Characterization of consultancy agreement as intermediation and enforcement of statutory doubling of success fee

Decizia nr. 2398/2015

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, la 03 octombrie 2013, reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC B. SA la plata sumei de 566.779,20 euro la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, reprezentând dublul contravalorii serviciilor de intermediere prestate şi a cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 2096 şi urm. noul C. civ. şi art. 1166 şi urm. noul C. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 06 februarie 2014, instanţa a respins excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti în temeiul dispoziţiilor art. 126 noul C. proc. civ., având în vedere obiectul cauzei -pretenţii reprezentând comision de succes - şi faptul că prin clauza inserată la art. 6 lit. d) din Contractul de consultanţă încheiat la data de 13 mai 2013, părţile au convenit ca litigiile izvorâte din acest contract să fie judecate de instanţele competente din Bucureşti.

Prin aceeaşi încheiere, tribunalul a respins şi excepţia prematurităţii introducerii acţiunii, invocată de pârâtă prin întâmpinare, cu motivarea că, potrivit art. 1 alin. (12) din Legea nr. 192/2006 coroborat cu dispoziţiile art. 601 lit. f) din lege, este obligatorie participarea la şedinţele de informare privind medierea, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, doar în cazul litigiilor civile a căror valoare este sub 50.000 RON or, în speţă valoarea litigiului este de 2.522.790,9 RON.

La ultimul termen de judecată, reclamanta şi-a redus cuantumul pretenţiilor la suma de 555.825,66 RON, ca urmare a diferenţei dintre suprafaţa de teren vândută de pârâtă prin contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar şi suprafaţa negociată cu grupul de investiţii DO.

Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1654 din 03 septembrie 2014 a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârât SC B. SA, şi a obligat pârâta la plata sumei de 227.939 euro reprezentând contravaloarea serviciilor prestate, în echivalent RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii precum şi la cheltuieli de judecată în sumă de 11.591,61 RON către reclamantă, reprezentând taxă judiciară de timbru; a luat act că reclamanta a solicitat cheltuielile de judecată, reprezentând onorariul avocatului, pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel ambele părţi.

Pârâta SC B. SA a formulat apel împotriva încheierii din data de 06 februarie 2014 şi împotriva sentinţei civile nr. 1654 din 3 aprilie 2014 şi a solicitat admiterea apelului, în principal anularea sentinţei apelate în temeiul art. 480 alin. (4) noul C. proc. civ., iar în subsidiar modificarea în parte a sentinţei apelate în sensul respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecata şi obligarea intimatei-reclamantei la plata cheltuielilor de judecata efectuate la fond şi în apel.

A solicitat, în principal, anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare către Tribunalul Vaslui, în temeiul art. 480 alin. (4) noul C. proc. civ., apreciind, în cadrul acestei critici, că sentinţa a fost pronunţata de o instanţa necompetenta teritorial, având în vedere că data la care reclamanta a dedus judecaţii litigiul, respectivul contract încetase. A arătat că indiferent de momentul încetării (prin acordul părţilor) în 28 iunie 2013, sau că urmare a denunţării unilaterale, aşa cum însăşi instanţa a reţinut ulterior prin sentinţa la 30 septembrie 2013, ambele date erau anterioare demersului în instanţa astfel că atâta timp cât contractul nu mai era în fiinţa, clauza potrivit cu care părţile au stabilit competenta de soluţionare revine altei instanţe decât cea în mod legal competente era caducă.

În subsidiar, a solicitat modificarea în parte a sentinţei apelate în sensul respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată.

