Total loss insurance claim: non-opposability of unregistered property transfer and statutory exclusion of loss-of-use damages

Decizia nr. 2247/2015

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Argeş, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C. Asigurări SA Bucureşti şi D. Asigurări SA - Sucursala Argeş, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligaţi în solidar la plata sumei de 40.900 euro, plus penalităţi pentru fiecare zi întârziere, până la achitarea integrală a datoriei, din care 12.000 euro reprezentând reparaţia autoturismului YY, iar suma de 12.000 euro, reprezentând lipsa de folosinţă a acestuia, începând cu data de 09 noiembrie 2010, până la data introducerii acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

Reclamantul a formulat precizare la cererea de chemare în judecată solicitând obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 29.500 euro, plus penalităţi pentru fiecare zi de întârziere, suma reprezentând diferenţa dintre devizul de 44.332 euro şi suma de 15.000 euro (65.737 RON) achitată deja de asigurător.

Reclamantul a mai solicitat obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 3.000 euro lunar, începând cu 09 noiembrie 2010, până la data achitării integrale a debitului, reprezentând lipsa de folosinţă pentru autovehicul, obligarea pârâtelor la plata sumei de 19.000 euro, daune interese, cuvenite ca urmare a faptului că nu a putut să-şi respecte obligaţiile asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare, la data de 15 noiembrie 2010. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată şi a precizat că sumele pretinse sunt provizorii, urmând ca după administrarea probatoriului să majoreze câtimea pretenţiilor, potrivit art. 132 pct. 2 C. proc. civ.

La data de 18 mai 2011, prin încheierea din aceeaşi dată, a fost restituit Dosarul nr. x/280/2011, Judecătoriei Piteşti, pentru a se pronunţa asupra excepţiei de litispendenţă invocată în faţa acesteia, urmând ca ulterior, Tribunalul Comercial Argeş să se pronunţe asupra excepţiilor invocate de către pârâte.

Prin sentinţa nr. 6794 din 28 iunie 2011, a fost declinată competenţa materială, în Dosarul nr. x/280/2011, în favoarea Tribunalului Comercial Argeş.

Prin încheierea din 07 septembrie 2011, Tribunalul Comercial Argeş a conexat cele două dosare.

Reclamantul şi-a majorat câtimea obiectului, în sensul că la primul capăt de cerere, a solicitat obligarea pârâtelor să-i achite suma de 103.482 euro, la care se adaugă penalităţile de întârziere, reprezentând diferenţa dintre valoarea în România a vehiculului de 118.482 euro şi suma achitată de asigurător, 15.000 euro; pentru cel de-al doilea capăt de cerere a solicitat obligarea pârâtelor să-i achite în solidar suma de 3.000 euro lunar, începând cu data producerii riscului asigurat, până în octombrie 2011 şi în continuare, până la data achitării integrale a despăgubirilor, reprezentând lipsa de folosinţă pentru vehiculul avariat; pentru cel de-al treilea capăt de cerere, a solicitat obligarea pârâtelor să-i achite în solidar suma de 19.000 euro, cu titlu de daune interese, stabilite ca urmare a faptului că a fost obligat să achite la rândul său despăgubiri pentru neexecutarea antecontractului de vânzare-cumpărare depus la dosar, respectiv penalităţi de 0,3% pe zi de întârziere, pentru neîndeplinirea obligaţiei de predare a vehiculului la termenul stabilit în antecontract.

La data de 03 februarie 2012, reclamantul şi-a micşorat pretenţiile la suma de 93.322 euro, la care se adaugă penalităţi de întârziere, precizând că la primul capăt de cerere solicită obligarea pârâtelor să-i plătească suma de 29.332 euro, reprezentând diferenţa dintre valoarea de reparaţie a autoturismului înscrisă în devizul întocmit de E., respectiv 44.332 euro şi suma de 15.000 euro achitată de asigurător; la cel de-al doilea capăt de cerere solicită obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei de 19.000 euro, reprezentând prejudiciul pentru neexecutarea antecontractului, la care se adaugă penalităţi de întârziere de 0,3% pe zi conform clauzelor contractuale, şi suma de 3.000 euro lunar, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a maşinii în intervalul noiembrie 2010-februarie 2012, respectiv 45.000 euro.

