Return of performance guarantee after unauthorized unilateral termination in first year of sublease

Decizia nr. 2032/2015

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1544 din 25 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta SC A. SA având ca obiect obligarea pârâtei SC B. SRL la restituirea sumei de 214.447,13 RON reprezentând garanţia de bună execuţie prevăzută în contractul de sublocaţiune din 18 decembrie 2008, la plata penalităţilor de întârziere calculate conform prevederilor art. 8.3. din contractul de sublocaţiune din 18 decembrie 2008 până la data plăţii efective precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate conform prevederilor O.G. nr. 9/2000 asupra debitului principal în sumă de 214.447,13 RON până la data plăţii efective.

De asemenea, s-a respins ca inadmisibilă cererea reconvenţională formulată de pârâta SC B. SRL având ca obiect plata de către reclamantă a sumei de 212.447,13 RON, reprezentând garanţia de bună execuţie, cu titlu de daune-interese, în temeiul clauzei penale prevăzută de art. 12.7 sau art. 12.9 din contract, şi a chiriei aferente perioadei 01 decembrie 2009 - 18 decembrie 2009, calculată la valoarea de 126.981,48 RON, precum şi penalităţi de întârziere în cuantum de 0,25% din valoarea chiriei, conform art. 5.3. din contract.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, intrarea în vigoare a contractului de sublocaţiune s-a realizat la data de 22 decembrie 2008, nemaiexistând nicio condiţie suspensivă care să amâne acest moment.

Referitor la cererea principală, tribunalul a reţinut că pârâta şi-a asumat prin contract obligaţia de restituire a garanţiei de bună execuţie, în anumite condiţii prevăzute de art. 12 din contract. Prin cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată, reclamanta a arătat că a denunţat unilateral contractul în anul al doilea, în condiţiile art. 12.9. Ca atare, în privinţa faptei ilicite, reclamanta a arătat aceasta constă în încălcarea acestei clauze contractuale prin nerestituirea garanţiei de bună execuţie.

Tribunalul a apreciat că pârâta nu a încălcat această clauză contractuală, deoarece contractul dintre părţi a fost încheiat la data de 18 decembrie 2008, având iniţial cuprinsă o condiţie suspensivă. Această condiţie a fost înlăturată la data de 22 decembrie 2008, prin actul adiţional, astfel încât intrarea în vigoare a contractului de sublocaţiune s-a realizat la data de 22 decembrie 2008, în condiţiile art. 4.1 din contract, nemaiexistând nicio condiţie suspensivă care să amâne acest moment.

Astfel, instanţa de fond a concluzionat că reclamanta nu a denunţat unilateral în cel de-al doilea an de contract, ci în primul an de contract, care înceta la data de 21 decembrie 2009, denunţarea producându-şi efectele juridice din data de 19 decembrie 2009. În consecinţă, pârâta nu a săvârşit fapta ilicită care i se impută. În ceea ce priveşte celelalte condiţii ale răspunderii civile contractuale, tribunalul a apreciat că nu mai este necesară analizarea lor, faţă de aspectele reţinute cu privire la inexistenţa faptei ilicite săvârşite de către pârâta-reclamantă.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, tribunalul a reţinut că pârâta SC B. SRL nu şi-a întemeiat în drept cererea reconvenţională, ca atare revenind instanţei încadrarea în drept. Faţă de modul în care a fost formulată cererea reconvenţională, tribunalul a reţinut că pârâta-reclamantă a învestit instanţa de judecată cu o cerere în constatare, temeiul acesteia fiind art. 111 C. proc. civ. din anul 1865.

Pe calea unei acţiuni în constatare nu se poate solicita constatarea că reclamanta are de plată anumite sume de bani, atât timp cât pârâta are la dispoziţie o acţiune în realizare, respectiv o acţiune în pretenţii, prin care să solicite obligarea acesteia la plata sumelor de bani indicate în cererea reconvenţională.

Apelurile declarate de ambele părţi au fost admise de Curtea de Apel, secţia a Vl-a civilă, prin decizia civilă nr. 340 din 09 octombrie 2013, s-a anulat sentinţa atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă de apel a reţinut, în esenţă, că, în condiţiile în care prin cererea principală se solicită restituirea, chiar şi în parte, a sumei de bani reprezentând garanţia de bună execuţie achitată de sublocatarul SC A. SA, iar prin cererea reconvenţională se solicită constatarea dreptului sublocatorului de a reţine această sumă, cele două cereri nu pot fi judecate separat, o eventuală trimitere spre rejudecare exclusiv a cererii reconvenţionale fiind pur formală, dacă litigiul ar fi tranşat sub aspectul cererii principale.

Prin decizia civilă nr. 2722 din 25 septembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta SC B. SRL, a casat în parte decizia şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamanta SC A. SA împotriva sentinţei civile nr. 1544 din 25 februarie 2013 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.