Reclamanta SC A. SRL, a formulat apel şi a solicitat obligarea pârâtei SC B. SA la plata comisionului de 2% aferent operaţiunii de „sale & lease back", în cuantum de 267.912,83 euro, la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plaţii; obligarea pârâtei SC B. SA la plata a 2% din valoarea contractelor încheiate în data de 17 iulie 2013 ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 2101 noul C. civ., respectiv 277.912,83 euro, la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plaţii; obligarea pârâtei SC B. SA la plata cheltuielilor de judecată făcute în cauză.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1302/A din 19 decembrie 2014 a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta SC B. SA, împotriva încheierii din 06 februarie 2014 şi a sentinţei civile nr. 1654 din 03 aprilie 2014 pronunţate de secţia a Vl-a civilă a Tribunalului Bucureşti în Dosarul nr. x/3/2013; a admis apelul formulat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1654 din 03 aprilie 2014 pronunţată de secţia a Vl-a civilă a Tribunalului Bucureşti în Dosarul nr. x/3/2013, a schimbat sentinţa apelată în sensul că a obligat SC B. SA să plătească reclamantei A. SRL suma de 465.878,52 euro în echivalent RON la data plăţii; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 24.336,59 RON cheltuieli de judecată la fond; a obligat apelanta SC B. SA să plătească apelantei SC A. SRL suma de 12.168,29 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta SC B. SA, solicitând instanţei de judecată, în temeiul art. 486 noul C. proc. civ. admiterea recursului, casarea deciziei recurată, în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă, şi admiterea propriului apel, formulat împotriva încheierii de şedinţă din 06 februarie 2014 şi a sentinţei de fond şi în principal anularea sentinţei apelate în temeiul art. 480 alin. (4) C. proc. civ. şi în subsidiar respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

Este de menţionat, că motivarea cererii de recurs a fost efectuată prin două memorii distincte, primul înregistrat pe rolul instanţei de apel la 22 decembrie 2014, anterior comunicării deciziei recurată şi al doilea înregistrat la 05 martie 2015, în cadrul termenului legal prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere soluţia pronunţată de către instanţa de recurs cu privire la excepţia nulităţii motivelor de recurs înregistrate la 05 martie 2015, raportat la dispoziţiile art. 487 C. proc. civ., invocată de către reclamanta SC A. SRL, Înalta Curte urmează să sistematizeze criticile formulate prin cele două cereri, urmând a fi analizate prin considerente comune.

Astfel, în motivarea cererii de recurs, recurenta a invocat dispoziţiile art. 488 pct. 3, 6 şi 8 C. proc. civ.

Hotărârea atacată a fost criticată prin prisma celor trei motive de nelegalitate, invocându-se încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, existenţa unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

1. Hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă aduce critici deciziei atacată prin care a fost menţinută soluţia pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, de respingere a excepţiei de necompetenţă teritorială invocată de către pârâtă.

Modul de soluţionare al acestei excepţii, apreciază recurenta este greşit, întrucât la data deducerii spre judecată a prezentului litigiu, contractul din care izvorăsc pretenţiile părţilor nu mai era în fiinţă, astfel încât dispoziţiile art. 126 C. proc. civ. nu sunt incidente.

În consecinţă, în cauză, competenţa teritorială se supune dispoziţiilor reglementate de art. 107 C. proc. civ.

2. Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., din punct de vedere al inadmisibilităţii modificării acţiunii direct în apel, apreciind acest aspect o apărare de fond care nu a fost analizată cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei.

3. În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată în raport de următoarele aspecte:

- Aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa de apel a apreciat în mod greşit că respectivul contract dedus judecăţii este unul de intermediere şi nu de antrepriză.

Având în vedere dispoziţiile art. 1 din Contract, care stabilesc obiectul contractului, coroborat cu art. 3 lit. b) din Contract care stabilesc obligaţiile asumate de către părţi, intenţia părţilor a fost aceea de a încheia un contract de antrepriză servicii, de consultanţă şi nu unul de intermediere.

În consecinţă, dispoziţiile art. 2096 C. civ. nu sunt aplicabile.

- În continuare, arată recurenta-pârâtă, chiar în situaţia în care instanţa de recurs ar menţine o astfel de calificare a contractului, apreciază că nu se poate pretinde de către reclamantă dublul onorariului de succes. Această sumă ar trebui raportată la suma fixă stabilită cu titlu de avans şi nu la onorariul de succes, potrivit art. 2101 C. civ.