Prin notele de şedinţă din dosar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 112.420 euro (echivalentul sumei de 508.363 RON), astfel:

- pentru primul capăt de cerere a solicitat obligarea pârâtelor să-i achite despăgubiri pentru avariile produse la autoturism, plus penalităţi pentru fiecare zi de întârziere, până achitarea integrală a debitului în valoare de 27.420 euro, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 42.420 euro, stabilită prin expertiza dispusă în cauză întocmită de expertul F., punct de vedere însuşit de consilierul expert al pârâtei C. Asigurări SA, şi suma de 15.000 euro achitată de către asigurător la data de 25 februarie 2011;

- suma de 19.000 euro, reprezentând prejudiciul produs prin neexecutarea antecontractului de vânzare-cumpărare din data de 01 noiembrie 2010, pentru autoturismul avariat, ce nu s-a putut încheia în formă finală din culpa vânzătorului, la care se adaugă penalităţi de 0,3% pe zi de întârziere, conform clauzelor contractuale;

- suma de 3.000 euro lunar, reprezentând contravaloarea chiriei (lipsa de folosinţă) pentru autovehiculul închiriat în intervalul 15 noiembrie 2010-14 septembrie 2012, respectiv 66.000 euro;

- penalităţi de 0,1% pe zi întârziere, conform Ordinului CSA nr. 5/2010, la întreg debitul, până la achitarea integrală a acestuia, plus cheltuieli de judecată.

Pârâta, prin apărător, a solicitat respingerea acţiunii ca fiind făcută de o persoană lipsită de calitate procesuală activă şi, pe fond, respingerea cererii ca neîntemeiată, întrucât acesta a solicitat o sumă mult prea mare decât prejudiciul suferit.

Prin sentinţa nr. 2027 din 21 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş, a fost respinsă cererea reclamantului, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, invocată de pârâtă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că la data de 09 noiembrie 2010, reclamantul a fost implicat într-un accident rutier pe DN 65B, cu autoturismul marca ZZ, condus de pârâta B. Cum după primele cercetări s-a apreciat că vinovată de producerea accidentului se face pârâta B., s-a încheiat dosarul de daună şi s-a achitat contravaloarea autoturismului, în baza RCA, încheiată de pârâta B. cu C. Asigurări SA.

Reclamantul a solicitat majorarea cuantumului despăgubirii, acordat în baza poliţei de asigurare, pretenţie care are la bază contractul de asigurare, acţiunea întemeindu-se pe răspunderea civilă contractuală şi lipsa de folosinţă, precum şi daune interese, aceste două capete de cerere având ca izvor răspunderea civilă delictuală.

Chiar dacă temeiul juridic al celor trei capete de cerere este diferit, instanţa a reţinut că la baza acestora stă pretinsa vinovăţie a persoanei asigurate.

Prima instanţă a mai reţinut că, în cadrul procesului civil, pot fi analizate elementele răspunderii civile delictuale. Expertiza tehnică efectuată în cauză a concluzionat că, necunoscând în totalitate dinamica producerii accidentului, nu se poate exprima asupra vinovăţiei unui conducător auto. Expertul a arătat că, fără a cunoaşte exact dinamica accidentului, consideră că pârâta s-ar face vinovată de producerea accidentului, dar şi faptul că factorul care a amplificat mărimea avariilor îl reprezintă viteza ridicată pe care o avea autoturismul reclamantului.

Reclamantul nu a suplimentat probatoriul administrat în faţa instanţei civile, solicitându-se a se da eficientă unui raport de expertiză tehnică efectuat în faţa unei instanţe penale. În această fază procesuală a desfăşurării procesului penal, raportul de expertiză are valoarea unei probe extrajudiciare în faţa instanţei civile.

Cu privire la prejudiciu, instanţa a reţinut că reclamantul a făcut dovada că, doar cu o zi înainte de producerea accidentului, a devenit proprietarul maşinii avariate, potrivit facturii din 08 noiembrie 2010, preţul vânzării fiind de 60.000 RON, aproximativ 15.000 euro, drept care a respins şi excepţia lipsei calităţii procesuale active.

Societatea de asigurare a plătit deja reclamantului o sumă mai mare decât suma de achiziţie, rezervându-şi posibilitatea de recuperare a acesteia. Instanţa a reţinut faptul că reclamantul solicită pentru o maşină pentru care valoarea declarată este de 15.000 euro, suma de 93.000 euro, sumă al cărui cuantum nu a putut să-l dovedească. În esenţă, expertul a reţinut anumite modificări aduse autovehiculului, modificări care au fost efectuate anterior datei cumpărării, motiv pentru care valoarea acestora se regăseşte în preţul vânzării.

