Forced execution challenge over unpaid royalties quashed and remanded for retrial on binding instructions.

Decizia nr. 2148/2015

Asupra cererii de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 85 din 03 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, s-a respins contestaţia la executare formulată de contestatoarea SC A. SRL prin care a solicitat constatarea nelegalităţii executării pentru lipsa titlului executoriu; anularea somaţiei din 10 aprilie 2012 şi, pe cale de consecinţă, încetarea executării pornite în temeiul actului; anularea facturilor nr. 006151 din 23 august 2011 şi nr. 001027 din 23 ianuarie 2012 emise pentru suma de 901.44,68 RON reprezentând rest redevenţă pentru perioada 22 martie 2002 - 03 iunie 2011, calculată la cursul de schimb din 31 iulie 2011 şi respectiv suma de 4.616,68 RON, penalităţi de întârziere, şi 56 679,74 RON dobânzi aferent calculate la debitul principal, iar, în lămurirea titlului executoriu cu privire la modul de calcul al redevenţei datorate in temeiul contractului nr. 79/2000 şi a actului adiţional nr. 1 din 30 august 2011 pentru perioada 22 martie 2002 - 30 iunie 2011, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 2865 din 26 septembrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul şi a casat sentinţa menţionată anterior, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În pronunţarea acestei decizii, instanţa de recurs a reţinut că subzistă interesul recurentei-reclamante chiar dacă intimata a încetat executarea silită, cât timp există titlul executoriu, respectiv contractul nr. 79/2000 şi actul adiţional nr. 1/2011, acestea fiind încă în vigoare, nefiind reziliate pe cale judecătorească sau revocate prin acordul părţilor, intimata putând oricând să reia executarea silită împotriva recurentei.

Pe fond, s-a constatat că între recurentă şi intimată a fost încheiat contractul de concesiune nr. 79 din 21 decembrie 2000, aceasta însemnând că drepturile şi obligaţiile părţilor erau reglementate de dispoziţiile legale în vigoare la acea dată. Caracterul de titlu executoriu al contractelor încheiate de către A.D.S. a fost conferit prin Legea nr. 94/2010, începând cu data de 30 mai 2010, prin acest act normativ modificându-se art. 2 din O.U.G. nr. 64/2005. Prin urmare, ţinând cont de acest fapt, de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României cât şi de dispoziţiile art. 1 din C. civ. din 1865, s-a reţinut că hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea greşită a legii deoarece contractul de concesiune nu poate constitui titlu executoriu decât de la data când acest caracter i-a fost conferit prin lege, respectiv începând cu data de 30 mai 2010, până la acea dată A.D.S. trebuind să obţină un titlu executoriu pe cale judecătorească.

Instanţa de recurs a apreciat că hotărârea primei instanţe este greşită şi în ce priveşte calculul sumelor datorate de către contestatoare.

Astfel, pe de o parte, aşa după cum s-a arătat mai sus, până la 30 mai 2010 A.D.S. nu deţine un titlu executoriu, iar titlurile executorii emise de către A.D.S. nu au suport juridic, iar pe de altă parte, pentru perioada de după 30 mai 2010 trebuiau avute în vedere, la calcularea redevenţelor datorate de către recurentă, prevederile contractuale, respectiv clauzele din contractul de concesiune nr. 79 din 21 decembrie 2000, cât şi din actul adiţional nr. 1/2011, acestea nefiind revocate amiabil de către părţi sau reziliate pe cale judecătorească.

Pentru ca prima instanţă să poată face o corectă aplicare a legii şi pentru a face o reală stabilire a situaţiei de fapt, în sensul celor arătate mai sus, s-a constatat că se impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, stabilindu-se în sarcina instanţei efectuarea unei expertize care să calculeze redevenţa datorată de către recurenta-reclamantă, dar numai pentru perioada ulterioară datei de 30 mai 2010, pentru că numai de la această dată contractul de concesiune şi actul adiţional constituie titlu executoriu, ţinând cont, totodată, de cele arătate cu privire la modul de calcul al redevenţei, prin raportare la clauzele contractuale, doar pentru terenurile folosite de recurentă în baza clauzelor contractuale, dar care să ţină seama de terenurile efectiv folosite, nu şi de cele care au fost restituite foştilor proprietari în baza legilor speciale reparatorii.

Cu prilejul rejudecării, s-au depus înscrisuri suplimentare şi s-a administrat proba cu expertiza.

Prin sentinţa civilă nr. 64 din 01 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată contestaţia la executare formulată de contestatoarea SC A. SRL în contradictoriu cu intimata Agenţia Domeniilor Statului.

