Supreme Court confirms insurer liability and dismisses appeals in insurance dispute over undervalued armored vehicle.

Decizia nr. 2245/2015

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Ministerul Apărării Naţionale a solicitat obligarea pârâtei SC A. SA la plata sumei de 897.018 RON, reprezentând diferenţa dintre suma asigurată a unui transportor amfibiu blindat 33 Zimbru şi despăgubirea acordată de pârâtă, conform poliţei de asigurare încheiată între părţi în baza contractului din 21 decembrie 2006.

Prin încheierea pronunţată la 10 noiembrie 2009 în Dosarul nr. x/3/2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale şi a trimis dosarul cauzei spre competentă soluţionare la secţia comercială a aceluiaşi tribunal, unde cauza a fost înregistrată în Dosarul nr. x/3/2009 la 11 decembrie 2009.

Prin sentinţa comercială nr. 1821 pronunţată la data de 21 februarie 2011 în Dosarul nr. x/3/2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, a admis cererea reclamantei şi a obligat pârâta la plata sumei de 897.018 RON, reprezentând despăgubiri.

Pentru a pronunţa această sentinţă comercială tribunalul a reţinut că reclamantul a dedus judecăţii un litigiu izvorât din executarea contractului de asigurare facultativă din 15 februarie 2007, contract prin intermediul căruia a fost asigurat un transportor amfibiu blindat. Asigurarea s-a realizat pentru avarii şi furt pe teatrele de operaţii.

Autovehiculul este identificat, fabricat în 1998 şi a fost asigurat la o valoare de 931.018 RON.

La 21 septembrie 2007 a survenit cazul asigurat, bunul fiind distrus în totalitate (daună totală). Pârâta a deschis dosarul de daună şi a achitat o indemnizaţie de asigurare de 34.000 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea contabilă a bunului asigurat şi valoarea epavei.

Prima instanţă a reţinut că în cauză, bunul a fost asigurat la valoarea declarată de asigurat (ca fiind valoarea reală) de 931.018 RON, iar pârâta nu a ridicat obiecţiuni cu privire la valoarea de asigurare a bunului. Faţă de cadrul contractului, având în vedere şi natura specială a bunului asigurat - un tanc -, precum şi diferenţa foarte mare dintre valoarea asigurată (931.018 RON) şi valoarea contabilă (35.086,84 RON) în raport de durata de timp scursă de la momentul asigurării bunului - decembrie 2006 - şi data producerii cazului asigurat - septembrie 2007 - tribunalul a prezumat că suma asigurată nu a depăşit valoarea bunului la data asigurării deoarece pârâta a acceptat această valoare şi a calculat şi perceput prima de asigurare la această valoare.

Totodată, s-a reţinut că din probele administrate, pârâta, căreia îi incumba sarcina probei (în condiţiile în care a acceptat ca valoare reală la data perfectării asigurării valoarea de 931.018 RON) nu a dovedit că asigurarea s-a încheiat pe o valoare mai mare decât valoarea autovehiculului (supraevaluare).

În opinia instanţei, dacă pârâta a considerat că valoarea reală a bunurilor asigurate este valoarea contabilă, încă de la data încheierii poliţiei de asigurare putea solicita şi obţine date cu privire la valoarea de intrare a bunului în gestiunea reclamantului. În lipsa solicitării de către pârâtă a datelor despre valoarea contabilă a bunului asigurat, dat fiind faptul că pârâta este un profesionist în materia asigurărilor, tribunalul a prezumat faptul că a acceptat valoarea declarată de reclamant ca fiind valoarea reală.

S-a apreciat că societatea de asigurare nu poate invoca propria omisiune - aceea de a solicita date cu privire la valoarea de înregistrare contabilă a bunurilor asigurate - pentru a se exonera de răspundere.

Contrar celor susţinute de către pârâtă, instanţa a apreciat că incumba pârâtei să probeze că bunul a fost supraasigurat având în vedere prevederile contractului de asigurare din care rezultă că sumele declarate de asigurat nu puteau fi superioare valorii reale, iar pârâta nu a contestat aceste sume.

S-a constatat că bunul nu a fost asigurat la valoarea contabilă, ci la valoarea reală, iar valoarea contabilă nu este identică cu valoarea reală.