În concluzie, instanţa a apreciat că în urma desfăşurării procesului penal ar putea să rezulte şi o culpă comună sau o situaţie care să constituie caz fortuit, cu semnificative influenţe asupra răspunderii civile delictuale. Până când toate aspectele nu sunt lămurite definitiv şi irevocabil în cadrul procesului penal, în lipsa unor probe concludente în procesul civil, nu se poate reţine că există vinovăţie, legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi orice incertitudine creează dubiu.

Reţinând că nu sunt îndeplinite nici condiţiile răspunderii civile contractuale, prevăzute de art. 969 C. civ., şi nici ale răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998 C. civ., instanţa a respins cererea.

Curtea de Apel Piteşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 16/A-C din 22 mai 2013, a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat sentinţa nr. 2027 din 21 noiembrie 2012 a Tribunalului Specializat Argeş, în sensul că a admis acţiunea reclamantului faţă de pârâta C. SA Bucureşti şi a obligat-o să plătească acestuia următoarele sume: 27.420 euro, diferenţa dintre valoarea stabilită prin expertiză şi suma acordată de asigurător; 19.000 euro, cu 0,3% penalităţi pe zi întârziere, până la achitarea sumei principale; 66.000 euro, reprezentând lipsa de folosinţă a autoturismului avariat; cu 0,1% pe zi întârziere penalităţi, până la achitarea integrală a sumei principale. De asemenea, a obligat pe intimata - pârâtă să plătească apelantului - reclamant suma de 21.080 RON, cheltuieli de judecată, menţinând în rest sentinţa.

Recursul declarat împotriva acestei decizii de către pârâtele SC C. Asigurări S.A. Bucureşti şi SC D. Asigurări SA Bucureşti - Sucursala Piteşti a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1291 din 01 aprilie 2014, s-a casat decizia recurată şi a fost trimisă cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecare.

În motivare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că rapoartele de expertiză extrajudiciare efectuate în dosarul penal, la care instanţa de apel s-a raportat în stabilirea culpei intimatei şi în determinarea prejudiciului nu tranşează problema vinovăţiei, în concluziile experţilor precizându-se, pe de o parte, că prin rapoartele întocmite nu se poate stabili vinovăţia în producerea accidentului, întrucât această chestiune face obiectul dosarului penal şi, pe de altă parte, că apelantul nu a administrat în faţa instanţei penale niciun mijloc de probă care să stabilească vinovăţia asiguratului în producerea ilicitului.

De asemenea s-a mai reţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată în lipsa unui probatoriu care să susţină condiţia vinovăţiei, ca element al răspunderii civile delictuale, împrejurare care face imposibilă exercitarea controlului de legalitate, astfel că, motivele se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi care fac inutilă examinarea celorlalte critici.

În rejudecare, Curtea de Apel Piteşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 213/A-C din 26 februarie 2015, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A.

În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel, cu privire la calitatea procesuală a reclamantului, după o analiză judicioasă a probelor administrate şi a stabilirii situaţiei de fapt, a reţinut, în esenţă, că, deşi faţă de societatea de asigurări, nu are calitatea de proprietar, totuşi se poate pretinde persoană păgubită în accepţiunea prevederilor art. 11 pct. 3 din Legea nr. 136/1995 - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Pe fondul cauzei instanţa de apel a constatat că, din raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat culpa exclusivă a intimatei-pârâte B. în producerea accidentului, fiind nefondată critica formulată sub acest aspect de către apelantă.

Totodată, s-a mai reţinut că sunt fondate criticile care privesc întinderea despăgubirii datorate şi având în vedere concluziile raportului de expertiză şi prevederile Ordinului nr. 5/2010, s-a constatat că valoarea se cuantifică la suma de 64.037,5 RON, sumă deja acoperită prin despăgubirea acordată de intimata-pârâtă de 65.737 RON, care a fost virată în contul reclamantului la data de 25 februarie 2011, potrivit recunoaşterii acestuia.

Referitor la pretinsele îmbunătăţiri, coroborând concluziile raportului de expertiză cu faptul că pentru niciuna din îmbunătăţirile pretinse nu există acte de service care să ateste că au fost montate efectiv pe autoturism şi faptul că niciuna din fotografii nu atestă prezenţa acestor îmbunătăţii, instanţa de apel a acceptat drept întemeiate concluziile expertizei efectuată de expertul G. cu privire la acest aspect, al inexistenţei oricăror îmbunătăţiri.