- În continuarea criticilor aduse în sprijinul acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă prezintă argumentele sale privind neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, aspecte care antamează situaţia de fapt.

- În ceea ce priveşte interpretarea dată de instanţa de apel prevederilor art. 3 lit. a) din Contract, în sensul că, consultantul putea oferi serviciile de consultanţă numai la solicitarea pârâtei, iar faptul că nu s-au solicitat aceste servicii dă dreptul reclamantei să solicite plata onorariului de succes, recurenta-pârâta arată următoarele:

Potrivit art. 1269 C. civ., clauzele se interpretează în favoarea celui care se obligă, în speţă pârâta.

- Reclamanta nu a invocat excepţia de neexecutare pentru a beneficia de o asemenea interpretare a clauzei.

Interpretarea dată de instanţa de apel este contrară dispoziţiilor art. 1170 C. civ. care consacră buna credinţă, precum şi a dispoziţiilor art. 1172 alin. (2) C. civ., care reglementează contractele cu titlu gratuit.

- O altă critică este cea legată de interpretarea dispoziţiilor art. 155 alin. (5) C. fisc. legate de obligativitatea emiterii facturii fiscale.

Procedura derulată în recurs a constat în întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care s-a constatat că recursul este admisibil în principiu, urmând a fi avut în vedere şi pus în discuţia contradictorie a părţilor, aspectul invocat prin întâmpinarea formulată de reclamanta SC A. SRL, prin care s-a invocat excepţia nulităţii motivelor de recurs înregistrate la 05 martie 2015, fiind analizat în complet de filtru şi comunicat părţilor potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La 03 iulie 2015 s-a înregistrat punctul de vedere asupra raportului depus de intimata SC A. SRL, prin care a invocat excepţia nulităţii motivelor de recurs depuse de către recurentă la 05 martie 2015, întrucât termenul de recurs a expirat la 22 ianuarie 2015, data de început a curgerii termenului fiind 22 decembrie 2014, dată la care recurenta a depus la instanţa de apel, prima cerere de recurs. În ceea ce priveşte fondul cauzei, intimata a invocat, în sinteză, faptul că în cauză nu există motive care să se încadreze în prevederile art. 488 pct. 3, 6 şi 8 C. proc. civ.

La 06 iulie 2015 s-a înregistrat punctul de vedere asupra raportului depus de recurentă, prin care a susţinut motivele de nelegalitate invocate, prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. SRL a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei atacată.

La 29 mai 2015, recurenta-pârâtă SC B. SA a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 07 octombrie 2015, completul de filtru a apreciat recursul declarat admisibil în principiu şi, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. a fixat termen de judecată acestuia.

Cu caracter prealabil, Înalta Curte urmează a examina excepţia de nulitate a motivelor de recurs depuse la dosarul de recurs la 05 martie 2015, invocată de către intimată prin întâmpinare şi reţine următoarele:

Cu privire la nulitatea motivelor de recurs, intimata invocă dispoziţiile art. 470 alin. (5), art. 485 alin. (1) şi 468 alin. (3) C. proc. civ., din coroborarea cărora rezultă că recurenta este decăzută din dreptul de a mai formula motive de recurs ulterior datei de 22 ianuarie 2015.

Astfel, SC B. SA a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1302A din 19 decembrie 2014 la 22 decembrie 2014. Ca efect al echipolentei actului, termenul de recurs a început să curgă de la 22 decembrei 2014, el împlinindu-se la 22 ianuarie 2015.

Deşi recurenta prin motivele de recurs iniţiale şi-a rezervat dreptul de a completa prezentele motive în termenul legal de la data comunicării deciziei recurate, acest drept procedural nu există, susţine intimata, decât în cazul hotărârilor cu privire la care termenul curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii.

Excepţia este neîntemeiată.

Potrivit dispoziţiilor art. 485 alin. (1) C. proc. civ. „Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispoziţiile art. 468 alin. (2)-(4), precum şi cele ale art. 469 se aplică în mod corespunzător".

