Failure of contractual acknowledgment in conciliation proceedings to interrupt the three-year extinctive prescription period under Decree No. 167/1958

Decizia nr. 2374/2015

Asupra cererii de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 39/2014, pronunţată la data de 13 februarie 2014, de Tribunalul Dolj, secţia a ll-a civilă, în Dosarul nr. x/63/2013, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA împotriva pârâtei SC B. SA.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a analizat cu prioritate excepţia prescripţiei extinctive, invocată de către pârâtă, motivată de faptul că, potrivit art. 5 din contractul de execuţie - termenul de execuţie a contractului, de 12 luni, a încetat la data de 14 iulie 2009, iar termenul de prescripţie s-a împlinit trei ani mai târziu, respectiv la data de 13 iulie 2012, reţinând următoarele:

Potrivit art. 6 alin. (4) din noul C. civ. şi art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripţiile începute şi neîmplinite la momentul intrării în vigoare a legii noi, sunt supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Aşadar, pornind de la această regulă, prescripţiile începute anterior datei de 01 octombrie 2011 şi neîmplinite până la această dată, sunt supuse Decretului nr. 167/1958.

Potrivit art. 6 din Decretul nr. 167/1958, dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, iar în conformitate cu dispoz. art. 7 din acelaşi decret, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Totodată, conform prevederilor art. 7 alin. (2), în obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditoarei, precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept.

În speţă, contractul dintre părţi, încheiat la 15 iulie 2008, a avut ca termen 1 an fiind ajuns la termen la data de 15 iulie 2009, fiind evident faptul că termenul de prescripţie a unei cereri în rezoluţiunea acestuia a început să curgă la data de 14 iulie 2009 şi s-a împlinit la data de 13 iulie 2012.

Cum, în speţă, acţiunea a fost introdusă la data de 30 septembrie 2012 instanţa a apreciat că termenul de prescripţie s-a împlinit şi dreptul la acţiune e prescris.

Raportat la întreruperea cursului prescripţiei invocată de reclamantă, instanţa a reţinut următoarele:

Este adevărat că între părţi a avut loc o încercare de conciliere, fiind încheiate două procese verbale la data de 21 septembrie 2010, respectiv 28 septembrie 2010, însă, pentru ca rezultatul concilierii să întrerupă cursul prescripţiei, trebuie ca în conţinutul procesului-verbal să existe o recunoaştere voluntară, neîndoielnică, pură şi simplă, neafectată de nicio condiţie sau rezervă din partea autorului ei.

S-a reţinut, cu privire la primul proces verbal, că punctul de vedere al pârâtei este departe de a însemna o recunoaştere - „...noi suntem pregătiţi să începem lucrările, iar în ceea ce priveşte solicitarea SC A. SA (restituirea avansului) nu suntem mandataţi să semnăm acest proces verbal”, iar referitor la procesul-verbal din 28 septembrie 2010, că nu reprezintă o recunoaştere a pretenţiilor reclamantei, având în vedere ca pârâta a solicitat îndeplinirea obligaţiilor asumate de către reclamantă, ceea ce echivalează cu excepţia de neexecutare a contractului. Instanţa a constatat că în conţinutul procesului-verbal nu există o recunoaştere din partea pârâtei a pretenţiilor reclamantei, care să fie în măsură să întrerupă cursul prescripţiei şi, ca atare, că dispoziţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 nu sunt incidente.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta SC A. SA Craiova.

Prin decizia nr. 285/2014 din 18 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a ll-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de către reclamanta SC A. SA, împotriva sentinţei nr. 39/2014 pronunţată la data de 13 februarie 2014, de Tribunalul Dolj, secţia a ll-a civilă, şi a fost obligată apelanta reclamantă la plata sumei de 11.077 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă.

În motivarea acestei decizii, instanţa de apel, în raport starea de fapt reţinută, a constatat că instanţa de fond a considerat în mod corect că dreptul la acţiune al reclamantei apelante este prescris.

