Strict liability of lessor for fire damage to leased vehicle excluded by transfer of legal custody and external criminal act; appeal dismissed

Decizia nr. 2163/2015

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea pârâţilor SC B. SA, SC C. SA şi SC D. SRL la plata sumei de 68.000 euro - reprezentând contravaloarea autocamionului proprietatea sa, marca XX, care a fost distrus ca urmare a incendiului propagat de la autocamionul marca YY, aflat în posesia pârâtei SC D. SRL şi în proprietatea pârâtei SC B. SA.

Prin sentinţa civilă nr. 111/PI din 2 mai 2012 pronunţată în Dosarul nr. x/30/2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL faţă de pârâtele SC B. SA şi SC D. SRL; a obligat pârâtele SC B. SA şi SC D. SRL să achite reclamantei echivalentul în RON la data plăţii a sumei de 54.710,4 euro, cu titlu de despăgubiri; a respins acţiunea faţă de SC C. SA Timişoara, obligând pârâtele SC B. SA şi SC D. SRL la 6.925,52 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, atât depoziţiile martorilor, cât şi rapoartele de expertiză confirmă incendierea iniţială a autoutilitarei YY, proprietatea pârâtei SC B. SA, aflată în folosinţa pârâtei SC D. SRL, focul fiind propagat la autoutilitara marca XX, aparţinând reclamantei, prin radiere, datorită efectului termic şi a exploziei rezervorului de carburant; s-a mai reţinut că autoutilitara YY nu a putut fi expertizată la faţa locului, deoarece a fost mutată într-o locaţie necunoscută.

Faţă de cele de mai sus, Tribunalul a concluzionat că vinovate de paguba produsă reclamantei - constând în valoarea autocamionului XX, potrivit din 15 septembrie 2008 existentă la dosar - sunt cele două pârâte.

S-a motivat că nu poate fi exonerată de la răspundere societatea finanţatoare, întrucât exonerarea de răspundere instituită de prevederile art. 18 din O.G. nr. 51/1997 vizează numai prejudiciile provocate terţilor prin folosirea bunului, fapta sau omisiunea locatarului/utilizatorului - ceea ce nu corespunde stării de fapt din litigiul pendinte.

În ceea ce o priveşte pe pârâta SC C. SA, s-a reţinut că poliţa de asigurare obligatorie nu cuprinde şi riscul asigurat al incendiului, iar în absenţa unei asigurări facultative CASCO, asigurătorul nu poate fi obligat la plata prejudiciului creat reclamantei prin distrugerea bunului.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel în termen legal pârâta SC E. SA (fostă SC B. SA).

La data de 23 august 2012, pârâta apelantă a depus la dosarul cauzei note scrise, prin care a învederat instanţei că, începând cu data de 19 iulie 2012 denumirea SC B. SA s-a modificat, devenind SC E. SA. În acest sens s-a depus la dosar copia certificatului de înregistrare eliberat de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti din care rezultă noua denumire a societăţii.

Prin decizia civilă nr. 206 din 7 noiembrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. x/30/2010, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de pârâta SC E. SA (fostă SC B. SA) împotriva sentinţei civile nr. 111/PI din 2 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a ll-a civilă, în Dosar nr. x/30/2010, în contradictoriu cu reclamanta intimată SC A. SRL şi pârâtele intimate SC C. SA şi SC D. SRL Dumbrăviţa, reţinând, în esenţă că prima instanţă a interpretat corect, atât probatoriul administrat în cauză, cât şi dispoziţiile art. 18 din O.G. nr. 51/1997.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC E. SA, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului şi respingerii acţiunii faţă de pârâta SC B. SA ca neîntemeiată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat decizia civilă nr. 1043 din 18 martie 2014, prin care a admis recursul pârâtei şi a casat decizia Curţii de Apel Timişoara, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de recurs a reţinut că unul dintre motivele de apel invocate de societatea pârâtă îl constituie interpretarea eronată de către instanţa de fond a prevederilor art. 18 din O.G. nr. 51/1997 - privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, din perspectiva stabilirii existenţei sau nu a culpei locatorului/ finanţatorului faţă de terţi pentru prejudiciile provocate prin folosinţa bunului, fapta sau omisiunea locatarului/utilizatorului.

