Annulment of arbitral award: substantive errors and statutory set-off exceed limits of Article 364(f) CPC judicial review

Decizia nr. 2151/2015

Asupra cererii de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea arbitrală înregistrată la 28 mai 2012, reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 47.380,78 RON reprezentând debit principal necontestat la data pronunţării hotărârii arbitrale nr. 28 din 06 aprilie 2012, obligarea pârâtei la plata sumei de 120.636,49 RON penalităţi de întârziere raportate la debitul de 265.490,65 RON, calculate pentru perioada 06 ocotombrie 2009-06 aprilie 2012, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor arbitrare.

Prin cererea reconvenţională, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 61.028,51 RON reprezentând penalităţi de întârziere în procent de 0,5% calculate la debitul de 156.435,62 RON de la 31 ianuarie 2012 până la 06 aprilie 2012, astfel cum rezultă din hotărârea arbitrală pronunţată în Dosarul nr. x/2012.

Prin hotărârea arbitrală nr. 4/2014, Curtea de Arbitraj Comercial şi Maritim de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie, Navigaţie şi Agricultură Constanţa a admis acţiunea arbitrală formulată de reclamanta pârâtă SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta-reconvenientă SC B. SRL.

A obligat pârâta-reconvenientă la plata către reclamanta a sumei de 47.380,78 RON, reprezentând debit principal necompensat la data pronunţării hotărârii arbitrale nr. 28 din 06 aprilie 2012 în Dosarul nr. x/2011.

A obligat pârâta-reconvenientă la plata către reclamanta a sumei de 1.210.636,49 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente debitului de 265.490,46 RON, calculate începând cu data de 06 octombrie 2009, data scadenţei obligaţiei de plată, şi până la data de 06 aprilie 2012, data pronunţării hotărârii arbitrale nr. 28 în Dosarul nr. x/2011.

A obligat pârâta-reconvenientă la plata către reclamanta a sumei de 64.290 RON, cu titlu de cheltuieli de arbitrare.

A admis cererea reconvenţională formulată de pârâta-reconvenientă SC B. SRL, în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă SC A. SRL.

A obligat reclamanta la plată către pârâta-reconvenientă a sumei de 61.028,51 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, în procent de 0,5% pe zi de întârziere, aferente [debitului datorat în suma de 156.435,61 RON, calculate de la data de 31 ianuarie 2012 până la data 06 aprilie 2012, data pronunţării hotărârii arbitrale nr. 28 în Dosarul nr. x/2011.

A obligat reclamanta la plată către pârâta-reconvenientă a sumei de 13.618 RON cu titlu cheltuieli de arbitrare.

A compensat sumele reciproce datorate de părţi până la concurenţa sumei de 51.028.51 RON, urmând ca diferenţa în valoare de 1.196.988,76 RON să fie achitată de pârâta-reconvenientă SC B. SRL către reclamanta SC A. SRL.

A dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de părţi până la concurenţa sumei de 13.618 RON, urmând ca diferenţa în valoare de 50.672 RON să fie achitată de pârâta-reconvenientă SC B. SRL către reclamanta SC A. SRL.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Arbitraj a reţinut că excepţia de neexecutare a contractului este nefondată, întrucât obligaţiile reciproce ale părţilor nu îşi au temeiul în acelaşi act juridic, menţiunea olografă înscrisă în partea albă a ultimei file a contractului nr. x/2009, nu conduce la existenţa unei înţelegeri acceptată şi recunoscută de cele două părţi, nu există identitate de persoană între persoana-pârâtă SC A. SRL semnatară a contractului nr. x/2009 şi SC A. SRL ca societate menţionată la Rubrica „cumpărător” din factura fiscală din 30 iunie 2008.

De asemenea, pârâta-reconvenientă nu face dovada executării propriilor obligaţii la factura din 22 septembrie 2009, iar factura din 22 septembrie 2009 a fost acceptată la plată.