Pentru pronunţarea acestei soluţii, instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel nu a indicat temeiul legal în baza căruia a considerat că se impune admiterea apelului formulat de către SC A. SA, arătând doar că acesta urmează a fi admis doar ca o consecinţă a admiterii apelului formulat de către SC B. SRL.

S-a considerat că acest fapt echivalează cu o necercetare deplină a fondului, situaţie ce impune aplicarea art. 312 alin. (5) C. proc. civ., făcând necesară casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, mai ales că apelanta SC A. SA a formulat, în apel, critici pe fondul cauzei, iar o eventuală disjungere a celor două cereri era posibilă, mai ales că SC B. SRL solicitase şi aceasta.

În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin decizia civilă nr. 62A/2015 din 21 ianuarie 2015 a admis apelul formulat de SC A. SA, a schimbat sentinţa civilă nr. 1544 din 25 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în sensul că a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SA, a obligat pârâta SC B. SRL la plata sumei de 85.465,65 RON, diferenţa de bună execuţie şi penalităţi de întârziere în sumă de 85.465,65 RON. A fost obligată intimata SC B. SRL la plata sumei de 9070,30 RON cheltuieli de judecată în fond şi apel.

În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că denunţarea contractului s-a realizat în interiorul primului an de derulare a contractului când era interzisă prin art. 12.7 din contract sub sancţiunea daunelor interese, şi nu doar condiţionată de respectarea preavizului prevăzut la art. 12.9. Prevederile art. 12.1 din contract, astfel cum au fost modificate prin actul adiţional, au menţinut posibilitatea încetării contractului prin denunţarea unilaterală, dar în condiţiile prevăzute de art. 12.7 şi 12.9, astfel că denunţarea contractului chiar şi în primul an va produce efectul încetării contractului, de altfel recunoscut implicit de părţi. în aceste condiţii, devin aplicabile prevederile art. 8.3 din contract ce obligă pârâta - sublocator la restituirea garanţiei, aceasta nemaiîndeplinind rolul de evaluarea anticipată a daunelor interese ca în cazul art. 12.9 din contract.

S-a apreciat că o interpretare contrară a efectelor denunţării unilaterale exprimate în primul an de derulare a contractului în sensul negării posibilităţii de încetare a contractului în acest mod şi continuării acestuia dincolo de manifestarea de voinţă a părţii ar conduce la absenţa unei justificări pentru instituirea posibilităţii de a pretinde daune interese deoarece pretinsa faptă ilicită (denunţarea contractului în primul an de derulare) nu ar produce nicio pagubă.

Instanţa de apel a subliniat şi faptul că pretenţiile reclamantei au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 8.3 din contract care prevăd obligaţia pârâtei de restituire a garanţiei de bună execuţie la încetarea contractului. Dispoziţiile art. 12.9 reţinute cu acest titlu de prima instanţă nu puteau constitui temeiul contractual al pretenţiilor reclamantei fiind doar un text care, împreună cu cel de la art. 12.7, circumstanţia condiţiile în care poate opera denunţarea unilaterală a contractului de către sublocatar în vederea încetării efectelor contractului.

Totodată s-a constatat că reclamanta SC A. SA a achitat garanţie de bună execuţie în cuantum de 212.447,13 RON prin O.P. din 15 aprilie 2009 şi din 12 mai 2009, sumă ce se impunea a fi restituită, conform art. 8.3 din contract, în 15 zile de la încetarea contractului. Din această sumă, reclamanta a înţeles să scadă chiria aferentă perioadei 1-18 decembrie 2009 în cuantum de 106.707,13 RON + TVA, solicitând în final să fie restituită doar suma de 85.465,65 RON din garanţia achitată.

S-a apreciat că pentru restituirea cu întârziere a garanţiei, devine incidenţă şi clauza penală inserată în art. 8.3 din contract (0,25%/zi de întârziere). Calculând penalităţile până la data sesizării instanţei, reclamanta a limitat suma solicitată cu acest titlu la valoarea debitului principal solicitat, acceptând că prevederile contractuale nu permit depăşirea acestuia conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 (în vigoare la data semnării contractului).

Împotriva acestei decizii, pârâta SC B. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În susţinerea motivelor de recurs invocate, recurenta a arătat, în esenţă, că instanţa a înţeles să îşi bazeze soluţia doar pe art. 8.3 din contract, omiţând să se raporteze la art. 12.9 din contract, articol prin care se permitea A. să denunţe unilateral contractul începând cu anul 2, însă doar cu respectarea termenului de preaviz de 90 zile calendaristice.