Dispoziţiile art. 468 alin. (2)-(4) C. proc. civ. reglementează modalităţi echivalente comunicării hotărârii specifice apelului.

Pe lângă aceste cazuri de echipolentă specifice apelului, prin art. 457 alin. (3) C. proc. civ. s-a reglementat un nou caz de echipolentă cu valoare de normă generală.

Revenind la speţa de faţă, se constată că excepţia invocată de intimată vizează calculul termenului de recurs, care ca regulă, începe să curgă de la data comunicării hotărârii.

Termenul pentru motivarea recursului este reglementat de art. 487 C. proc. civ. care dispune „Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs".

Cu privire la acest text este permisă o singură excepţie şi anume cea prevăzută la art. 470 alin. (5) privitor la apel. Acest text prevede expres, că atunci când termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea apelului se va face într-un termen de aceeaşi durată, care curge, însă de la data comunicării hotărârii.

Având în vedere aceste dispoziţii, se constată că în cauză termenul de declarare şi cel de motivare a recursului au început să curgă de la date diferite. Astfel termenul pentru exercitarea recursului a început să curgă de la momentul depunerii cererii de recurs (act echivalent comunicării), însă motivarea recursului putea fi făcută înăuntrul unui termen cu aceeaşi durată ca şi cel de declarare a recursului, calculat de la data comunicării hotărârii, respectiv 05 februarie 2015.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că ambele cereri de recurs au fost formulate în cadrul termenului legal prevăzut de art. 485 coroborat cu art. 487 C. proc. civ., excepţia nulităţii urmând a fi respinsă.

Examinând în cadrul controlului de legalitate, motivele de recurs formulate în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va reţine că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Prin intermediul acestui motiv de casare, recurenta reiterează excepţia de necompetenţă invocată în faţa instanţei de fond, litigiul fiind de competenţa Tribunalului Vaslui potrivit regulii de competenţă stabilită de art. 107 C. proc. civ., respectiv sediul pârâtei. în opinia recurentei, dispoziţiile art. 126 C. proc. civ. privind alegerea de competenţă nu sunt incidente în cauză, întrucât la data sesizării instanţei, contractul încetase.

Este de menţionat că acest motiv de nelegalitate va putea fi primit doar dacă s-a invocat excepţia de necompetenţă materială sau teritorială de ordine publică, în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă, iar invocarea să fie făcută în condiţiile legii.

Deşi acest motiv de recurs a fost invocat în condiţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. şi anume necompetenţă primei instanţe a fost invocată ca motiv de apel, iar instanţa de apel a respins-o este de observat că necompetenţă invocată este de ordine privată, în condiţiile art. 129 C. proc. civ.

În raport de aceste considerente, acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat normele de procedură prevăzute de art. 478 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta face trimitere la modificarea cererii de chemare în judecată în apel de către reclamantă, şi la respingerea excepţiei de inadmisibilitate invocată din acest punct de vedere.

Acest motiv de recurs vizează orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, astfel cum este reglementată în Capitolul III Titlul IV al Cărţii I.

Înalta Curte constată că faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, precizarea pretenţiilor deduse judecăţii prin răspunsul la întâmpinare şi precizarea efectuată la 06 februarie 2014 în sensul diminuării pretenţiilor, raportat la soluţia pronunţată de către instanţa de fond, care a admis în parte, pretenţiile solicitate, privind plata remuneraţiei de 2% ce se datora intermediarului, cererea de chemare în judecată nu a fost modificată în apel.

Astfel, reclamanta, prin cererea de apel a achiesat, în parte la considerentele sentinţei nr. 1654/2014 a Tribunalului Bucureşti, în sensul în care din remuneraţia ce se cuvenea de 2% din valoarea contractelor ce urmau a se încheia, suma de 10.000 euro fusese achitată cu titlu de avans.