Obligaţiile corelative izvorâte din contractul nr. x/2009 au fost analizate irevocabil prin hotărârea arbitrală nr. 28 din 06 aprilie 2012 pronunţată în Dosarul nr. x/2012.

În ceea ce priveşte acţiunea principală, s-a reţinut că suma de 47.380,78 RON, reprezintă debit principal necompensat la data pronunţării hotărârii arbitrale pronunţată în Dosarul nr. x/2011, iar suma de 1.210.363,49 RON penalităţi de întârziere aferente debitului de 265.490,46 RON calculate începând cu data de 06 octombrie 2009.

În legătură cu apărarea pârâtei-reconveniente privind limitarea penalităţilor de întârziere la nivelul sumei datorate, s-a avut în vedere că obligaţiile născute după luna iulie 2009 nu pot fi guvernate de o lege abrogată, în speţă, de prevederile Legii nr. 469/2002.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, s-a reţinut că prin hotărârea nr. 28/2012, prin care s-a statuat in mod irevocabil că la data de 06 aprilie 2014, reclamanta datora pârâtei-reconveniente suma de 156.435,61 RON, şi astfel că este îndreptăţită să primească penalităţile de întârziere calculate de la data de 31 ianuarie 2012 până la data de 06 aprilie 2012, data soluţionării Dosarului nr. x/2012.

În baza prevederilor art. 1144, 1145 C. civ., s-a dispus compensarea sumele datorate de părţi până la concurenţa sumei de 61.028,51 RON, urmând ca diferenţa în valoare de 1.196.988,76 RON să fie achitată de pârâta-reconvenientă SC B. SRL către reclamanta SC A. SRL.

Aceeaşi situaţie a intervenit şi în legătură cu cheltuielile de judecată.

Reclamanta SC B. SRL a formulat acţiune în anularea hotărârii arbitrale nr. 6/2014, în baza art. 364 lit. f) C. proc. civ. din 1865, invocând următoarele critici:

- excepţia prematurităţii introducerii cererii prin lipsa procedurii prealabile prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. a fost soluţionată greşit;

- penalităţile de întârziere au fost acordate reclamantei greşit, întrucât tribunalul arbitral nu a avut în vedere excepţia de neexecutare a contractului din culpa acestuia, iar pe de altă parte acestea trebuiau limitate la suma de 265.490 RON;

- a dispus compensarea debitelor deşi niciuna din părţi nu a solicitat, iar pe de altă parte acest lucru contravine dispoziţiilor legale.

Prin sentinţa civilă nr. 1 din 17 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins, ca nefondată, acţiunea în anulare formulată de reclamanta SC B. SRL în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL şi a fost obligată reclamanta către pârâtă la 4.000 RON cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveşte primul motiv, instanţa a reţinut că acesta nu se încadrează în limitele prevăzute de art. 364 lit. f) C. proc. civ., astfel:

Tribunalul arbitral, fiind sesizat cu excepţia prematurităţii cererii principale, în baza art. 7201 C. proc. civ., s-a pronunţat în sensul că această excepţie nu poate fi reţinută, cu motivarea că această procedură nu este specifică acţiunilor arbitrale, ci contenciosului comercial de competenţa instanţelor judecătoreşti.

În legătură cu motivul al ll-lea al acţiunii în anulare care vizează acordarea penalităţilor de întârziere, instanţa a reţinut următoarele:

Prin cererea arbitrală, reclamanta a solicitat acordarea penalităţilor de întârziere calculate ca urmare a îndeplinirii cu întârziere a obligaţiei de plată, pentru perioada 06 octombrie 2009-06 aprilie 2012, a debitului de 265.490,46 RON, respectiv 1.210.363,49 RON.

Hotărârea arbitrală s-a pronunţat în limita cererii formulate, respectiv nu a acordat penalităţi mai mari decât s-ar fi solicitat.

