RCA liability: exclusion of at-fault driver's relatives and calculation basis for statutory late payment penalties

Decizia nr. 2378/2015

Asupra cererilor de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia civilă – profesionişti, la data de 07 octombrie 2013 reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâta SC C. Asigurări SA Bucureşti - prin Sucursala Suceava a solicitat ca în baza probatoriului ce se va administra să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 300.000 euro cu titlu de despăgubiri morale şi 24.000 RON despăgubiri materiale (medicamente, cheltuieli de înmormântare, etc.) pentru prejudiciul cauzat in accidentul de circulaţie din data de 17 octombrie 2010 produs pe raza comunei Vatra Moldovitei, la plata de daune, penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% din debitul pretins pentru fiecare zi de întârziere, începând de la data de 17 octombrie 2010 până la achitarea integrala a sumelor pretinse, calculate conform art. 37 din Ordinul nr. 5/2010 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

Prin sentinţa nr. 307 din 3 martie 2014, Tribunalul Suceava, secţia civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantul D., pentru lipsa calităţii procesuale active; a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantele A. şi B.; a obligat pârâta să achite reclamantelor suma de 24.000 RON despăgubiri materiale (medicamente şi cheltuieli de înmormântare, să achite reclamantei B., suma de 25.000 RON daune morale în numele A. şi suma de 15.000 RON daune morale.

De asemenea, pârâta a fost obligată să achite reclamantelor penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi pentru debitul acordat mai sus, începând cu 17 octombrie 2010 şi până la achitarea integrală.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prima instanţă a constatat faptul că reclamantul D. nu are vocaţie succesorală după E. victima accidentului auto.

Pe fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut că situaţia de fapt coroborată cu dosarul de urmărire penală cât şi dosarul de asigurare, precum şi de faptul necontestării de către pârâtă a situaţiei de fapt privind fapta, vinovăţia şoferului şi persoanele rănite, descrise în petitul acţiunii şi reţinute cu ocazia urmării penale, sunt dovedite elementele răspunderii civile delictuale ale şoferului care beneficiase de asigurare tip RCA.

Conform art. 9 din Legea nr. 136/1995 asigurătorul se obligă prin contractul de asigurare ca la producerea riscului asigurat să achite totalul prejudiciului despăgubirilor şi din asigurare în condiţiile legii asigurărilor.

Prima instanţa a avut în vedere şi jurisprudenţa în materie decizia nr. 29/2009 a Î.C.C.J., răspunderea asiguratului faţă de terţul prejudiciat este contractuală decurgând din aderarea asiguratului la riscurile conduitei asiguratului, de aceea prin acoperirea prejudiciului faţă de victimele accidentului de circulaţie, asigurătorul nu face o plata pentru făptuitor şi nici alături de acesta ci în îndeplinirea propriei obligaţii asumate prin poliţa RCA, suportând în mod efectiv şi definitiv întregul prejudiciu, în limitele poliţei, cauzat din culpa asiguratului.

Referitor la danele materiale, Tribunalul Suceava a constatat că la dosarul de asigurare au fost depuse chitanţele atât pentru cheltuielile de recuperare, medicale cât şi pentru cheltuielile efectuate pentru înmormântarea defunctei E., astfel că pretenţiile reclamantelor urmează a fi admise.

Cu privire la daunele morale, prima instanţă a constatat că dispariţia fulgerătoare a mamei şi a bunicii reclamantelor produce afecţiuni atât sub aspect psiho - afectiv, resursele materiale cât şi un dezechilibru în raport cu modul de viaţă anterior cât şi a necesităţii de a face faţă unor obligaţii sociale şi sarcini administrative pentru care nu erau pregătite. Prin urmare faţă de schimbările produse prin decesul autorului reclamantelor şi prejudiciul psihic şi emoţional, dar ţinând cont că prin despăgubire să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză ţinând cont de situaţia socială a reclamantelor şi a defunctei, a apreciat că sumele de 25.000 RON pentru reclamanta B. şi 15.000 RON pentru A. sunt de natură să asigure echilibrul între suferinţa produsă şi prejudiciul suferit fără a conduce la o îmbogăţire fără just temei.

Cât priveşte penalităţile de întârziere, art. 37 din Ordinul C.S.A nr. 5/2010 stabileşte plata acestora după 30 zile de la depunerea cererii de despăgubire asiguratul nu-şi îndeplineşte obligaţiile de plată.