În motivare, având în vedere faptul că prin decizia de casare s-a constatat că încetarea de către A.D.S. a executării silite a sumelor astfel calculate nu lipseşte de interes judecata prezentei contestaţii, curtea de apel a analizat punctual criticile de nelegalitate a actelor de executare invocate de contestatoare din perspectiva clauzelor contractuale ce guvernau conduita părţilor la data întocmirii acestora. În aplicarea principiului disponibilităţii, curtea a precizat că analiza sa se va limita la motivele de nelegalitate invocate prin contestaţia la executare depusă la data de 24 aprilie 2012 şi precizată la 11 iunie 2012, cu luarea în considerare a încheierii pronunţate la data de 25 iunie 2012 în primul ciclu procesual, care nu a fost criticată şi înlăturată prin promovarea recursului, fără a ţine însă cont de alte critici enunţate anterior în absenţa unei modificări a cererii de chemare în judecată realizată în condiţiile legii. Totodată, a subliniat că SC A. SRL nu a fost învestit instanţa cu o acţiune urmărind înlăturarea efectelor notificării de reziliere a contractului de concesiune cuprinsă în somaţia din 10 aprilie 2012.

În acest cadru, curtea de apel a constatat că, la emiterea facturilor fiscale nr. 6151 din 23 august 2011 şi 1027 din 23 ianuarie 2012, A.D.S. a avut în vedere prevederile art. 5.9 din contractul de concesiune modificat care, în cazul redevenţei datorate pentru suprafaţa de 991,58 ha teren agricol şi 9,58 ha teren neagricol aferent perioadei 22 martie 2002 - 30 iunie 2011, au instituit tranşe şi scadenţe diferite faţă de prevederile art. 5.1 din contract. A.D.S. a comunicat contestatoarei, la solicitarea expresă a cesteia, modalitatea de calcul a sumelor facturate şi temeiul contractual al acesteia prin adresele din 01 februarie 2012 şi 01 martie 2012.

Astfel, în funcţie de datele menţionate în actul adiţional pentru scadenţa tranşelor de 60% şi 40%, 31 iulie 2011, respectiv 31 decembrie 2011, a fost calculată cotaţia grâului şi a fost determinat cursul valutar, neavând relevanţă scadenţele trimestriale prevăzute de art. 5.1 utilizate la calculul redevenţelor datorate pentru alte suprafeţe în cuprinsul altor facturi emise în aceiaşi perioadă. în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 4.1 din contractul modificat potrivit cărora preţul unui kilogram de grâu se va determina după cotaţia de la Bursa Internaţională de Tranzacţii Financiare Futures şi cu Opţiuni LIFE de la Londra, la cursul de referinţa RON/dolar S.U.A. stabilit de B.N.R. la data scadenţei. Din acest motiv, curtea de apel nu a ţinut cont de rezultatul expertului judiciar desemnat în cauză, fiind singura în măsură să aprecieze asupra interpretării şi aplicării clauzelor contractuale între părţi.

Pe de altă parte, pentru redevenţa calculată în cazul suprafeţei de 991,58 ha teren agricol şi 9,58 ha teren neagricol aferent perioadei 22 martie 2002 - 30 iunie 2011 în baza art. 5.9 din contractul modificat prin actul adiţional nr. 1/2011, A.D.S. dispunea de un titlu executoriu deoarece actul adiţional din care izvora creanţa sa şi scadenţele celor două tranşe erau ulterioare datei de 30 mai 2010, dată la care s-a conferit caracter de titlu executoriu contractului de concesiune în baza Legii nr. 94/2010, potrivit celor deja reţinute în decizia de casare, fără a se face distincţie după natura principală sau accesorie a debitului urmărit.

Somaţiile din 10 aprilie 2012, criticate de contestatoare în ceea ce priveşte întinderea şi modalitatea de calcul a creanţei urmărite de intimată, au avut în vedere un rest rămas neachitat din factura nr. 1027 din 23 ianuarie 2012, la care s-au adăugat penalităţi şi dobânzi conform precizărilor depuse de partea emitentă în cursul rejudecării, aspect cunoscut de contestatoare potrivit menţiunilor din pct. 59 al considerentelor cererii de chemare în judecată ca urmare a corespondenţei purtate de părţi în urma emiterii facturii fiscale nr. 1027 din 23 ianuarie 2012. Raţiunea emiterii facturilor fiscale nr. 6151 din 23 august 2011 şi 1027 din 23 ianuarie 2012 şi a modalităţii de calcul a sumelor facturate a fost deja analizată şi lămurită în pasajele anterioare ale hotărârii. Pentru acest motiv, cererea subsidiară de lămurire a modului de calcul al redevenţei datorate s-a constatat că este neîntemeiată, prevederile contractuale modificate fiind clare şi deja analizate.