Curtea de apel a mai reţinut că apărările reclamantei conform cărora instanţa nu a reţinut excepţia de neexecutare a contractului nr. x/2009, precum şi faptul că nu a limitat penalităţile de întârziere, exced situaţiei reglementată de art. 364 lit. f) C. proc. civ.

Pe de altă parte, chiar şi făcând abstracţie de limita impusă de art. 364 lit. f) C. proc. civ. (acordarea mai mult decât s-a solicitat ori nepronunţarea asupra a ceea ce s-a cerut), Tribunalul arbitral a analizat corect excepţia de neexecutare invocată de reclamantă, întrucât obligaţiile reciproce ale părţilor nu îşi au temei în acelaşi act, iar această excepţie a mai fost analizată prin hotărârea nr. 28/2012, atunci când s-au stabilit debitele reciproce şi s-a constatat compensarea.

Penalităţile au fost calculate conform clauzei penale sumelor constatate prin hotărârea nr. 28/2012 de la naşterea debitului şi până la operarea compensării (06 aprilie 2012).

Totodată, curtea de apel a arătat că invocarea în apărare a prevederilor Legii nr. 469/2002 nu este întemeiată, întrucât aceasta era abrogată la data încheierii contractului nr. x/2009.

În ceea ce priveşte ultimul motiv al acţiunii în anulare, instanţa a constatat că nici acesta nu poate fi reţinut atâta vreme cât nu s-au încălcat limitele investirii de către părţi.

Compensarea depusă prin dispozitivul hotărârii arbitrale este consecinţa admiterii atât a acţiunii principale cât şi cererii reconvenţionale.

Pe de altă parte, compensarea este impusă de disp. art. 1144 din C. civ. din 1864, care prevede că „compensaţia se operează de drept, în puterea legii, şi chiar când debitorii n-ar şti nimic despre aceasta; cele două datorii se sting reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată şi până la concurenţa cotităţilor lor respective”.

Pentru aceste considerente, având în vedere că hotărârea arbitrală nu a fost pronunţată cu nesocotirea prevederilor art. 364 lit. f) C. proc. civ. din 1865, curtea de apel a respins acţiunea ca nefondată şi, în baza art. 274 C. proc. civ., a obligat-o pe reclamanta SC B. SRL la plata către pârâtă la 4.000 RON cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC B. SRL, întemeiat pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterea acţiunii şi anulării în parte a hotărârii arbitrale cu consecinţa respingerii cererii principale şi admiterea cererii reconvenţionale.

Recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici:

- curtea de apel în mod nelegal a respins excepţia de neîndeplinire a procedurii prealabile prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., reţinând că această chestiune nu se încadrează în temeiul de anulare prevăzut de art. 364 lit. f) C. proc. civ. invocat;

În mod nelegal instanţa a respins excepţia de neexecutare a contractului şi a obligat-o la plata penalităţilor de întârziere.

Recurenta-reclamantă arată că prin contractul încheiat în 01 septembrie 2009, pârâta SC A. SRL şi-a luat obligaţia de livrare a cantităţii de 500 de tone de floarea soarelui, din care a livrat 397,43 tone floarea soarelui, rămânând de livrat cantitatea de 102,57 tone floarea soarelui.

Având în vedere că pârâta nu a mai înţeles să livreze restul cantităţii contractate, recurenta-reclamantă a înţeles să opună acesteia excepţia de neexecutare a contractului, sens în care a refuzat plata cantităţii de floarea soarelui deja livrată, până la îndeplinirea în totalitate a obligaţiilor contractuale.

În consecinţă, recurenta-reclamantă susţine că nu poate fi obligată la plata penalităţilor de întârziere solicitate de pârâtă, în condiţiile în care a înţeles să opună acesteia, excepţia de neexecutare a contractului, tocmai ca urmare a nerespectării obligaţiilor contractuale de către pârâta SC A. SRL.