În ceea ce priveşte despăgubirile pentru lipsa de folosinţă, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 45 din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 5/2010, instanţa de apel a constatat că nu pot fi acordate, din două motive: în primul rând că nu s-au depus dovezile de plată a preţului închirierii, iar în al doilea rând pentru că, despăgubindu-l pe reclamant cu valoarea bunului, calculată potrivit prevederilor legale, societatea de asigurare nu datorează, în cazul daunei totale, şi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă.

În privinţa pretinsului prejudiciu rezultat din neexecutarea antecontractului de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 2010, instanţa de apel a constatat, în primul rând, că reclamantul nu a produs nicio probă din care să rezulte că ar fi achitat această sumă pretinsului promitent-cumpărător şi faptul că încheierea acestui antecontract, potrivit facturii emisă la 17 noiembrie 2010, a avut loc la o dată la care reclamantul A. nu era încă proprietar al autovehiculului.

Totodată, s-a constatat că pierderea avansului de 19.000 euro s-a stipulat potrivit antecontractului (art. III) în cazul în care neexecutarea acestuia este culpabilă, or, în cauză, reclamantul susţine tocmai faptul că avarierea s-a produs fără să existe nicio culpă din partea sa.

Împotriva acestei decizii reclamantul A. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat, în esenţă, că hotărârea a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1295 C. civ. anterior şi art. 155 alin. (15) C. fisc.

În opinia recurentei motivarea instanţei de apel că factura a fost emisă la data când autoturismul avariat nu mai exista, nesocoteşte dispoziţiile art. 155 alin. (15) C. fisc. care impun vânzătorului să emită factura fiscală, iar obligaţia emiterii facturii fiscale rămâne valabilă indiferent ce se întâmplă cu bunul vândut între momentul livrării şi momentul până la care se întocmeşte factura.

Recurentul susţine că instanţa de apel, citează din dispoziţiile O.U.G. nr. 195/2002, numai că acest act normativ operează cu noţiunea de „titular al înmatriculării" şi nu cu cea de proprietar, iar textul pe care instanţa de apel îşi întemeiază motivarea are în vedere un prim moment al transferului dreptului de proprietate, care este momentul realizării acordului de voinţă între vânzător şi cumpărător şi momente ulterioare ce trebuie să se consume în maxim 30 de zile de la dobândirea dreptului de proprietate, cele în care se realizează formalităţile de radiere şi reînmatriculare.

Totodată, recurentul susţine că nici problema opozabilităţii înscrisului sub semnătură privată nu poate fi relevantă pentru cauză.

În ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a susţinut că, în producerea accidentului culpa este diferită de culpa în executarea antecontractului în sensul că, în timp ce culpa în producerea accidentului are relevanţă în raportul cu asigurătorul de răspundere civilă, culpa în executarea antecontractului are alte consecinţe, în cazul de faţă neexecutarea obligaţiilor asumate de promitentul vânzător faţă de promitentul cumpărător.

Recurentul susţine că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii şi atunci când se reţine că cel vătămat nu are dreptul să primească o despăgubire egală cu contravaloarea lipsei de folosinţă atunci când autovehiculul a suferit o daună totală.

Referindu-se la lipsa de folosinţă, recurentul susţine că trebuie calculată atunci când, urmare a producerii unui fapt prejudiciabil deţinătorul vehiculului a fost lipsit de bunul respectiv sau de contravaloarea acestui bun, iar Ordinul CSA nr. 5/2010 citat în motivarea instanţei de apel are în vedere o posibilitate de acordare a despăgubirilor constând în lipsa de folosinţă, însă nu exclude alte situaţii în care deţinătorul poate solicita aceste despăgubiri.

Recurentul arată că instanţa de apel a respins obiectiunile la raportul de expertiză cu motivarea că vehiculul avariat a fost înstrăinat, fără a face referire la celelalte aspecte sesizate prin obiectiunile depuse în scris, nepronunţându-se în nici un fel asupra obiecţiunii în ce priveşte diferenţele între cele două rapoarte de expertiză şi împrejurarea că reprezentanţii asigurătorului au confirmat existenţa unor repere auto adăugate vehiculului cu ocazia întocmirii raportului H.