Fiind contestate doar anumite acte, respectiv somaţiile din 10 aprilie 2012, legea prevăzând un termen imperativ pentru promovarea acestei acţiuni, instanţa s-a limitat la a verifica legalitatea urmăririi sumelor prevăzute în acestea, fără a da curs verificării tuturor sumelor facturate şi/sau achitate de contestatoare în întreaga perioadă de derulare a contractului de concesiune cu titlu de redevenţă sau de altă natură şi pentru toate suprafeţele ce au format obiectul acestuia ce ar depăşi cadrul prezentei contestaţii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatoarea SC A. SRL, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. şi art. 3041 din acelaşi cod.

Recurenta consideră că, în rejudecare, curtea de apel a nesocotit dezlegările date de Înalta Curte - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi a dat hotărârea cu aplicarea şi interpretarea greşită a articolului unic al Legii nr. 94/2010 - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care solicită în principal casarea sentinţei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare şi, în subsidiar, modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii contestaţiei la executare formulate de contestatoare.

Astfel, recurenta susţine că prin sentinţa recurată au fost nesocotite dezlegările instanţei de casare sub aspectul înlăturării concluziilor raportului de expertiză, al inexistenţei titlului executoriu şi al neanalizării de către instanţa de fond a temeiniciei tuturor sumelor reţinute în cuprinsul somaţiei contestate, prezentând detaliat aceste neconcordanţe.

De asemenea, recurenta apreciază că sentinţa recurată este dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 94/2010.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, nu prezintă relevanţă respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere privind facturile contestate.

Prin sentinţa recurată, instanţa de fond a reţinut că în primul ciclu procesual ar fi fost respins ca inadmisibil capătul de cerere privind facturile contestate, iar această împrejurare ar influenţa şi soluţia pe fondul contestaţiei.

Ori, arată recurenta, această împrejurare nu are nicio relevanţă în soluţionarea fondului contestaţiei la executare. Capătul de cerere privind anularea facturilor contestate ar fi putut chiar să lipsească din cuprinsul contestaţiei la executare iniţiale, întrucât relevant pentru soluţionarea prezentului litigiu este faptul că, prin cererea de chemare în judecată, contestatoarea a solicitat, printre altele, anularea somaţiei de executare, precum şi a executării silite înseşi.

Prin urmare, recurenta susţine că instanţa de fond urma să analizeze strict elementele ce ţin de executarea silită, adică existenţa unui titlu executoriu valabil şi a unei creanţe certe, lichide şi exigibile, însă nu a analizat aceste elemente.

Potrivit dispoziţiilor art. 399 alin. (3) C. proc. civ., în situaţia în care titlul executoriu nu este reprezentat de o hotărâre judecătorească, se pot invoca şi apărări de fond în cuprinsul contestaţiei la executare.

Recurenta consideră că, dacă ar fi analizat strict valabilitatea somaţiei contestate prin raportare la cele de mai sus, instanţa de fond ar fi constatat temeinicia cererii de chemare în judecată, indiferent de admisibilitatea sau inadmisibilitatea capătului de cerere privind facturile contestate.

Recurenta mai arată şi faptul că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că A.D.S. ar deţine un titlu executoriu valabil, sentinţa recurată fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 94/2010.

În primul rând, inexistenţa titlului executoriu a fost tranşată în mod irevocabil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia de casare nr. 2865 din 26 septembrie 2013, iar soluţia sub aspectul modificării sentinţei recurate va avea în vedere, în primul rând, această împrejurare. A reţine soluţia contrară ar echivala cu existenţa a două hotărâri irevocabile contrare.

În al doilea rând, inexistenţa titlului executoriu constând în contractul de concesiune va fi reţinută prin raportare la principiul neretroactivităţii legii civile (Legea nr. 94/2010) - principiu consacrat de Legea fundamentală şi reţinut în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României.

Procedura de executare silită iniţiată împotriva contestatoarei de către A.D.S. prin comunicarea somaţiei contestate a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile O.U.G. nr. 64/2005 aprobată şi modificată prin Legea nr. 94/2010 şi ale O.U.G. nr. 51/1998 cu modificările şi completările ulterioare.

Efectuând demersurile de executare silită prin transmiterea somaţiei contestate, intimata a indicat contractul de concesionare nr. 79 din 21 decembrie 2000 ca reprezentând titlu executoriu.

Ori, susţine recurenta, contractul de concesiune nr. 79 din 21 decembrie 2000 nu constituie titlu executoriu întrucât dispoziţiile Legii nr. 94/2010 nu se pot aplica retroactiv. În acest sens, dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României reglementează cu caracter de principiu fundamental faptul că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.

Prin urmare, conform principiului neretroactivităţii legii civile, contractul de concesiune nu are caracter de titlu executoriu, în consecinţă, executarea silită pornită de A.D.S. în temeiul acestuia este lovită de nulitate absolută.