În drept, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 136/1995, conform căruia prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit despăgubirea ori suma asigurată, denumită în continuare indemnizaţie, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condiţiile prezentei legi, în limitele şi la termenele convenite. Totodată, sunt avute în vedere dispoziţiile art. 27 din acelaşi act normativ, conform cărora despăgubirile ce se plătesc de asigurător se stabilesc în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Despăgubirile nu pot depăşi valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma la care s-a făcut asigurarea.

Apelul declarat de pârâta SC A. SA împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia comercială nr. 423 din 06 octombrie 2011.

Prin decizia nr. 580 din 14 februarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, a admis recursul declarat de pârâta Societate A. SA împotriva deciziei comerciale nr. 423 din 6 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În apel după casare, Curtea de Apel Bcureşti, secţia a Vl-a civilă, prin decizia civilă nr. 1175 din 04 decembrie 2014, a admis apelul formulat de apelanta SC A. SA, a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 1821 din 21 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 110.521,142 RON reprezentând despăgubiri şi au fost respinse celelalte pretenţii ca neîntemeiate.

A fost obligat intimatul reclamant la plata către apelanta pârâtă a sumei de 70.045,68 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru şi timbru judiciar, onorariu expert şi onorariu avocat redus

În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că instanţa de fond a stabilit în mod corect obiectul litigiului cu care a fost învestită, reţinând că reclamantul Ministerul Apărării Naţionale a dedus judecăţii o cerere izvorâtă din executarea contractului de asigurare facultativă din 15 februarie 2007, contract în baza căruia a fost asigurat un transportator amfibiu blindat, fabricat în anul 1998 şi a cărui valoare declarată de asigurat a fost de 913.018 RON.

Instanţa de apel, în urma analizei probelor administrate, a reţinut că preţul de achiziţie al transportatorului a fost de 987.700.000 ROL, TVA inclus, însă cum ulterior, la data de 24 mai 2005, vehiculul a fost îmbunătăţit prin montarea unei instalaţii de aer condiţionat în valoare de 33.347 RON, s-a considerat că identificarea valorii de nou la momentul 21 septembrie 2007 trebuie să aibă în vedere, pe de o parte, denominalizarea monedei naţionale, dar şi modernizarea transportatorului; rezultând o valoare totală de nou de 149385,122 dolari SUA, respectiv 361302,561 RON la momentul producerii evenimentului asigurat 21 septembrie 2007 (un curs valutar de 2,4186 RON = 1 USD).

Instanţa de apel, prin raportare la decizia de casare, dar şi la prevederile contractuale şi probele administrate în cauză, a reţinut că nu poate valorifica ca şi reper în stabilirea cuantumului despăgubirii valoarea asigurată, aceasta fiind diferită de valoarea reală a bunului la momentul producerii riscului asigurat.

În ceea ce priveşte criteriile oferite de către apelanta asigurător pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa de apel a valorificat nemijlocit criteriile evidenţiate de parte, respectiv valoarea de nou a bunului, data fabricaţiei şi darea în folosinţă, vechimea bunului la data producerii evenimentului asigurat şi a considerat că se impunea stabilirea valorii de nou a bunului la data producerii riscului asigurat, întrucât despăgubirea acordată de asigurător trebuie să acopere valoarea reală a bunului; în condiţiile în care ecuaţia de calcul include coeficienţi de uzură raportat la vechime, întreţinere, reparaţii ori îmbunătăţiri, valoarea de nou din calculul impus de art. 62 din Normele CSA pentru asigurări RCA, aprobate prin Ordinul nr. 113.133/2006, se apreciază la momentul producerii riscului, aspect corect şi temeinic reţinut de către expertul desemnat.

În stabilirea despăgubirii la care este îndrituit reclamantul intimat asigurat, instanţa de apel a reţinut că acesta a primit la data de 13 decembrie 2008 o indemnizaţie în valoare de 34.000 RON, împrejurare ce rezultă din cuprinsul cererii introductive. În consecinţă, Curtea constată că asiguratul are dreptul, în baza art. 9 şi 27 din Legea nr. 136/1995, la încasarea unei diferenţe de despăgubire de 110.521,142 RON.

Cu referire la deducerea din această sumă a valorii recuperabile din epavă, evaluată de expert la 11.000 lei, s-a constatat că o astfel de deducere nu a fost stipulată în contractul părţilor şi, prin urmare, nu poate afecta întinderea despăgubirii.