Or, s-a arătat că, deşi invocat, acest motiv nu a format obiectul analizei instanţei de apel, care s-a mărginit numai să reţină extrem de lapidar, că instanţa de fond a interpretat în mod corect evocatul articol, analizând însă în detaliu probele administrate.

Această critică, nefiind analizată de instanţa de apel, nu poate forma „omisso medio” obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs, împrejurare ce determină incidenţa în speţă a cauzei de casare reglementată de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. x/30/2010*.

La data de 1 iulie 2014, pârâta SC E. S.A. a depus note scrise prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prematurităţii formulării acţiuni.

Examinând apelul declarat în cauză, în condiţiile şi în limitele instituite de prevederile art. 295 C. proc. civ., Curtea a constatat că acesta este fondat şi se impune a fi admis, pentru următoarele considerente:

Astfel, în esenţă, reclamanta îşi întemeiază acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta SC E. SA, pe răspunderea civilă delictuală a proprietarului pentru prejudiciile cauzate de lucrurile aflate în paza sa [art. 1000 alin. (1) C. civ. 1864 - act normativ aplicabil raportului juridic dedus judecăţii].

Din această perspectivă, raportul juridic delictual ce stă la baza formulării acţiunii, se stabileşte între reclamantă - în calitate de victimă şi proprietarul bunului care a provocat prejudiciul suferit de aceasta, respectiv, pârâta SC E. SA.

În atare situaţie, în speţă, analiza calităţii procesuale pasive a pârâtei SC E. SA implică examinarea elementelor răspunderii civile delictuale a proprietarului pentru fapta lucrului, incidenţa prevederilor art. 18 din O.G. nr. 51/1997 fiind subsumată unei atare analize.

În ceea ce priveşte condiţiile de existenţă a răspunderii instituite de art. 1000 alin. (1) C. civ. 1864, astfel cum rezultă acestea, atât din economia reglementărilor normative menţionate, cât şi din jurisprudenţa şi doctrina în materie, Curtea a constatat că cel puţin două dintre elementele răspunderii ridică serioase probleme în litigiul pendinte.

Primul dintre acestea, priveşte noţiunea de pază şi de paznic al lucrului - la care se referă in terminis art. 1000 alin. (1) C. civ. 1864.

Sub acest aspect, s-a arătat că paza juridică aparţine celui care are în fapt autoritatea, puterea de comandă, de direcţie, asupra lucrului, chiar dacă acesta nu este adevăratul proprietar al lucrului.

Într-o astfel de situaţie se află şi cel căruia i s-a transmis bunul printr-un contract de închiriere, împrumut de folosinţă etc, întrucât esenţial este faptul că acest detentor dispune în mod independent de puterea de direcţie, control şi supraveghere în ceea ce priveşte folosinţa bunului.

Aplicând cele de mai sus la situaţia părţilor din speţa dedusă judecăţii, Curtea conchide că, întrucât la data de 20 martie 2010, pârâta a transmis dreptul de folosinţă asupra vehiculul identificat către utilizatorul SC D. SRL - prin contractul de leasing financiar - aceasta nu mai deţinea la data producerii incendiului calitatea de „paznic juridic al bunului”, o atare calitate fiind transferată utilizatorului.

Este adevărat că, în unele situaţii, acest criteriu nu este suficient pentru înlăturarea răspunderii proprietarului - şi anume, în acele cazuri în care prejudiciul nu a fost cauzat prin ceea ce s-ar desemna, în mod generic „folosinţa improprie a bunului', ci datorită unui viciu intern, de structură, al acestuia - dar, după cum se va arăta, nu aceasta este situaţia în speţă.

A doua condiţie care, în opinia Curţii, nu este îndeplinită în speţă, este aceea ca paguba reclamată de păgubita SC A. SRL să se fi produs prin fapta lucrului.