Recurenta consideră că, instanţa de apel interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a prezentat o serie de considerente eronate, prin care a concluzionat că pârâta SC B. SRL ar fi trebuit să restituie garanţia în temeiul art. 8.3 din contract, nereţinând incidenţa prevederilor art. 12.9 din contract.

Totodată, recurenta susţine că referirile Curţii de Apel la alegaţiile prin care A. a pretins că i se cuvine garanţia în baza art. 8.3 din contract nu ar fi trebuit să conducă la lipsirea de efecte a prevederilor art. 12.9 din acelaşi contract, întrucât prin această manieră de a judeca cauza a fost ignorat principiul prevăzut de art. 969 alin. (1) C. civ.

Faţă de aceste argumente recurenta apreciază că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti intră şi sub incidenţa motivului de recurs de la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., mai ales că soluţia a fost pronunţată în pofida faptului că instanţa de apel a reţinut (cu putere de lucru judecat) că A. a efectuat denunţarea unilaterală în interiorul primului an de derulare a contractului.

În opinia recurentei, încercările instanţei de apel de a disocia prevederile art. 12.7 de cele ale art. 12.9 din contract au condus la motivare străină de natura pricinii, în condiţiile în care prin contract părţile au convenit ca, în situaţia în care A. denunţa în mod necorespunzător contractul, partea potrivnică va pierde garanţia de bună execuţie.

Recurenta consideră că, motivarea deciziei recurate este străină de natura pricinii şi prin raportare la faptul că, deşi a constatat că denunţarea unilaterală a fost efectuată începând cu data de 19 decembrie 2009, instanţa de apel a considerat că "dispoziţiile art. 12.9 reţinute cu acest titlu de prima instanţă, nu puteau constitui temeiul contractual al pretenţiilor reclamantei fiind doar un text care, împreună cu cel de la art. 12.7 circumstaţia condiţiile în care poate opera denunţarea unilaterală a contractului de către sublocatar în vederea încetării efectelor contractului".

Mai mult decât atât, susţine recurenta, în mod contradictoriu faţă de opinia în sensul că intrarea în vigoare a contractului fusese convenită pentru data de 22 decembrie 2008, în motivarea soluţiei instanţa de apel se referă şi la art. 12.9 din contract, considerente ce sunt lipsite de logica juridică, fiind inserate în mod inutil, raportat la aspectele deja stabilite cu privire la data intrării în vigoare a contractului 22 decembrie 2008, raportat la care este evident că termenul de preaviz nu fusese respectat de A., fapt de natură să conducă la pierderea garanţiei de bună execuţie, cu titlu de clauză penală.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat, admiterea recursului, respingerea apelului formulat de A. ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe cu privire la cererea părţii potrivnice, ca fiind temeinică şi legală.

Intimata reclamantă SC A. SA prin concluziile scrise depuse la dosar a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind temeinică şi legală.

Examinând recursul reclamantei SC C. SRL prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Din perspectiva acestui motiv recurenta consideră că există contradicţiei între considerentele deciziei din penultimul paragraf de la pagina 9, din decizia recurată şi, penultimul paragraf de la pagina 10 din aceeaşi decizie, în sensul că, deşi instanţa de apel şi-a exprimat opinia că intrarea în vigoare a contractului fusese convenită pentru data de 22 decembrie 2008, în motivarea soluţiei instanţa de apel se referă şi la art. 12.9 din contract.

Totodată din perspectiva aceluiaşi motiv de recurs, recurenta a susţinut că motivarea este străină de natura pricinii prin raportare la faptul că deşi instanţa de apel a constatat că denunţarea unilaterală a fost efectuată începând cu data de 19 decembrie 2009, a considerat că "dispoziţiile art. 12.9 reţinute cu acest titlu de prima instanţă, nu puteau constitui temeiul contractual al pretenţiilor reclamantei fiind doar un text care, împreună cu cel de la art. 12.7 circumstatia condiţiile în care poate opera denunţarea unilaterală a contractului de către sublocatar în vederea încetării efectelor contractului".

Înalta Curte nu îşi însuşeşte criticile recurentei faţă de faptul că, din analiza deciziei recurate se constată că în expunerea raţionamentului logico-juridic pentru fundamentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a considerat necesar să prezinte aspecte ale situaţiei de fapt raportate la dispoziţiile contractuale, sens în care a expus, într-un mod sistematic şi deloc contradictoriu concluziile analizei făcute, neexistând contradictorialitate între cele expuse.

Se constată că instanţa de apel, analizând situaţia de fapt raportată la clauzele contractuale, a constatat în mod corect că denunţarea contractului s-a realizat în interiorul primului an de derulare a acestuia, situaţie în care nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 12.9 din contract potrivit cărora în anii 2, 3, 4 şi 5 de contract, sublocatarul A. SA putea denunţa unilateral contractul cu un preaviz de 90 de zile calendaristice şi numai în cazul în care sublocatarul nu va respecta acest termen de preaviz va pierde garanţia de bună execuţie.

