat, care a fost preluat de către societăţile comerciale nou constituite, nu se regăsea decât un drept de folosinţă asupra terenurilor, de aceea era nevoie de o procedură specială pentru ca aceste noi societăţi să poată dobândi dreptul de proprietate asupra terenului.

De altfel, H.G. nr. 834/1991, a apărut tocmai din nevoia de a se înregistra în proprietatea (de fapt în capitalul social) societăţilor comerciale nou înfiinţate, terenurile aferente construcţiilor în care noile societăţi comerciale urmau să-şi desfăşoare activitatea.

Că este aşa o demonstrează şi dispoziţiile art. 321 şi art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997.

Astfel, în alin. (1) art. 321 din acest act normativ se arată că „societăţile comerciale care deţin terenuri (...) al căror regim juridic urmează să fie calificat, vor continua să folosească aceste terenuri până la clarificarea regimului lor juridic”.

Tot astfel, în alin. (2) al aceluiaşi articol se arată că societăţile comerciale se privatizează fără a include în capitalul social valoarea terenului prevăzut la alin. (1), tocmai pentru că acest teren nu era în proprietatea respectivelor societăţi comerciale cu capital de stat, cum este şi cazul reclamantei, ci în proprietatea statului.

De altfel, în teza ultimă a alin. (3) al aceluiaşi articol, se arată că terenurile clasificate ca aparţinând domeniului privat al statului, ori al unităţilor administrativ teritoriale, după caz, pot fi concesionate, închiriate sau oferite societăţii comerciale spre a fi cumpărate.

Mai mult, potrivit art. 322 alin. (1) din acelaşi act normativ, abia după eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, capitalul social al societăţilor comerciale cu capital de stat urma să se majoreze, de drept, cu valoarea terenurilor menţionate în certificat.

Prin urmare, nu se poate reţine, în nici un caz, că terenurile fac parte din categoria bunurilor la care se referă art. 18, 19 şi 20 din Legea nr. 15/1990, societăţile comerciale înfiinţate în baza acestei legi prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat având doar aptitudinea (vocaţia) de a dobândi dreptul de proprietate asupra acestor terenuri, însă numai după parcurgerea procedurii prevăzută de H.G. nr. 834/1991, ca atare, nu se poate reţine că dreptul de proprietate asupra terenurilor folosite de aceste unităţi poate fi dobândit prin efectul legii, ca atare, şi nu după parcurgerea procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991.

Procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991 nu este una administrativă, prealabilă, ci este chiar procedura legală potrivit căreia societăţile comerciale cu capital de stat înfiinţate potrivit Legii nr. 15/1990, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor avute în folosinţă, neexistând o altă posibilitate legală de a obţine titlul de proprietate.

Asupra acestor terenuri.

Recurenta-reclamantă nu poate invoca, în apărarea sa, faptul că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra unor cereri formulate de apelanta-pârâtă în cererea sa de apel, aceasta din urmă fiind singura care ar putea invoca acest fapt, în măsura în care această nepronunţare ar fi vătămat-o.

Instanţa de apel a făcut referire la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului nu ca urmare a motivelor de apel ale apelantei pârâte, ci ca urmare a susţinerilor reclamantei-intimate făcute în întâmpinarea sa, cu privire la încălcarea dreptului la un proces echitabil şi în termen rezonabil, prin aceea că respingerea, ca inadmisibilă, a cererii introductive ar conduce la o astfel de încălcare.

Relativ la incidenţa Convenţiei, în ce priveşte dreptul substanţial, respectiv Legea nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991, aceasta nici nu este incidenţă, deoarece România a adoptat această Convenţia prin Legea nr. 30/1994, deci după emiterea acestor acte normative.

În ce priveşte dreptul la un proces echitabil, C.A.D.O.L.F. este incidentă, însă nu există nici un fel de încălcare a acesteia, respingerea acţiunii de faţă, ca inadmisibilă, neputând conduce, în nici un fel, la această concluzie, recurenta-reclamantă având la îndemână o procedură prevăzută de lege şi anume de H.G. nr. 834/1991.

Această procedură nu este teoretică şi iluzorie, actele normative care o reglementează permiţând calea de atac în justiţie în cazul în care respectivele comisii şi comitete implicate în procedură nu respectă dispoziţiile legale.

Chiar dacă această procedură implică o durată de timp mai mare, aceasta nu înseamnă că nu se asigură accesul liber la justiţie, mai ales că în respectiva procedură trebuie obţinut şi acordul vecinilor, care au interese proprii în delimitarea terenurilor ce ar urma să intre în proprietatea solicitanţilor.

Faptul că în privinţa terenurilor trebuie urmată procedura specială prevăzută de H.G. nr. 834/1991, pentru societăţile comerciale constituite în urma transformării unităţilor economice de stat, rezultă, aşa după cum s-a arătat şi mai sus, din prevederile art. 18, 19 şi 20 din Legea nr. 15/1990, care se referă la capitalul social al societăţilor comerciale înfiinţate în baza acestei legi, care este deţinut integral de către stat, prin raportare la dispoziţiile art. 321 şi art. 322 din O.U.G. nr. 88/1997, privind privatizarea societăţilor comerciale cu capital de stat, în care se arată care este regimul juridic al terenurilor deţinute de aceste societăţi, precum şi faptul că abia după eliberarea certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, deci după parcurgerea procedurii prevăzută de H.G. nr. 834/1991, capitalul social al acestor societăţi se va majora de drept cu valoarea acestor terenuri.

Pentru aceleaşi considerente nu pot fi reţinute nici criticile privind confuzia între dreptul subiectiv, proba acestuia şi mijloacele de realizare, precum şi cele referitoare la confuzia între cerinţa ad validitatem şi cerinţa ad probationem.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SA Bucureşti, prin administrator judiciar C.l.l. D. împotriva deciziei nr. 1305 din 19 decembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 26 noiembrie 2015.