- recurenta consideră că în mod greşit s-a dispus obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere, întrucât la momentul încheierii contractului părţile au convenit ca suma de 193.470,20 RON ce făcea obiectul facturii fiscale din 30 iunie 2008, emisă de SC B. SRL pe numele SC A. SRL să fie compensată cu valoarea facturii din 22 septembrie 2009, în sumă de 352.114,55 RON, emisă în temeiul contractului din 01 septembrie 2009, urmând ca diferenţa rămasă în sumă de 158.644,35 RON să fie compensată cu contractele de vânzare-cumpărare din 02 septembrie 2009, din 25 septembrie 2009 şi din 07 octombrie 2009, prin care SC B. SRL livrase marfa intimatei-reclamante în valoare de 243.059,7 RON.

În consecinţă, după efectuarea compensărilor intimata-pârâtă SC A. SRL mai datorează suma de 84.415,35 RON, neputând pretinde penalităţi de întârziere.

- recurenta mai susţine şi faptul că instanţa nu a avut în vedere că penalităţile nu puteau depăşi debitul de 265.490,4 RON.

Astfel, în contractul încheiat de părţi, la art. 4 alin. (1), părţile au convenit ca neachitarea facturii la data scadenţei atrage penalităţi de 0,5% pe zi de întârziere, calculate la valoarea debitului restant, fără a se mai face menţiunea expresă că valoarea penalităţilor de întârziere poate depăşi cuantumul sumei datorate, prin urmare, reclamanta nu poate solicita penalităţi de întârziere decât până la valoarea debitului datorat în sumă de 265.490,46 RON.

Arată că acest punct de vedere este împărtăşit şi de legiuitor în Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, care în art. 4 alin. (3), prevede că totalul penalităţilor de întârziere nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.

- recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond şi-a depăşit atribuţiile judecătoreşti şi a dat mai mult decât s-a cerut când în dispozitivul hotărârii arbitrale a hotărât compensarea debitului solicitat de către pârâtă cu penalităţile de întârziere solicitate de reclamantă, în condiţiile în care niciuna dintre părţi nu a solicitat acest lucru, pe de o parte, iar pe de altă parte, această compensare contravine dispoziţiilor legale în materia compensării, conform cărora nu se pot compensa debite cu penalităţi de întârziere.

Intimata-pârâtă SC A. SRL a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând că deşi art. 3041 C. proc. civ. prevede că recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304 din acelaşi cod, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele, practica instanţei supreme este în sensul că, în situaţia recursului exercitat împotriva unei sentinţe pronunţate în acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale, un astfel de control nu este permis atâta timp cât însăşi judecata în anulare nu are un caracter devolutiv.

Examinând cu prioritate, faţă de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată de intimată, înalta Curte constată că aceasta nu este fondată şi urmează a fi respinsă, întrucât, pe de o parte sentinţa recurată neputând fi - potrivit legii, respectiv potrivit art. 366 alin. (2) C. proc. civ. - atacată cu apel, sunt incidente dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., invocate de recurentă, iar pe de altă parte criticile avansate prin recurs fac posibilă încadrarea acestora - conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ. - în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta reproşând instanţei în fond greşita aplicare a dispoziţiilor art. 364 lit. f) C. proc. civ.

Examinând recursul reclamantei prin prisma criticilor formulate de aceasta referitoare la greşita aplicare de către instanţa judecătorească a dispoziţiilor menţionate se constată că acesta nu este fondat.

Potrivit art. 364 lit. f) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin acţiune în anulare atunci când „tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”.

Analizând argumentele recurentei, Înalta Curte constată că niciuna din ipotezele prevăzute de acest text legal nu se regăseşte în speţă, cum corect a reţinut instanţa de control judecătoresc, întrucât instanţa arbitrală nu a nesocotit limitele învestirii.