Or, după rezultă din vastul probatoriu administrat în cauză, incendiul nu s-a produs nici datorită modului de folosire a lucrului şi nici datorită vreunui viciu intern, structural, al acestuia, ci datorită faptului că o „mână criminală” a incendiat în mod voit autovehiculul proprietatea pârâtei SC B. SA. De altfel, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă Banat al Judeţului Timiş susţine, prin adresa din 19 aprilie 2010, teza potrivit căreia incendiul nu s-ar fi propagat de la o autoutilitară la alta, ci a fost generat în interiorul cabinelor celor două autoutilitare, prin folosirea intenţionată a sursei de aprindere - ceea ce înlătură însăşi premizele antrenării răspunderii pentru fapta lucrului, câtă vreme nu se mai poate vorbi de o incendiere care să fi provenit de la celălalt vehicul.

Oricum ar fi, concluzia care se desprinde este aceea că avarierea autovehiculului reclamantei nu s-a produs datorită „faptei lucrului” aparţinând pârâtei, ci datorită unei cauze externe, străină de orice viciu al lucrului, precum şi de voinţa şi controlul paznicului juridic al acestuia.

Faţă de cele de mai sus, Curtea a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii pentru lucruri - instituită de prevederile art. 1000 alin. (1) C. civ. 1864. În rest, dând eficienţă principiului „tantum devolutum quantum apelatum” - consacrat de prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea Tribunalului Timiş va fi menţinută.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel - formulată de pârâta SC C. SA, aceasta a fost respinsă, întrucât apelul declarat de pârâta SC B. SA (SC E. SA) nu a vizat soluţia pronunţată de instanţa de fond faţă de asigurător, limitându-se exclusiv la acţiunea admisă împotriva sa.

Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, prin decizia civilă nr. 607 din 17 septembrie 2014 a admis apelul declarat de pârâta SC B. SA - actualmente SC E. SA, în contradictoriu cu reclamanta SC A. SRL şi intimatele-pârâte SC C. SA şi SC D. SRL împotriva sentinţei civile nr. 111/PI din 2 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. x/3072010; a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta SC B. SA (actualmente SC E. SA), menţinând-o în rest; a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel - formulată de pârâta SC C. SA.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei instanţei de apel, în sensul respingerii apelului pârâtei SC E. SA şi menţinerea sentinţei primei instanţe.

Cererea de recurs a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În principal, se susţine că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii, în speţă a dispoziţiilor art. 1000 alin. (1) C. civ.

Astfel, condiţiile reţinute de către instanţa de apel a nu fi îndeplinite - condiţia privitoare la paznicul lucrului şi fapta lucrului - nu se regăsesc printre cele patru condiţii prevăzute pentru răspunderea civilă delictuală în cazul prejudiciilor cauzate de lucruri.

Deşi instanţa de apel, arată recurenta, face trimitere la vastul probatoriu administrat în cauză, îşi întemeiază soluţia privind admiterea apelului, pe adresa I.S.U. Banat, care reprezintă o probă indirectă, bazată pe depoziţia unui martor, fără a lua în considerare concluziile expertizei pirotehnice.

Recurenta arată că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că pârâta SC B. SA nu deţinea la data incendiului paza juridică a bunului, cu toate că aceasta avea calitatea de proprietar. În speţă, nu interesează cine deţinea la acea dată calitatea de utilizator. Calitatea de paznic juridic a fost recunoscută de pârâta SC E. SA prin întâmpinarea depusă la Curtea de Apel Timişoara la 7 noiembrie 2012.

În concluzie, recurenta reproşează instanţei de apel că a reţinut, în mod eronat, că paza juridică aparţinea utilizatorului, în speţă reclamanta, şi nu proprietarului, în speţă pârâta SC E. SA.

În ceea ce priveşte definirea noţiunii de paznic juridic, recurenta face trimitere la doctrina şi jurisprudenţa în materie şi conchide că pârâta SC E. SA deţinea puterea de direcţie, control şi supraveghere, spre deosebire de utilizator, care deţinea doar un drept de folosinţă asupra bunului.

Se mai afirmă că pârâta, la data incendiului era proprietara bunului, ceea ce îi conferă calitatea de paznic juridic.

O altă critică adusă deciziei recurată este legată de interpretarea dispoziţiilor art. 18 din O.G. nr. 51/1997 care sunt incidente în cauză.