S-a reţinut, totodată că, nu se poate reţine că paguba asiguratului este mai mică întrucât acesta a valorificat epava transportorului deoarece în cauză nu există dovezi ale unei astfel de valorificări; dimpotrivă, posibilitatea reală a vânzării epavei este redusă, în contextul în care aceasta se află în teatrul de operaţiuni Irak, în zona de depozitare a deşeurilor, împrejurare probată de fişa de prezentare întocmită ca Anexa nr. 1 la A1328 din 10 aprilie 2014.

Împotriva acestei decizii, reclamantul Ministerul Apărării Naţionale şi pârâta Societatea A. SA au declarat recurs.

Recursul reclamantului Ministerul Apărării Naţionale a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs invocat, recurentul a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat şi aplicat eronat atât contractul de asigurare din 21 decembrie 2006, cât şi reglementările cuprinse în Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, cu modificările şi completările ulterioare.

Recurentul consideră că obligaţia asigurătorului privind plata despăgubirii pentru avarierea totală a transportului trebuie îndeplinită astfel cum a fost convenită prin voinţa părţilor în contractul ce constituie legea părţilor.

În continuarea motivării recurentul face o prezentare a voinţei părţilor contractante materializată la pct. 10 din „Condiţiile de asigurare", a dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 15/1998 şi a dispoziţiilor art. 2 şi art. 9 din Legea nr. 136/1995.

Recurentul consideră că în decizia recurată s-a interpretat şi aplicat greşit normele aplicabile în stabilirea valorii transportorului amfibiu blindat B 33 Zimbru de nou, precum şi la data producerii evenimentului asigurat – 21 septembrie 2007.

După o prezentare a obiectivelor expertizei, a unor elemente tehnice ale produsului şi a coeficienţilor de uzură, recurentul consideră că instanţa de apel a acceptat în mod greşit că valoarea de k=0,65 este corectă, deoarece valoarea uzurii a fost stabilită după anumite norme care, în opinia recurentului, nu sunt aplicabile speţei, iar abordarea acestuia ca un autovehicul civil doar de transport, după anumite norme RCA şi nu CASCO este total greşită, mai ales că duratele de exploatare sunt în mod clar diferite.

Recurentul consideră că instanţa de apel trebuia să ia în considerare, în aprecierea gradului de uzură la data evenimentului, nu părerea expertului, ci prevederile art. 8, art. 10 alin. (1) şi cele ale Anexei nr. 2 din obiecţiunile la raportul de expertiză.

Recurentul susţine că în stabilirea preţului de achiziţie al produsului, instanţa de apel a utilizat datele din adresa emisă la data de 17 februarie 2009, însă în documentul analizat nu se specifică care este data de achiziţie a acestor ultime bunuri.

Recurentul înţelege să critice decizia recurată şi faţă de obligarea Ministerului Apărării Naţionale la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 70.045,68 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, recurentul considerând că suma este nejustificat de mare faţă de serviciile oferite de avocat, instanţa de apel nefăcând aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii în totalitate a acţiunii Ministerului Apărării Naţionale, aşa cum a fost formulată.

Recursul pârâtei Societatea A. SA a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor invocate, recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel în mod greşit a dat eficienţă în speţă prevederilor Ordinului nr. 113133/2006 din 21 decembrie 2006 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, iar despăgubirea stabilită pe baza normelor RCA nu este relevantă în speţa de fată, având în vedere că art. 1 al actului normativ menţionat vizează despăgubirea terţilor prejudiciaţi şi nu este incident în situaţii care exclud existenţa unei răspunderi civile, relevante în acest sens fiind prevederile art. 15 din actul normativ amintit.

Recurenta consideră că soluţia instanţei este nelegală, întrucât a procedat la modificarea concluziilor raportului de expertiză luând în considerare un grad de uzură de 65% (iar nu de 71%) şi identificând un coeficient recalculat (grad de uzură corijat) de 59,95% (iar nu de 63,9%) şi o valoare reală de 144.521,142 RON, fără nici un temei faptic sau juridic.

Recurenta susţine că soluţia instanţei de apel este contradictorie prin faptul că instanţa a dat eficienţă normelor RCA, dar în acelaşi timp a admis, în mod corect, că nu pot fi avute în vedere prevederile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.

În opinia recurentei instanţa de apel în mod nelegal a dat eficienţă normelor RCA pentru stabilirea valorii bunului la data producerii evenimentului asigurat, întrucât acestea nu sunt incidente în speţă, iar din restul probelor administrate a rezultat o altă valoare a acestuia.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii în totalitate a apelului pârâtei cu consecinţa modificării sentinţei instanţei de fond în sensul respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate urmând a fi respinse ca atare, în considerarea argumentelor ce succed.