Având în vedere toate aceste motive, recurenta solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Intimata Agenţia Domeniilor Statului a formulat întâmpinare prin care a solicitat suspendarea prezentei cauze până la soluţionarea irevocabilă a Dosarelor nr. x/98/2008 şi nr. x/116/2013, cerere care a fost respinsă conform celor reţinute în practicaua deciziei.

De asemenea, a invocat faptul că acţiunea contestatoarei este lipsită de interes întrucât A.D.S. a procedat la încetarea executării silite, precum şi la stornarea facturilor emise pentru debitul în valoare de 1.050.013,91 RON.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată fondat recursul în considerarea celor ce succed:

Prioritar, aşa cum s-a reţinut şi în decizia de casare din primul ciclu procesual, se constată că nu poate fi primită apărarea intimatei în sensul că recursul este lipsit de interes deoarece intimata a încetat executarea silită, cât timp există titlul executoriu, respectiv contractul nr. 79/2000 şi actul adiţional nr. 1/2011, acestea fiind încă în vigoare, nefiind reziliate pe cale judecătorească sau revocate prin acordul părţilor, intimata putând oricând să reia executarea silită împotriva recurentei.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Astfel, prima regulă consacrată de acest text vizează obligativitatea îndrumărilor date de instanţa de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta şi cu privire la necesitatea administrării unor probe.

Aceste dispoziţii sunt imperative, iar nerespectarea lor atrage nulitatea hotărârii pronunţate.

Totodată, instanţa chemată să rejudece cauza nu va putea ignora dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de casare, întrucât soluţia consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. decurge din însăşi raţiunea conceptului de control judiciar, dat fiind că existenţa unui control judiciar eficient nu poate fi conceput în lipsa unor mijloace procedurale care să impună respectarea deciziilor adoptate de instanţele superioare, în speţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Primul ciclu procesual, parcurs de prezentul demers judiciar, s-a finalizat prin pronunţarea, în recurs, a deciziei de casare nr. 2865 din 26 septembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, conform căreia cauza a fost trimisă spre rejudecare la curtea de apel.

În considerentele deciziei de casare s-a reţinut că contractul de concesiune nu poate constitui titlu executoriu decât de la data când acest caracter i-a fost conferit prin lege, respectiv începând cu data de 30 mai 2010, până la acea dată A.D.S. trebuind să obţină un titlu executoriu pe cale judecătorească.

Prin urmare, pentru ca prima instanţă să poată face o corectă aplicare a legii şi pentru a face o reală stabilire a situaţiei de fapt, instanţa de casare a dispus ca, în rejudecare, curtea de apel să administreze proba cu expertiza contabilă care să calculeze redevenţa datorată de către recurenta-reclamantă, dar numai pentru perioada ulterioară datei de 30 mai 2010, pentru că numai de la această dată contractul de concesiune şi actul adiţional constituie titlu executoriu, ţinând cont, totodată, de cele arătate cu privire la modul de calcul al redevenţei, prin raportare la clauzele contractuale, doar pentru terenurile folosite de recurentă în baza clauzelor contractuale, dar care să ţină seama de terenurile efectiv folosite, nu şi de cele care au fost restituite foştilor proprietari în baza legilor speciale reparatorii.

Rezultă că limitele rejudecării, de care curtea de apel era ţinută, impuneau efectuarea unei expertize contabile pentru lămurirea sumelor datorate de către contestatoare anterior şi ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 94/2010 şi verificarea sumelor facturate.

În rejudecare, instanţa de fond, deşi a dispus efectuarea expertizei contabile, a înlăturat concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul B. şi nu a ţinut cont de rezultatul expertului judiciar desemnat în cauză, considerând că este singura în măsură să aprecieze asupra interpretării şi aplicării clauzelor contractuale între părţi, nesocotind astfel şi îndrumările din decizia de casare referitoare la administrarea probei.

Totodată, deşi prin decizia de casare s-a reţinut că sumele pretins datorate de către contestatoare şi reţinute în cuprinsul somaţiei contestate sunt greşite, curtea de apel a soluţionat cauza fără a da curs verificării tuturor sumelor facturate, reţinând, cu toate acestea, că sunt corecte.

Având în vedere constatările instanţei de rejudecare, este cert că împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite aşa cum s-a dispus prin decizia de casare, instanţa de trimitere încălcând dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Hotărârea recurată este astfel susceptibilă de casare, criticile din cadrul primului motiv de recurs fiind, aşadar, întemeiate.

Faţă de considerentele prezentate, recursul contestatoarei apare ca fondat şi, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1)-(3) şi (5) raportat la art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va admite, urmând a dispune casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere se va conforma deciziei de casare din primul ciclu procesual, sens în care va analiza şi apărările formulate de contestatoare în cadrul motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta SC A. SRL împotriva sentinţei civile nr. 64/2014 din 01 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2015.