Având în vedere aceste precizări, se constată că nu a fost schimbat obiectul cererii de chemare în judecată în apel, iar instanţa a analizat această critică a pârâtei prin decizia pronunţată, prin urmare nefiind incident, din acest punct de vedere, nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care vizează aspectul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte face precizarea că prin intermediul acestui motiv de recurs este permisă remedierea oricărei nelegalităţi numai din punct de vedere al aplicării dreptului substanţial, fără a putea fi reanalizat pe fond litigiul dintre părţi, în virtutea caracterului nedevolutiv al recursului.

Prin prisma acestui motiv de nelegalitate, recurenta a formulat mai multe critici.

Prima a vizat aplicarea greşită a normelor de drept material care vizează natura contractului încheiat între părţi. Recurenta apreciază că acesta nu este unul de intermediere, faţă de obligaţiile asumate de către reclamantă prin contract.

Considerentele ambelor instanţe au vizat analizarea contractului încheiat între părţi în raport de caracteristicile contractului de antrepriză şi a celui de intermediere (potrivit susţinerilor părţilor) şi a stabilit că acesta se apropie de cel de intermediere.

Recurenta a invocat dispoziţiile art. 2096 C. civ. care în opinia sa conţine o dispoziţie limitativă în sarcina intermediarului şi anume aceea de punere în legătură cu un terţ.

Această susţinere este nefondată. Obligaţiile asumate de către reclamantă nu pot face ca acest contract să prezinte mai multe asemănări cu contractul de antrepriză.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ. în orice contract este prevalent principiul libertăţii de voinţă.

Un alt argument al recurentei a vizat stabilirea unui comision fix şi onorariu de succes, ceea ce îl apropie de contractul de antrepriză.

În mod judicios au stabilit ambele instanţe că prin clauza cuprinsă la art. 4 din contract, părţile au stabilit preţul şi modalitatea de plată a acestuia.

Dispoziţiile art. 1851 alin. (1) C. civ., citate de către instanţa de apel au vizat caracterul preţului în contractele de antrepriză, şi anume acela că preţul este aferent executării unei anumite lucrări sau prestării unui serviciu pentru beneficiar, pe riscul său. Or, în speţa de cauză, pârâta a încheiat contractul intermediat de reclamantă, iar remuneraţia a fost stabilită la 2% din valoarea finanţării pe care urma să o obţină prin operaţiunea de sale & lease back.

Tot în sprijinul naturii juridice a contractului ca fiind unul de antrepriză, recurenta a făcut trimitere la lipsa din contract a dispoziţiilor art. 2096 C. civ. care reglementează contractul de intermediere. Critica nu subzistă în raport de dispozițiile art. 1272 C. civ.

De asemenea, lipsa caracterului de intermediere, întrucât cu ocazia soluţionării amiabile a litigiului reclamanta nu a făcut vorbire despre această natură nu este fondată.

Izvorul de drept al dublării remuneraţiei se află în dispoziţiile art. 1201 C. civ., prevedere care trebuie coroborată cu dispoziţiile art. 1272 C. civ.

De asemenea, cunoaşterea terţului la momentul semnării contractului în litigiu nu prezintă relevanţă juridică în raport de dispoziţiile art. 2096 C. civ.

Un ultim argument al recurentei a vizat faptul că obligaţiile asumate de reclamantă sunt obligaţii de rezultat. Critica nu subzistă.

Din analiza clauzelor asumate de către reclamantă rezultă foarte clar că s-a prevăzut în mod expres că obligaţiile asumate sunt de diligentă şi nu de rezultat.

În mod corect instanţa de apel a apelat la criteriile menţionate la art. 1481 C. civ. şi a reţinut că obligaţiile asumate de reclamantă sunt de diligentă. în ambele ipoteze, scopul contractului a fost atins, la 17 iulie 2014 recurenta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 17 iulie 2013.

A doua critică formulată de recurentă privind greşita aplicare a normelor de drept material, a vizat neluarea în considerare a corespondenţei anterioare datei de 26 iunie 2013.

Este de observat, pe de o parte, că din acest punct de vedere recurenta nu a indicat nici o dispoziţie de drept material care să fie aplicată greşit de către instanţa de apel, aspect faţă de care instanţa de recurs nu poate efectua un control de legalitate din acest punct de vedere.