Deşi pârâta susţine că a efectuat o ofertă de plată, din lipsa ofertei reale urmată de consemnaţiune, nu este de natură să transfere riscul plăţii în sarcina reclamantelor astfel că fiind în faţa unui refuz nejustificat de plată reclamantele sunt îndreptăţite la plata penalităţilor care vor fi acordate conform dispozitivului.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantele A. şi B. - cale de atac disjunsă prin încheierea de şedinţă din data de 3 iulie 2014, formându-se Dosarul nr. x/39/2014 şi apel, de către pârâta C. Asigurări SA Bucureşti - prin Sucursala Suceava, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 313 din 23 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a ll-a civilă, s-au admis apelurile declarate de pârâta C. Asigurări SA Bucureşti - prin Sucursala Suceava şi reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 307 din 3 martie 2014 a Tribunalului Suceava, secţia civilă, intimat fiind D.

A fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că, păstrând soluţia de respingere a cererii formulate de D., şi de admitere în parte a cererii formulate de A. şi B.:

A fost obligată pârâta la plata către reclamantele A. şi B., în solidar, a sumei de 12.275 RON, cu titlu de daune materiale, la care se adaugă penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi, de la data cererii de chemare în judecată, respectiv 07 octombrie 2013, şi până la plata efectivă.

A fost obligată pârâta la plata sumei de 4000 euro (patru mii euro) către reclamanta A., cu titlu de daune morale, în echivalent RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, la care se adaugă penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi calculate de la 09 ianuarie 2012 şi până la plata efectivă.

A fost obligată pârâta la plata sumei de 7.000 (şapte mii) euro către reclamanta B., cu titlu de daune morale, în echivalent RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, la care se adaugă penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi calculate de la 08 noiembrie 2011 şi până la plata efectivă.

S-a luat act că părţile nu au solicitat cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

Cu privire la motivele de apel formulate de C. Asigurări SA Bucureşti, s-a reţinut, în primul rând că, deşi dispozitivul primei instanţe nu este foarte clar şi logic, se poate determina dispoziţia de obligare a pârâtei la plata către reclamante a sumei 24.000 RON, cu titlu de daune materiale, de plată către reclamanta B. a sumei de 25.000 RON cu titlu de daune morale, şi de plată către reclamanta A. a sumei de 15.000 RON cu titlu de daune morale.

Pentru analiza motivelor 2 şi 3 din apelul C. Asigurări SA Bucureşti, precum şi a apelului reclamantelor - apelante B. şi A. (ce vizează în esenţă cuantumul daunelor acordare), instanţa de apel a reţinut, cu titlu preliminar, că reclamantele justifică daune materiale şi morale, doar faţă de decesul numitei E., şi în nume propriu (în ceea ce o priveşte pe B.), nu şi faţă de decesul conducătorului auto F., care a fost vinovat de producerea accidentului.

Această concluzie se desprinde din dispoziţiile art. 50 alin. (1) – (3) din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora „Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv.

Se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului".

Din redactarea alin. (1) al acestui text rezultă că asigurătorul este ţinut să răspundă pentru daunele pe care asiguratul este obligat să le repare. Or, nu se poate admite că asiguratul poate fi obligat să plătească despăgubiri pentru prejudiciul de natură morală provocat fiicei sau sorei prin decesul său. Această concluzie se deprinde şi din dispoziţiile alin. (2), care îl exceptează pe conducătorul auto vinovat de producerea accidentului din categoria persoanelor îndreptăţite la despăgubiri în caz de vătămare corporală sau deces.

Cu alte cuvinte, prejudiciul direct suferit în caz de vătămare corporală sau deces este cel al conducătorului auto vinovat de producerea accidentului. Or, dacă legea nu dă dreptul la repararea acestui prejudiciu de către asigurător, nu se poate admite dreptul la repararea prejudiciului indirect, suferit de persoanele apropriate conducătorului auto vinovat de producerea accidentului, ca urmare a vătămării corporale sau decesului acestuia.

Din interpretarea corelată a dispoziţiilor alin. (1) – (3) din acest text, rezultă că despăgubirile la care au dreptul soţul (soţia) sau persoanele aflate în întreţinerea conducătorului auto vinovat de producerea accidentului, prevăzute de alin. (3), sunt cele pentru acoperirea prejudiciului direct suferit de aceste persoane în urma accidentului, respectiv ca urmare a vătămării corporale.