Astfel încât, se constată că între considerentele deciziei recurate nu există contradicţii ce ar putea fi încadrate în motivul de recurs invocat.

Nici celelalte susţineri ale recurentei referitoare la motivarea străină de natura pricinii nu pot fi reţinute, întrucât instanţa de apel nu s-a îndepărtat de la obiectul supus analizei în apel, respectiv de a stabili dacă pretenţiile reclamantei SC A. SA, privind contractul de sublocaţiune din 18 decembrie 2008, sunt sau nu întemeiate.

Faptul că instanţa de apel a făcut o analiză a aplicabilităţii dispoziţiilor art. 12.9 din contract, analiză ce nu a coincis cu susţinerile recurentei, nu pot constitui aspecte străine de natura cauzei, astfel încât şi acest motiv va fi înlăturat.

Potrivit motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. modificarea unei hotărârii se poate cere atunci când instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Prin acest motiv de recurs recurenta a susţinut că instanţa de apel a înţeles să îşi bazeze soluţia doar pe art. 8.3 din contract, omiţând să se raporteze la art. 12.9 din contract şi că instanţa de apel a concluzionat eronat că trebuie să restituie garanţia în temeiul art. 8.3 din contract, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 969 alin. (1) C. civ.

Contrar susţinerilor recurentei, în cauză, se constată că, instanţa de apel în analiza contractului de sublocaţiune din 18 decembrie 2008 a statuat în mod corect că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 8.3 din contract, ce obligă pârâta - sublocator la restituirea garanţiei de bună execuţie la încetarea contractului, neexistând nici o omisiune din partea instanţei în ce priveşte dispoziţiile art. 12.9 din contract.

De altfel, se constată că, instanţa de apel a prezentat raţionamentul pentru care dispoziţiile art. 12.9 nu pot constitui temeiul contractual al pretenţiilor reclamantei, reţinând în mod corect că, împreună cu art. 12.7, aceste dispoziţii circumstanţiau condiţiile în care poate opera denunţarea unilaterală a contractului de către sublocatar în vederea încetării efectelor contractului.

Art. 12.7 din contract, aşa cum a fost modificat de art. 3 din actul adiţional din 23 decembrie 2008 prevede că în primul an de contract, sublocatarul A. SA nu poate înceta contractul prin denunţare unilaterală, sub sancţiunea de daune interese, iar art. 12.9, aşa cum a fost modificat de art. 5 din acelaşi act adiţional, prevede că în anii 2, 3 4 şi 5 din contract, sublocatarul A. SA poate denunţa unilateral contractul cu un preaviz de 90 de zile calendaristice. În cazul în care sublocatarul nu va respecta acest termen de preaviz va pierde garanţia de bună execuţie, cu titlu de clauză penală.

Din dispoziţiile contractuale menţionate rezultă că părţile au interzis denunţarea unilaterală a contractului de către sublocatar în primul an de contract, sun sancţiunea daunelor-interese. Într-o altă exprimare, denunţarea unilaterală a contractului în primul an atrăgea ca sancţiune plata de daune interese şi nu pierderea garanţiei de bună execuţie cu titlu de clauză penală. Această sancţiune este specifică doar în cazul denunţării unilaterale a contractului în anii 2-5 din contract.

Astfel, se constată că instanţa în limitele art. 969 C. civ. a interpretat în mod corect contractul de sublocaţiune din 18 decembrie 2008 încheiat între părţile în litigiu, nefiind schimbată natura juridică a acestuia, clauzele fiind aplicate aşa cum au fost concepute şi redactate de părţi în acord cu dispoziţiile legale în materie, iar interpretând clauzele contractuale instanţa de apel nu a trecut peste voinţa clar exprimată a părţilor şi nu a nesocotit principiul înscris în art. 969.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau aplicarea greşită a legii.

Niciuna din cele două ipoteze nu a fost argumentată concret, recurenta nu a prezentat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., mulţumindu-se doar a preciza că argumentele prezentate pentru pct. 8 al art. 304 intră şi sub incidenţa motivului de recurs de la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru a răspunde lipsei temeiului legal, recurenta se afla în situaţia de a demonstra lipsa de bază legală a soluţiei cu argumente din care să rezulte că, din conţinutul deciziei recurate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată.

Fără a reitera cele anterior prezentate se constată că instanţa de apel nu a făcut decât să verifice respectarea obligaţiilor contractuale şi să dea eficienţă contractului dintre părţi şi dispoziţiilor art. 969 C. civ., astfel, încât decizia atacată este motivată în drept, dispoziţiile legale aplicate fiind cele care au incidenţă în pricină.

Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva deciziei civile nr. 62 A/2015 din 21 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2015.