Recursul declarat de reclamantul Ministerul Apărării Naţionale.

Lipsa de temei legal, invocată de recurentul, care ar viza motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondată întrucât din modul în care a fost redactată hotărârea se poate determina cu uşurinţă că legea a fost corect aplicată.

Din sinteza motivelor de recurs se constată că întreaga argumentare a recursului priveşte valoarea bunului asigurat, respectiv valoarea acestuia atât ca nou cât şi la data producerii evenimentului asigurat – 21 septembrie 2007.

Întreaga argumentare a recurentului va fi înlăturată.

Astfel, din analiza deciziei recurate se constată că instanţa de apel nu numai că a interpretat în mod corect contractul de asigurare din 21 decembrie 2006, dar a făcut şi o analiză corectă a clauzelor contractuale constatând că potrivit art. VI din condiţiile de asigurare autovehiculele se asigură la sumele declarate de asigurat care nu trebuie să fie mai mari decât valoarea reală a acestora.

Faptul că instanţa de apel nu a putut valorifica reperele contractuale pentru identificarea valorii de nou a bunului asigurat (art. 10 cap. VI din contract), deoarece la momentul producerii evenimentului nu existau preţuri de comercializare a transportorului amfibiu blindat B33 Zimbru, cu instalaţie de climatizare, iar instanţei nefiindu-i înfăţişate nici cataloage de specialitate ori preţuri de nou ale autovehiculelor de fabricaţie pentru modele similare, nu poate fi invocată ca o greşeală a instanţei de apel în analiza contractului de asigurare.

Înalta Curte constată că instanţa de apel în urma analizei probatoriului administrat constând în înscrisuri, concluzii ale raportului de expertiză tehnică judiciară, precum şi adresa emisă de U.M. B. Bucureşti la data de 17 februarie 2009, a apreciat în mod corect că valoarea de nou a bunului asigurat este de 361.302,561 RON.

Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de apel a dat eficienţă legii părţilor reglementată de art. 969 C. civ. verificând obligaţiile contractuale asumate de către părţi prin raportare la probele administrate şi constatând în mod corect valoarea reală a bunului asigurat.

Va fi înlăturată susţinerea recurentului în sensul că în mod greşit instanţa de apel a avut în vedere părerea expertului şi nu prevederile art. 8, art. 10 alin. (1) şi cele ale Anexei 2 din obiecţiunile la raportul de expertiză, întrucât acestea sunt aspecte de netemeinicie ce nu pot fi examinate în această etapă procesuală, fiind evident că recurentul îşi exprimă opinia că numai anumite probe (obiecţiunile la raportul de expertiză) ar fi putut să ducă la stabilirea valorii reale a bunului asigurat, însă instanţa de apel este suverană în a aprecia oportunitatea, utilitatea şi pertinenţa probelor.

Întreaga argumentare a recurentului privind momentul la care trebuia stabilită valoarea reală a bunului asigurat, va fi înlăturată motivat de faptul că instanţa de apel, în mod corect a reţinut că acest moment al stabilirii valorii de nou a bunului este data producerii riscului asigurat şi nu cea de achiziţie, constatând în mod corect, că despăgubirea acordată de asigurător trebuie să acopere valoarea reală a bunului; în condiţiile în care ecuaţia de calcul include coeficienţi de uzură raportat la vechime, întreţinere, reparaţii ori îmbunătăţiri, valoarea de nou din calculul impus de art. 62 din Normele CSA pentru asigurări RCA, aprobate prin Ordinul nr. 113.133/2006.

Aşa cum am arătat deja, referirile la probele administrate (obiecţiunile la raportul de expertiză, analiza adresei din 18 februarie 2009, a coeficienţilor de uzură sau a detaliilor tehnice ale bunului asigurat) exced cadrului procesual al recursului, care limitează controlul judiciar la verificarea legalităţii din perspectiva motivelor de recurs prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ.

Ultima critică vizează cuantumul cheltuielilor de judecată, care va fi înlăturată, întrucât aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată este în căderea instanţei şi în raport de dovezile care s-au făcut se aplică dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., care în speţă nu au fost încălcate.