În urma acestor precizări prealabile, instanţa de apel a reţinut că, din chitanţele depuse la dosarul de fond, rezultă că reclamantele au efectuat cheltuieli de natură medicală (în cazul lui B.) şi de înmormântare şi pomenire în cuantum total de 24.000 RON, din care 206,91 RON, cheltuieli de spitalizare.

Cum în speţă reclamantele au organizat înmormântarea şi datinile creştineşti de pomenire pentru cei doi defuncţi, F. şi E., curtea de apel a prezumat că sumele cheltuite pentru fiecare din ei au fost egale.

S-a constatat că reclamantele justifică doar repararea prejudiciului cauzat de decesul numitei E., astfel că, după scăderea cheltuielilor de natură medicală efectuate de B., vor fi acordate doar jumătate din aceste sume, rezultând un total de 12.275 RON, cu titlu de daune materiale. Acestea vor fi acordate reclamantelor în solidar, la solicitarea acestora, având în vedere că solidaritatea poate lua naştere şi din convenţia părţilor.

Cu privire la daunele morale, instanţa de apel a reţinut că reclamantele justifică astfel de daune ca urmare a decesului numitei E., mama şi respectiv bunica acestora. în plus, reclamanta B. justifică daune morale şi ca urmare a suferinţelor de ordin psihic provocate de vătămarea corporală care a suferit-o.

În acest sens, instanţa de apel a apreciat că dispariţia fulgerătoare a mamei, respectiv bunicii reclamantelor a provocat acestora o afecţiune sub aspect psiho - afectiv, şi un dezechilibru în raport de modul de viaţă anterior. A mai reţinut instanţa şi împrejurarea că decedata avea o vârstă înaintată, dar şi că repararea prejudiciului de natură morală nu trebuie să ducă la o îmbogăţire fără justă cauză.

În ceea ce priveşte vătămarea corporală a reclamantei B., instanţa de apel a avut în vedere numărul nu foarte mare de zile de îngrijiri medicale (12-14 zile), dar şi natura traumelor suferite, respectiv traumatism cranio - facial acut deschis cu plagă contuză epicraniană, contuzie coloană dorso - lombară şi echimoze.

În raport de toate aceste criterii, curtea de apel a apreciat ca rezonabil un cuantum al daunelor morale de 4.000 euro, în echivalent RON la cursul Băncii Naţionale a României din data plăţii, pentru reclamanta A., şi 7.000 euro, în echivalent RON la cursul Băncii Naţionale a Româeniei din ziua plăţii, pentru reclamanta B.

Cu privire la penalităţile de întârziere, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 36 alin. (1), art. 37 din normele la Ordinul CSA nr. 5/2010, în vigoare la data accidentului, „Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător"; şi „Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere".

S-a arătat că din înscrisurile aflate la dosar rezultă că reclamanta B. a solicitat pârâtei repararea daunelor materiale şi morale la data de 28 octombrie 2011, iar reclamanta A. a solicitat acelaşi lucru la data de 28 decembrie 2011. Din înscrisurile aflate la dosar vizând justificarea daunelor materiale, nu rezultă că acestea ar fi fost comunicate pârâtei. în ceea ce priveşte daunele morale, curtea de apel a apreciat că nu trebuiau justificate cu anumite înscrisuri, astfel că termenul de10 zile reglementat de art. 36 alin. (1) din normele la Ordinul CSA nr. 5/2010 începe să curgă de la data solicitării.

Din aceste considerente, penalităţile de 0,1% pe zi reglementate de art. 37 din aceleaşi norme au fost acordate în cazul daunelor materiale de la data cererii de chemare în judecată, iar în cazul daunelor morale de la expirarea termenului de 10 zile calculat pentru fiecare reclamantă în raport de formularea cererii de despăgubire.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantele A. şi B. cât şi pârâta C. Asigurări SA Bucureşti prin Sucursala Suceava.

Recurentele reclamante A. şi B. se raportează în criticile de nelegalitate invocate la art. 304 pct. 9 vechiul C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, majorarea cuantumului despăgubirilor solicitate, per general şi majorarea cuantumului despăgubirilor acordate recurentei B. raportat la vătămarea corporală suferită.

Un prim motiv de recurs îl reprezintă nepronunţarea (pronunţarea formală) pe daunele morale pentru vătămarea corporală şi prejudiciul cauzat în mod direct recurentei B.