Astfel, potrivit art. 1837 C. civ. „Prescripţia este un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se libera de o obligaţie, sub condiţiile determinate prin această lege”, iar, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 „Dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”.

Prin urmare, dacă acţiunea personală întemeiată pe un drept de creanţă nu a fost exercitată în termenul general de prescripţie de 3 ani, instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, titularul dreptului de creanţă nu mai are posibilitatea de a valorifica acel drept pe calea acţiunii, de a recurge la forţa coercitivă a statului, atunci când dreptul său este contestat sau încălcat.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „Nicio prescripţie nu poate începe a curge mai înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere”, ceea ce înseamnă că prescripţia începe să curgă de la data la care se naşte dreptul la acţiune, potrivit principiului „actione non natae, non praescribitur”.

Conform doctrinei, „data naşterii dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv civil este încălcat, negat, contestat, sau data de la care dreptul subiectiv, chiar în lipsa unei încălcări sau contestaţii, trebuie exercitat”.

Aşadar, atingerea în orice mod a dreptului subiectiv care determină o „stare de conflict”, ce trebuie lămurită în termen cât mai scurt, justifică intervenţia mecanismului prescripţiei extinctive, care sancţionează pasivitatea ori neglijenţa titularului dreptului.

Art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 prevede că: „în obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum şi acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept”.

Cum, în speţă, prin contract s-a stabilit un termen de execuţie de 12 luni, de la data semnării contractului, se constată că instanţa de fond a reţinut corect că la împlinirea acestui termen, respectiv la data de 14 iulie 2009, s-a născut dreptul la acţiune al apelantei reclamante, care trebuia exercitat într-un interval de timp de 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, adică până la data de 13 iulie 2012.

La data de 14 iulie 2009 s-a născut „starea de conflict” între părţi, determinată, astfel cum susţine apelanta în răspunsul la întâmpinare depus la dosar la data de 07 mai 2014, şi de culpa intimatei, care nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale ce îi reveneau şi care nu erau condiţionate în totalitate de obţinerea unei autorizaţii de construcţie.

Instanţa de fond a apreciat corect că încercările de conciliere, consemnate în cele două procese verbale încheiate de părţi la data de 21 septembrie 2010, respectiv 28 septembrie 2010, nu au avut ca efect întreruperea termenului de prescripţie.

Conform art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia extinctivă se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.

Prin urmare, pentru a produce efectul întreruptiv, recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie trebuie să fie făcută de „cel în folosul căruia curge prescripţia” şi să fie neîndoielnică.

În speţă, dat fiind faptul că acţiunea reclamantei apelante este o acţiune personală întemeiată pe un drept de creanţă, pentru a se considera că s-a întrerupt cursul prescripţiei, conform art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, se impunea a se face dovada că, până la împlinirea cursului prescripţiei extinctive, intimata pârâtă a recunoscut expres sau tacit, dar neîndoielnic, dreptul său de creanţă.

Prin urmare, dată fiind natura dreptului pretins de apelantă, doar în situaţia în care intimata ar fi mărturisit că datorează apelantei suma pe care a primit-o cu titlu de avans, cu dobânda legală aferentă, dacă ar fi plătit o parte din suma respectivă sau ar fi cerut un termen pentru plata acestei sumei, s-ar fi produs efectul întreruptiv al cursului precsriptiei dreptului material la acţiune, în conformitate cu prevederile art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

În concluzie, instanţa de apel a reţinut că dreptul la acţiune al reclamantei, ce a format obiectul cauzei la instanţa de fond, era stins ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar, în speţă, nu a avut loc întreruperea prescripţiei, conform art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 164/1958, instanţa de fond procedând corect, conform art. 248 din noul C. proc. civ., la respingerea acţiunii, devenind inutilă şi fără interes examinarea oricăror aspecte de fapt ce au format obiectul acţiunii reclamantei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SA, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, respingerea excepţiei prescripţiei extinctive invocate de pârâtă, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru soluţionarea pe fond a pricinii.

Recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, faptul că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul că instanţa de apel a apreciat că ar fi fost necesar ca pârâta să recunoască obligaţia de rambursare a avansului plătit de recurentă; în realitate pârâta şi-a recunoscut obligaţia contractuală, respectiv aceea de a executa amenajarea clădirii de birouri, iar faptul că aceasta a solicitat prezentarea unei autorizaţii de construire nu înseamnă că nu şi-a recunoscut obligaţia contractuală.

Prin urmare, susţine recurenta, la data recunoaşterii (28 septembrie 2010) a început să curgă un nou termen de prescripţie de 3 ani, înăuntrul căruia recurenta avea dreptul să ceară îndeplinirea obligaţiilor contractuale, lucru care s-a şi întâmplat, însă pârâta a refuzat să dea curs invitaţiilor primite de la recurentă.

Recurenta consideră că instanţa de apel a dat o interpretarea eronată art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, deoarece pârâta a recunoscut obligaţia contractuală, iar faptul că a condiţionat executarea obligaţiei de îndeplinirea unor cerinţe contractuale de către reclamantă, nu înlătură recunoaşterea propriei obligaţii; art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 nu impune ca recunoaşterea să fie pură şi simplă, prin interpretarea dată textului de lege, instanţele fondului au adăugat nepermis la lege.

Mai susţine şi faptul că instanţa de apel a interpretat greşit şi conţinutul procesului-verbal din data de 28 septembrie 2010 prin care pârâta afirma că SC B. SA solicita îndeplinirea obligaţiilor de către SC A. SA în vederea executării contractului din 15 iulie 2008, întrucât cea dintâi este în măsură să procedeze la executarea lucrărilor obligaţie asumată la semnarea contractului”.

Consideră că procesul-verbal menţionat întruneşte toate condiţiile pentru a fi considerat că valorează drept recunoaştere din partea pârâtei de a amenaja clădirea de birouri.

Analizând recursul declarat de reclamanta SC A. SA din perspectiva criticilor formulate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează situaţia când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs este nefondat întrucât instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Înalta Curte a reţinut că pentru a se produce efectul întreruptiv al cursului prescripţiei dreptului material la acţiune potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1959, recunoaşterea pârâtei trebuie să fie în mod evident voluntară, neîndoielnică şi pură şi simplă nefiind afectată de nicio condiţie sau rezervă din partea autorului ei.

De aceea, nu poate fi reţinută susţinerea recurentei-reclamante conform căreia procesul-verbal din 28 septembrie 2010 reprezintă o recunoaştere din partea pârâtei a pretenţiilor reclamantei, având în vedere că pârâta a solicitat îndeplinirea obligaţiilor asumate de către reclamantă prin contractul de execuţie lucrări de construcţie din 15 iulie 2008, invocând excepţia de neexecutare a contractului. Or, aceasta nu are valoare juridică de recunoaştere a pretenţiei, nefiind de natură să producă efectul întreruptiv al cursului prescripţiei.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că „dată fiind natura dreptului pretins de apelantă, doar în situaţia în care intimata ar fi mărturisit că datorează apelantei suma pe care a primit-o cu titlu de avans, cu dobânda legală aferentă, dacă ar fi plătit o parte din suma respectivă sau ar fi cerut un termen pentru plata acestei sumei, s-ar fi produs efectul întreruptiv al cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, în conformitate cu prevederile art. 17 din Decretul nr. 167/1958”.

Or, în speţă, câtă vreme prin contract s-a stabilit un termen de execuţie de 12 luni, de la data semnării contractului, care s-a împlinit la data de 14 iulie 2009, dată la care s-a născut dreptul la acţiune al reclamantei, care trebuia exercitat în 3 ani, adică până la 13 iulie 2012, iar în speţă nu a avut loc întreruperea prescripţiei conform art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, se constată că în mod legal instanţele fondului au constatat că dreptul la acţiune este prescris, faţă de data formulării cererii de chemare în judecată, la 30 iulie 2012, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că motivele de recurs invocate de reclamantă sunt nefondate şi în consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva deciziei nr. 285/2014 din 18 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a ll-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2015.