Dispoziţiile sus evocate, reprezintă un caz de înlăturare a răspunderii finanţatorului, doar în situaţia în care paguba s-a produs printr-o acţiune culpabilă a utilizatorului.

În finalul cererii de recurs, recurenta face trimitere la probele administrate în cauză şi anume rapoartele de expertiză, depoziţiile de martori, plasele foto, procesul verbal de intervenţie, care confirmă situaţia de fapt, astfel cum în mod corect a fost reţinută de către instanţa de fond, şi care în plan juridic atestă îndeplinirea condiţiilor cerute de art. 1000 alin. (1) C. proc. civ.

În combaterea cererii de recurs, intimata-pârâtă SC C. SA a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, respinsă la termenul de judecată din 22 octombrie 2015. În subsidiar, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, prealabil, va examina excepţia invocată din oficiu privind lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a intimatei-pârâte SC D. SRL şi va reţine următoarele:

Potrivit art. 1 din Legea nr. 31/1990 „Societăţile comerciale cu sediul in România sunt persoane juridice române”. Aceasta înseamnă că după îndeplinirea formalităţilor de constituire, în condiţiile legii, societatea comercială este „învestită” cu personalitate juridică care implică anumite consecinţe juridice. Printre efectele personalităţii juridice, se înscrie şi dreptul societăţii de a sta în justiţie ca reclamantă sau pârâta. Acest drept subzistă până la data radierii societăţii din registrul comerţului, acesta fiind în realitate şi momentul încetării existenţei sale ca persoană juridică.

În speţă, societatea pârâtă, ca orice persoană juridică, a avut capacitate juridică, a dobândit drepturi şi obligaţii, a participat la circuitul civil, şi-a exercitat drepturile săvârşind acte juridice şi a dobândit dreptul de a sta în instanţă, pentru a-şi apăra interesele în calitate de pârâtă.

Aceste drepturi au subzistat până la momentul când societatea a fost radiată în urma închiderii procedurii insolvenţei. Din acest moment, menţionata societate, nu mai beneficiază de capacitatea de a avea şi de a-şi exercita drepturile şi obligaţiile, sau altfel spus nu mai subzistă ca subiect de drept şi nici nu mai are îndreptăţirea legală de a fi parte in proces, întrucât este lipsită de legitimatio ad causam.

Actele şi lucrările dosarului relevă că în cadrul judecăţii în recurs, societatea debitoare SC D. SRL a fost radiată din evidenţa registrului comerţului, în condiţiile reglementate prin dispoziţiile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, prin hotărârea nr. 1142 din 30 iunie 2015 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. x/30/2012, împotriva acestei hotărâri nefiind formulată calea de atac, devenind astfel irevocabilă.

Înalta Curte reţine că prin radierea societăţii debitoare, efectuată înaintea pronunţării deciziei de faţă, intimata-pârâtă SC D. SRL a încetat ca persoană juridică, încetând astfel şi capacitatea sa procesuală de folosinţă, în sensul că respectiva societate nu mai poate avea drepturi şi obligaţii juridice, nu mai deţine organe de conducere, astfel încât nu poate avea calitatea de subiect al unei acţiuni în justiţie.

Analiza existenţei capacităţii procesuale de folosinţă, constând în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual, reprezintă o condiţie obligatorie pe care instanţa trebuie să o analizeze la data soluţionării prezentei cereri de recurs formulată de recurenta-reclamantă.

Aşa fiind, Înalta Curte va admite excepţia lipsei calităţii procesuale de folosinţă a pârâtei SC D. SRL, recursul declarat în contradictoriu cu această intimată, urmând a fi respins, ca fiind formulat împotriva unei persoane care a pierdut capacitatea procesuală de folosinţă.

Analizând recursul declarat de către reclamantă, în contradictoriu cu intimatele SC E. SA şi SC C. SA, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte retine următoarele:

Prin acţiunea pendinte, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 alin. (1) C. proc. civ., reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea pârâţilor SC E. SA, SC C. SA şi SC D. SRL la plata sumei de 68.000 euro - reprezentând contravaloarea autocamionului proprietatea sa, marca XX, care a fost distrus ca urmare a incendiului propagat de la autocamionul marca YY, aflat în posesia pârâtei SC D. SRL şi în proprietatea pârâtei SC B. SA.