Al doilea motiv de recurs îl reprezintă critica adusă soluţiilor pronunţate de instanţele de fond referitoare la cuantumul foarte mic al despăgubirilor, sens în care solicită expres mărirea cuantumului acestor despăgubiri.

Recurenta - pârâtă C. Asigurări SA Bucureşti - prin sucursala Suceava solicită, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (2) şi ale art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului şi casarea, în parte a hotărârii atacate întrucât, în mod eronat, instanţa de apel a dispus obligarea asigurătorului de a plăti penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere, calculate de la alt termen decât cel indicat de legislaţia specială, aplicabilă în materie.

Consideră că data de la care ar putea fi calculate penalităţile de întârziere este data de 24 noiembrie 2014, a zecea zi de la data comunicării hotărârii definitive, care s-a făcut, faţă de asigurător, la 13 noiembrie 2014.

Astfel, a pretinde că aceasta începe să curgă de la data producerii accidentului, aşa cum a stabilit judecata fondului, ori de la alte date diferite pe care le constată instanţa de apel, este lipsit de temei legal, fiind încălcate dispoziţiile de strictă interpretare ale Ordinului nr. 5/2010 de punere în aplicare a Normelor Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor şi conduce la o îmbogăţire fără justă cauză prin plata lucrului nedatorat către reclamanţi.

Recurenta - pârâtă C. Asigurări SA Bucureşti - prin sucursala Suceava a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nemotivării recursului declarat de reclamante.

Analizând recursurile declarate de reclamantele A. şi B. şi de pârâta C. Asigurări SA Bucureşti prin Sucursala Suceava, din perspectiva criticilor formulate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, trebuie arătat că pot forma obiect al analizei acestei instanţe decât criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

Aşa fiind, criticile din recursul reclamantelor care vizează cuantumul daunelor morale, precum şi cele ce privesc situaţia de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs.

I. Cu privire la recursul reclamantelor:

Pentru considerentele anterior expuse, faţă de împrejurarea că reclamantele contestă cuantumul despăgubirilor acordate, singura critică care poate fi analizată de instanţa de recurs este cea care vizează neacodarea de despăgubiri morale pentru vătămarea corporală şi prejudiciul cauzat reclamantei B., în condiţiile în care aceasta a fost victimă directă a accidentului de circulaţie.

Această critică este nefondată.

Prin hotărârea primei instanţe s-a admis în parte acţiunea reclamantelor şi s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 24.000 RON daune materiale şi a sumei de 25.000 cu titlu de daune morale către reclamanta B., precum şi a sumei de 15.000 RON reprezentând daune morale către reclamanta A.

Prin decizia curţii de apel, admiţându-se apelurile declarate de pârâtă şi de reclamante, s-a dispus schimbarea în parte a sentinţei primei instanţe, numai în ce priveşte cuantumul sumelor acordate şi momentul de la care trebuie calculate penalităţile de întârziere de 0,1% pe zi. Celelalte dispoziţii ale sentinţei, referitoare la soluţia de respingere a cererii formulate de D., au fost menţinute.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că reclamanta B. justifică daune morale atât ca urmare a decesului numitei E., mama acesteia, cât şi ca urmare a suferinţelor de ordin psihic provocate de vătămarea corporală pe care a suferit-o, având în vedere numărul de zile de îngrijiri medicale, precum şi natura traumelor suferite. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 50 alin. (1)-(3) din Legea nr. 136/1995, s-a reţinut că reclamantele nu justifică daune materiale şi morale faţă de decesul conducătorului auto F., care a fost vinovat de producerea accidentului.

Aşa fiind, critica vizând nepronunţarea instanţei de apel pe daunele morale la care era îndreptăţită reclamanta B. nu este fondată.

Totodată, se impune precizarea că, la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate, instanţa de apel a făcut referire la consecinţele suferite de reclamante pe plan psiho - afectiv şi fizic (în cazul reclamantei B.), constând în lezarea unor valori nepatrimoniale cum ar fi sănătatea ori viaţa privată, valori pe care instanţa de apel Ie-a apreciat ca reprezentând criterii de stabilire a daunelor morale.

Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului nu consacră regula acordării unui anumit cuantum al daunelor morale. Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene este acela al statuării în echitate asupra despăgubirilor, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz, astfel încât despăgubirile acordate să asigure o satisfacţie morală victimei prejudiciului nepatrimonial.

Prin urmare, practica judiciară invocată în motivarea recursului nu poate fi valorificată în prezenta speţă, deoarece vizează situaţii diferite, suferinţele de ordin psihic şi moral fiind apreciate de la caz la caz, fără a se putea ajunge la o uniformizare.

Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunţat soluţii diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate, nefiind de natură să influenţeze soluţia din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanţa de judecată este suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii, în spiritul şi litera legii.

Modalitatea în care instanţa de apel a cuantificat daunele morale cuvenite reclamantelor a condus la stabilirea unor valori rezonabile, care asigură o justă compensaţie pentru suferinţele lor, nefiind de natură a conduce la îmbogăţirea fără just temei a acestora.

Recurentele critică decizia pronunţată de instanţa de apel nu pentru ignorarea ori aplicarea greşită a criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci pentru cuantumul stabilit în privinţa acestor daune, prin raportare la criteriile aplicabile în materie.

Motivele de recurs formulate în acest sens, care fac referire la probele administrate vizează reevaluarea situaţiei de fapt.

Însă, ceea ce poate fi cenzurat pe calea recursului este numai respectarea de către instanţa de apel a criteriilor legale şi jurisprudenţiale în stabilirea daunelor acordate. Cuantificarea daunelor, în urma aplicării acestor criterii, reprezintă o chestiune de apreciere, rezultată în urma analizării probelor administrate în cauză. De aceea, criticile privind cuantumul daunelor acordate pun în discuţie temeinicia deciziei recurate şi nu pot face obiectul analizei în recurs.

În consecinţă, nefiind îndeplinite cerinţele art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamante, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

II. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta C. Asigurări SA Bucureşti prin sucursala Suceava, Înalta Curte constată că şi acesta este nefondat.

Motivul de recurs vizând greşita soluţionare a capătului de cerere referitor la plata penalităţilor de întârziere aduce în discuţie modul de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor înscrise în art. 36 şi 37 din Ordinul nr. 5/2010, critica fiind nefondată.

Se constată că în mod corect instanţa de apel a obligat pârâta la plata penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere din sumele la care a fost obligată, în cazul daunelor materiale de la data cererii de chemare în judecată, iar în cazul daunelor morale de la expirarea termenului de 10 zile calculate pentru fiecare reclamantă în raport de formularea cererii de despăgubire.

Penalizările de întârziere sunt reglementate de legea specială, intervenind ca urmare a transpunerii în legislaţia internă a dispoziţiilor Directivei 2009/103/CE, iar Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a emis Ordinul nr. 5/2010, care în art. 36 prevede următoarele:

„Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Asigurătorul RCA este obligat să desfăşoare investigaţia privind producerea accidentului în termen de cel mult 3 luni de la data avizării producerii evenimentului asigurat, în condiţiile în care respectivul accident nu face obiectul unor cercetări efectuate de autorităţile publice".

De asemenea, asigurătorul RCA are obligaţia ca în termen de cel mult 3 luni de la avizarea procedurii evenimentului fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând oferta de despăgubire potrivit propriilor investigaţii cu privire la producerea evenimentului asigurat, fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

Sancţiunea pentru nerespectarea acestor obligaţii este prevăzută la art. 37 din ordin sub forma penalităţilor de întârziere, astfel:

„Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pe fiecare zi de întârziere."

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că asigurătorul nu şi-a îndeplinit această obligaţie legală, respectiv nu a notificat nici acordarea despăgubirilor şi nici refuzul de a aproba în parte sau în totalitate despăgubirile solicitate (adresele din 31 mai 2013, invocate de pârâtă, fiind formulate cu mult peste termenul legal de trei luni de la data la care reclamantele au formulat cererile de despăgubire).

Prevederea art. 36 conform căreia asigurătorul trebuie să plătească despăgubiri în 15 zile de la primirea hotărârii are aplicabilitate în cazul în care există un proces penal sau dacă accidentul face obiectul unor cercetări efectuate de autorităţile publice.

În speţă s-a dispus încetarea urmăririi penale datorită decesului autorului accidentului.

Singura condiţie care atrage aplicarea penalizărilor de întârziere este aceea că asigurătorul este obligat să reacţioneze în termenul legal de trei luni de la înaintarea cererilor de despăgubire, prin avizarea favorabilă sau nefavorabilă a pretenţiilor, condiţie nerespectată de către recurenta pârâtă.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei atacate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi recursul declarat de pârâtă urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele A. şi B. şi de pârâta C. Asigurări SA Bucureşti prin sucursala Suceava împotriva deciziei nr. 313 din 23 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a ll-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2015.