Curtea de apel a constatat cu justeţe că hotărârea arbitrală s-a pronunţat în limita cererii formulate de reclamantă (prin care a solicitat penalităţi de întârziere calculate pentru perioada 06 octombrie 2009-06 aprilie 2012, a debitului de 265.490,46 RON, respectiv 1.210.363,49 RON), respectiv nu a acordat penalităţi mai mari decât s-ar fi solicitat.

Totodată, controlul efectuat de instanţă asupra hotărârii arbitrale este un control de legalitate şi nu de temeinicie şi de aceea invocarea motivului prevăzut de lit. f) a art. 364 C. proc. civ. nu trebuie să fie un pretext pentru a se solicita instanţei reexaminarea pe fond a litigiului arbitral.

Prin urmare, faţă de dispoziţiile art. 364 C. proc. civ., care precizează că o hotărâre arbitrală poate fi desfiinţată numai pentru motivele expres prevăzute, care nu privesc reexaminarea hotărârii respective sub aspectul soluţionării fondului litigiului de către tribunalul arbitral, motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 364 C. proc. civ. nevizând greşita judecată a litigiului în fapt sau în drept, criticile avansate de recurentă cu privire la modul în care tribunalul arbitral a stabilit situaţia de fapt şi de drept, a apreciat probele administrate şi a soluţionat cauza dedusă arbitrajului urmează a nu fi examinate.

Altfel spus, aprecierile tribunalului arbitral referitoare atât la faptul că procedura prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. nu este specifică acţiunilor arbitrale, ci contenciosului comercial de competenţa instanţelor judecătoreşti, cât şi la faptul că nu se poate reţine excepţia de neexecutare a contractului nr. x/2009, întrucât obligaţiile reciproce ale părţilor nu îşi au temei în acelaşi act, această excepţie fiind analizată prin hotărârea nr. 28/2012, atunci când s-au stabilit debitele reciproce şi s-a constatat compensarea, dar şi faptul că penalităţile de întârziere au fost calculate conform clauzei penale sumelor constatate prin hotărârea nr. 28/2012 de la naşterea debitului şi până la operarea compensării (06 aprilie 2012), Legea nr. 469/2002 invocată de reclamantă fiind abrogată la data încheierii contractului nr. x/2009, ţin în mod evident de dezlegarea dată fondului cauzei, aspecte ce nu pot fi repuse în discuţie pe calea acţiunii în anulare.

De altfel, curtea de apel a reţinut în mod corect că aceste motive de anulare nu se încadrează în limitele prevăzute de art. 364 lit. f) C. proc. civ.

În mod corect a respins curtea de apel şi susţinerile potrivit cărora instanţa şi-a depăşit atribuţiile judecătoreşti şi a dat mai mult decât s-a cerut când în dispozitivul hotărârii arbitrale a hotărât compensarea debitului solicitat de către pârâtă cu penalităţile de întârziere solicitate de reclamantă, în condiţiile în care niciuna dintre părţi nu a solicitat acest lucru, pe de o parte, iar pe de altă parte, această compensare contravine dispoziţiilor legale în materia compensării, conform cărora nu se pot compensa debite cu penalităţi de întârziere.

Instanţa a reţinut în mod legal că nu s-au încălcat limitele învestirii de către părţi, compensarea dispusă prin dispozitivul hotărârii arbitrale fiind consecinţa admiterii atât a acţiunii principale, cât şi a cererii reconvenţionale, având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 1144 C. civ., compensarea legală operează de drept, în puterea legii, chiar şi când debitorii n-ar şti nimic despre aceasta.

Astfel fiind, sentinţa recurată fiind legală şi temeinică, dându-se eficienţă dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul recurentei împotriva sentinţei menţionate urmează a fi respins ca nefondat.

Cu aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă SC B. SRL, ca parte căzută în pretenţii, urmează a fi obligată să plătească intimatei SC A. SRL suma de 6.200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă SC A. SRL.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC B. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1 din 17 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă pe recurenta-reclamantă SC B. SRL la plata sumei de 6.200 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC A. SRL.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2015.