Acţiunea de faţă, în primul ciclu procesual a fost admisă în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, devenită SC E. SA şi respinsă faţă de pârâta SC C. SA, soluţie intrată în autoritatea lucrului judecat.

Potrivit îndrumărilor deciziei de casare, rejudecarea apelului pârâtei SC E. SA a vizat numai stabilirea existenţei culpei locatorului/finanţatorului faţă de terţi pentru prejudiciile provocate prin folosinţa bunului, fapta sau omisiunea locatarului/utilizatorului.

Din această perspectivă, instanţa de apel a analizat raportul juridic delictual ce stă la baza formulării acţiunii, care s-a stabilit între reclamantă, în calitate de victimă şi proprietarul bunului care a provocat prejudiciul suferit, respectiv pârâta SC E. SA.

Revenind la motivele de recurs invocate, Înalta Curte va lua în examinare critica de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care recurenta a invocat ambele teze ale acestui motiv, considerând că hotărârea a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1000 alin. (1) C. civ.

Dispoziţia legală care a constituit temeiul acţiunii instituie o răspundere generală, pentru fapta oricărui lucru, care face parte din patrimoniul unei persoane.

Aplicarea dispoziţiilor sus evocate la speţa dedusă judecăţii, vizează stabilirea răspunderii civile delictuale a proprietarului pentru fapta lucrului.

Dispoziţiile art. 1000 alin. (1) C. civ. dispun în sensul că răspunderea aparţine celui care are paza juridică a lucrului şi nu are efect asupra celui care deţine paza materială a lucrului, decât în împrejurări speciale, când şi acesta are o culpă proprie.

Este adevărat că responsabilitatea se îndreaptă, mai întâi, spre proprietarul lucrului, prezumat că are paza juridică, însă proba deplasării pazei juridice este totdeauna permisă.

Revenind la speţa de faţă, folosinţa juridică a fost transmisă la data de 20 martie 2010 către utilizatorul SC D. SRL prin contractul de leasing financiar.

În consecinţă, folosinţa juridică este de o cu totul altă natură decât folosinţa materială, critica recurentei fiind nefondată, în raport de faptul că utilizatorul SC D. SRL deţinea la data producerii incendiului, paza juridică a bunului.

Cu alte cuvinte, cel care exercită folosinţa de drept a acestuia este încărcat cu paza juridică a bunului.

Revenind la susţinerile recurentei, se reţine că este lipsit de relevanţă în acest context cine era proprietarul bunului la data producerii incendiului, în situaţia în care s-a demonstrat deplasarea pazei juridice în sarcina altei persoane juridice.

Al doilea aspect care vizează abordarea dispoziţiilor art. 1000 alin. (1) C. civ. este legat de posibilitatea exonerării de răspundere, care este posibilă prin invocarea unor cauze proprii acestui fel de responsabilitate.

Astfel, răspunderea civilă pentru fapta lucrului este circumscrisă unei răspunderi fără culpă.

Fără a depăşi cadrul permis de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., care vizează posibilitatea pentru instanţa de recurs să analizeze numai critici de nelegalitate, în cauza de faţă, din probele administrate în cauză, a reieşit că avarierea autovehiculului s-a produs datorită unei cauze externe, străină de orice viciu al lucrului, ceea ce exclude răspunderea instituită în temeiul art. 1000 alin. (1) C. civ.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate invocat de către recurentă, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este de observat că nu s-a explicitat clar în ce constă contradictorialitatea argumentelor instanţei de apel, de natură să conducă la concluzia lipsei de fundament a raţionamentului expus.

De asemenea, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu a fost argumentat de către recurentă cu referire la cauza juridică şi interpretarea actului juridic dedus judecăţii, astfel încât, instanţa de recurs nu poate efectua un control juridic din acest punct de vedere.

În consecinţă, faţă de cele ce preced, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a intimatei-pârâte SC D. SRL.

Respinge recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 607 din 17 septembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC D. SRL ca fiind formulat împotriva unei persoane care a pierdut capacitatea procesuală de folosinţă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva deciziei civile nr. 607 din 17 septembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a ll-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte SC E. SA şi SC C. SA.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2015.