Pentru aceste considerente recurentul a solicitat admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se verifica de către expert care este valoarea vehiculului la momentul producerii accidentului ţinând seama de aspectele constatate chiar de reprezentanţii asigurătorului.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimata pârâtă SC C. Asigurări SA a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind temeinică şi legală.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată prin prisma motivelor invocate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerentele:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau aplicarea greşită a legii.

Din perspectiva motivului invocat, recurentul a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1295 C. civ. şi art. 155 alin. (15) C. fisc.

Critica cu privire la încălcarea prevederilor art. 1295 C. civ. va fi înlăturată, întrucât , instanţa de apel în analiza succesiunii întocmirii şi depunerii actelor încheiate între cele două părţi, ale contractului de vânzare-cumpărare a constatat în mod corect că este greu de stabilit data transmisiunii dreptului de proprietate, mai ales că au lipsit dovezile de plată a preţului autovehiculului.

Ca atare, se constată că instanţa de apel, la situaţia de fapt stabilită, a reţinut corect că reclamantul nu se poate prevala, faţă de pârâta societate de asigurare, de calitatea de proprietar, ci eventual de calitatea de comodatar potrivit contractului din 22 octombrie 2010.

Susţinerea recurentului potrivit căreia instanţa de apel prin motivarea că factura a fost emisă la data când autoturismul a fost avariat ar fi nesocotit dispoziţiile art. 155 alin. (15) C. fisc., va fi înlăturată reţinându-se că prin invocarea acestor dispoziţii recurentul tinde la o reanaliză a probatoriului administrat şi o restabilire a situaţiei de fapt, ceea ce nu este posibil în această etapă procesuală.

Amplu documentat şi bine argumentat, instanţa de apel a stabilit adevăratele raporturi juridice dintre părţi, constatând corect că, în contextul expus dispoziţiilor art. 11 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, transferul de proprietate nu este opozabil, nefiind înscris în registrul de înmatriculări.

Cât priveşte celelalte critici referitoare la emiterea facturilor, nu vor putea fi analizate de către instanţa de recurs, întrucât atribuţiile acesteia se referă la verificarea aspectelor de nelegalitate ale deciziei recurate, iar recurentul nu a indicat în mod concret în ce constă nelegalitatea acestora, prin argumentele aduse în sprijinul criticilor recurentul tinzând, în realitate, la o nouă judecată a acţiunii.

Nu vor fi reţinute ca întemeiate nici argumentele în susţinerea motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ce poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Se constată că decizia atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină, conform cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neexistând contrarietate între considerentele hotărârii atacate sau între aceste considerente şi dispozitiv, context în care nu pot fi primite criticile referitoare la motivarea contradictorie a deciziei recurate.

Instanţa de apel a examinat în mod real problemele esenţiale ce i-au fost supuse şi a respins argumentele invocate.

Pentru a exista contrarietate între considerente trebuie ca acestea să se excludă reciproc. Or, motivele invocate de recurent nu sunt în situaţia de a se exclude reciproc dată fiind sinonimia termenilor invocaţi.

Faptul că în urma analizei probatoriului administrat şi a reanalizei calcului efectuat de către instanţa de fond, instanţa de apel a reţinut aceeaşi valoare a prejudiciului, nu poate fi asimilat ipotezei prevăzută de dispoziţiile pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.

Se observă că, în mod contrar exigenţelor căii de atac promovate, recurentul a reiterat aspecte ale situaţiei de fapt a cauzei, a prezentat opinii personale privind culpa promitentului vânzător şi analiza obiecţiilor raportului de expertiză iar, în opinia sa, autoturismul are o valoare mult mai mare decât valoarea unui autoturism de serie datorită dotărilor suplimentare de care a beneficiat.

În egală măsură, recurentul a criticat neadministrarea unor probe suplimentare de natură să permită stabilirea cu certitudine a valorii autovehiculului marca YY, prin includerea valorii reperelor adăugate vehiculului.

Or, astfel de critici, doar în mod formal circumscrise prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu corespund exigenţelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanţei de apel exclusiv pentru motivele limitativ enumerate la pct. 1-9 al art. 304 C. proc. civ.

Observând considerentele deciziei pronunţate de instanţa de apel, se constată că motivarea este convingătoare şi pertinentă, iar argumentele aduse în sprijinul soluţiei de respingere a apelului sunt concludente şi la obiect.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 213/A-C din 26 februarie 2015 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 noiembrie 2015.