Totodată, posibilitatea măririi sau micşorării cheltuielilor de judecată este o facultate a instanţei de judecată, aceasta urmând a aprecia aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Faţă e cele arătate rezultă că, criticile invocate şi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 sunt neîntemeiate şi în consecinţă recursul va fi respins ca nefondat.

Recursul pârâtei Societatea A. SA.

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care constituie primul motiv de recurs, poate duce la modificarea sau casarea unei hotărâri atunci „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Din perspectiva acestui motiv în argumentarea recursului recurenta a susţinut o pretinsă contradictorialitate prin faptul că instanţa a dat eficienţă normelor RCA, dar în acelaşi timp a admis, în mod corect, că nu pot fi avute în vedere prevederile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.

Nu va fi reţinută pretinsa contradictorialitate, atât timp cât în soluţionarea cauzei instanţa de apel a făcut o corectă distincţie privind aplicarea O.G. nr. 121/1998 ce priveşte răspunderea materială a militarilor, iar în speţă fiind vorba de răspunderea asigurătorilor, rezultă că aceasta nu poate fi analizată decât prin normele ce o reglementează, respectiv a Normelor Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru asigurări obligatorii de răspundere civilă auto aprobate prin Ordinul nr. 113133/2006.

Astfel fiind, se constată că soluţia pronunţată în apel este corespunzătoare şi justificată de argumentele reţinute în considerente şi fundamentată pe o analiză riguroasă şi concretă a problemelor esenţiale ce au făcut obiectul judecăţii, neexistând contradictorialitate între considerente sau între considerente şi dispozitiv.

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Prin prisma acestui motiv de recurs se reproşează instanţei de apel că în mod greşit a dat eficienţă în speţă prevederilor Ordinului nr. 113133/2006 din 21 decembrie 2006 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, iar normele asigurării obligatorii de răspundere civilă auto pentru stabilirea valorii bunului la data producerii evenimentului asigurat, nu sunt incidente în speţă.

Criticile vor fi înlăturate, având în vedere că instanţa de apel nu a soluţionat pricina în contextul încălcării vreunei prevederi legale sau al greşitei aplicări a acesteia.

Astfel, se constată că reclamantul Ministerul Apărării Naţionale prin cererea de chemare în judecată a dedus judecăţii o cerere izvorâtă din executarea contractului de asigurare facultativă din 15 februarie 2007, contract în baza căruia a fost asigurat un transportator amfibiu blindat, fabricat în anul 1998 şi a cărui valoare declarată de asigurat a fost de 913.018 RON.

Având în vedere că pentru soluţionarea cauzei era necesară stabilirea unei valori reale a bunului asigurat, normele aplicabile sunt normele de la data producerii riscului asigurat, respectiv Ordinul nr. 113133/2006 prin care au fost aprobate Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, ce cuprind repere privind calculul valorii reale a bunului asigurat.

Întreaga argumentare a recurentei privind aplicabilitatea prevederilor art. 15 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 113.133/2006, care exclude existenţa unei răspunderi civile, va fi înlăturată, întrucât instanţa de apel în analiza cauzei a pornit de la contractul de asigurare facultativă încheiat între părţi şi prin raportare la situaţia de fapt stabilită şi a probatoriului administrat şi a apreciat în mod corect că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Ordinului nr. 113133/2006 privind Normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru asigurări obligatorii de răspundere civilă auto, analizând cauza prin prisma dispoziţiilor legale incidente.

Totodată, se constată că recurenta printr-o trimitere la prevederile art. 15 din Ordinul nr. 113133/2006 face aprecieri de natură teoretică, cu privire la modalităţile de reparare a prejudiciului, aspecte ce nu pot constitui argumente de natură a justifica admiterea prezentului recurs, în condiţiile în care instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Pe de altă parte, se constată că reclamanta în susţinerea recursului se raportează la probatoriul administrat în vederea dovedirii că valoarea despăgubirilor nu a fost corect stabilită, însă recurenta pierde din vedere faptul că în această etapă procesuală nu se poate reanaliza situaţia de fapt stabilită şi probatoriul administrat, ci numai aspectele de nelegalitate invocate. În consecinţă, susţinerile privind analiza obiecţiunilor la raportul de expertiză sau presupusa modificare a concluziilor raportului de expertiză tehnică privind gradul de uzură, sunt aspecte de netemeinicie ce nu pot fi examinate în această etapă procesuală.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul Ministerul Apărării Naţionale şi pârâta Societatea A. SA împotriva deciziei civile nr. 1175 din 4 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 noiembrie 2015.