Instanţa de apel, apelând corect la dispoziţiile art. 1166 şi art. 1178 C. civ. a stabilit că data la care părţile semnatare au convenit încheierea contractului este 13 mai 2013, iar aspectele care antamează fondul procesului nu pot fi reluate în această etapă procesuală.

A treia critică adusă deciziei instanţei de apel a vizat greşita statuare cu privire la încetarea contractului.

Se constată că recurenta, nu a indicat textul de lege aplicat greşit, situaţie în care, instanţa de recurs este nevoită să constate corect raţionamentul instanţei de apel care a stabilit că nu se poate reţine că urmare e-mailului primit la 28 iunie 2013, contractul a încetat la această dată, având în vedere dispoziţiile art. 5 din contract.

Astfel, din cuprinsul acestui e-mail nu rezultă că reclamanta a denunţat unilateral contractul şi nici că a acesta a încetat prin acordul lor. în cuprinsul acestui înscris nu se face nici o menţiune în sensul denunţării sau rezilierii contractului, de natură să demonstreze îndeplinirea elementelor cerute de art. 5 lit. c) din contract.

Critica adusă deciziei în ceea ce priveşte greşita analiză a excepţiei de neexecutare a contractului nu este fondată.

Deşi recurenta nu a indicat în dezvoltarea acestei critici dispoziţia de drept material incidenţă, Înalta Curte constată aplicabile dispoziţiile art. 1556 C. civ. care reglementează excepţia de neexecutare a contractului.

Recurenta a invocat în faţa instanţei de fond excepţia de neexecutare a contractului, susţinând că reclamanta nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii, pentru a putea pretinde executarea obligaţiei din partea sa.

Modul în care reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale cu trimitere la probatoriul administrat în cauză, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să poată face obiect de analiză pentru instanţa de recurs. Soluţionarea aspectelor legate de pretinsa neexecutare a contractului a primit o dezlegare corectă din partea ambelor instanţe, bazată pe interpretarea probatoriilor administrate în cauză.

Subsumat greşitei soluţionări a excepţiei de neexecutare a contractului, recurenta susţine pretinsa scădere a preţului contractului.

Este de observat că, contractul de intermediere nu conţine nici o prevedere cu privire la preţ, remuneraţia intermediarului fiind calculată ca procent în funcţie de operaţiunea de sale & lease back.

Aplicarea greşită a regulilor de interpretare a contractului nu subzistă, în condiţiile în care nu există o prevedere contractuală cu privire la preţ.

Critica recurentei legată de neplata comisionului, având în vedere că reclamanta nu a emis factură fiscală potrivit dispoziţiilor art. 155 C. fisc. este neîntemeiată. Obligaţia de plată a comisionului de succes izvorăşte din contractul încheiat între părţi, şi nu din factura fiscală. De altfel, dispoziţiile art. 4 lit. b) pct. i din contract nu condiţionează plata remuneraţiei de emiterea facturii fiscale.

Recurenta a mai susţinut aplicarea greşită a normelor de drept material reglementate de art. 2099 C. civ., în speţă existând mai mulţi intermediari.

Teza pluralităţii de intermediari pentru a demonstra lipsa de temeinicie a plăţii remuneraţiei este contrazisă de însăşi prevederile contractului A.-B. - 1 din 13 mai 2013 care priveşte un singur intermediar.

O ultimă critică a vizat aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât art. 2101 C. civ. nu este incident, potrivit art. 4.h din contract s-au stabilit penalităţi de întârziere în cuantum de 0,04% pe zi de întârziere.

Şi această critică este nefondată. Dispoziţiile art. 2101 C. civ. sancţionează comportamentul beneficiarului care se sustrage în totalitate îndeplinirii obligaţiilor asumate faţă de intermediar, pe când penalităţile de întârziere prevăzute la art. 4.h din contract reprezintă o evaluare a prejudiciului în situaţia întârzierii la plată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC B. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva deciziei civile nr. 1302/A din 19 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2015.