Cassation admissibility in civil liability: sufficiency of motivation for quantifying moral damages and admissibility of jurisprudence as a legal criterion under compulsory auto insurance

Decizia nr. 1998/2015

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 03 februarie 2014 pe rolul Tribunalului Vaslui, secţia civilă, sub nr. x/89/2014, reclamanţii A. şi B., prin reprezentant legal A., au chemat-o în judecată pe pârâta SC C. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa instanţa să dispună obligarea pârâtei la plata de daune morale în sumă de 1.000.000 euro, în favoarea fiecărui reclamant şi a unei prestaţii periodice lunare în cuantum de 500 RON, de la 30 ianuarie 2012 până la împlinirea vârstei de 18 ani, precum şi în continuare până la împlinirea vârstei de 26 ani, cu condiţia continuării studiilor, pentru minorul B.

De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data producerii riscului asigurat - 30 ianaurie 2012 şi până în momentul plăţii efective, cu cheltuieli de judecată, potrivit art. 26 alin. (1) lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 540/2014 din 02 iunie 2014, Tribunalul Vaslui, secţia civilă, a admis în parte acţiunea şi, în consecinţă, a obligat-o pe pârâta SC C. SA să plătească fiecăruia dintre reclamanţi câte 20.000 RON cu titlu de daune morale, iar reclamantului minor B. şi suma de 500 RON, cu titlu de prestaţie periodică lunară, de la 27 aprilie 2010 până la majorat, respectiv până la finalizarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani. Totodată, prima instanţă a obligat-o pe pârâtă la plata dobânzii legale aferente sumelor menţionate de la data introducerii acţiunii - 03 februarie 2014 - şi până la data plăţii efective a acestor sume.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, apel care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 213/2014 din 08 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B., prin reprezentant legal A., susţinând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi că a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, cu referire la art. 3 din Legea nr. 136/1995, art. 49 pct. 1 lit. f) şi pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ. şi art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., invocând astfel dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 noul C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de casare invocate, recurenţii au arătat că instanţa de prim control judiciar nu a expus în considerentele deciziei recurate motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea în sensul soluţiei pronunţate şi nici pe cele pentru care a înlăturat cererile părţilor, încălcând, astfel, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ. şi art. 6 parag. 1 C.E.D.O.

Din această perspectivă, au precizat că instanţa de apel nu a avut în vedere în analiza căii ordinare de atac criticile lor vizând încălcarea de către tribunal a principiilor predictibiltiăţii şi echităţii actului de justiţie şi greşita cuantificare a daunelor morale solicitate prin raportare la instituţia îmbogăţirii fără justă cauză.

În acest sens, au susţinut că hotărârea instanţei de apel este practic nemotivată, în condiţiile în care instanţa nu a procedat la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt, menţionând jurisprudenţa C.E.D.O. în cauzele Albina contra României şi Gheorghe contra României.

De asemenea, autorii căii de atac au susţinut că decizia recurată a fost pronunaţată cu încălcarea efectului devolutiv al apelului consacrat de art. 476 noul C. proc. civ., instanţa de apel ignorând dispoziţiile de drept material aplicabile în cauză, pe care le-au invocat atât prin acţiunea introductivă, cât şi prin cererea de apel.

În acest sens, au arătat că, în susţinerea pretenţiilor lor, au invocat decizia nr. 29/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, pronunţată în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că în materia răspunderii civile auto răspunderea asigurătorului este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare, astfel că instanţele de fond, în aprecierea cuantumului daunelor pretinse, în aplicarea art. 3 şi 49 din Legea nr. 136/1995, urmau să se raporteze la legislaţia şi jurisprudenţa naţională în materie.

Un alt aspect de critică dezvoltat de recurenţi se referă la eronata reţinere de către instanţa de apel a eventualei culpe a autorului lor, victimă a accidentului rutier, D., ca şi criteriu de cuantificare a daunelor morale, critieriu care este străin de natura pricinii.

În acest sens, autorii căii de atac au arătat că organele de cercetare penală au reţinut culpa exclusivă în producerea evenimentului rutier a conducătorului auto E., astfel că instanţele de fond au apreciat greşit reţinând culpa autorului lor care a acceptat să urce într-un autovehicul condus de un şofer aflat sub influenţa alcolului şi fără să poarte centura de siguranţă.

Ultima dintre criticile formulate de recurenţi vizează aprecierea instanţei de apel potrivit căreia hotărârile judecătoreşti invocate ca practică judiciară nu constituie izvor de drept şi nici precedent.

Astfel, autorii căii de atac au arătat că pentru aceeaşi situaţie de fapt, respectiv acelaşi accident rutier, pentru rude de acelaşi grad, chiar şi cu aceeaşi victimă, D., fiind vorba de acelaşi prejudiciu moral suferit de părţi, s-au acordat, prin hotărâri definitive, despăgubiri pentru daune morale în sumă de câte 75.000 euro, respectiv 50.000 euro.

Referitor la acestea, au susţinut că în mod evident pot fi apreciate ca precedent judiciar şi au arătat că, deşi sistemul nostru de drept nu recunoşte practicii judiciare calitatea de izvor de drept, legislaţia specială în materia asigurărilor conferă jurisprudenţei valoare de criteriu obiectiv în cuantificarea despăgubirilor, prevederile art. 49 pct 1 lit. f) şi pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, statuând expres în acest sens.

În continuare, recurenţii au arătat că acest criteriu a fost complet ignorat, ca de altfel şi rapoartele psihologice depuse la dosarul cauzei.

În considerarea celor arătate, autorii căii de atac au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

La 09 martie 2015, intimata-pârâtă SC C. SA a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Cu titlu preliminar, instanţa supremă, constată că recurenţii s-au limitat să indice cazurile de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 noul C. proc. civ., fără să subsumeze acestora criticile formulate.

Astfel, având în vedere dispoziţiile art. 488 pct. 6 noul C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii şi faptul că recurenţii au invocat doar prima ipoteză dintre cele trei statuate de legiuitor, Înalta Curte va cenzura din perspectiva acestui caz de casare următoarele critici:

În acest sens, autorii căii de atac au susţinut că în considerentele deciziei recurate nu se regăsesc argumentele pentru care instanţa de apel Ie-a înlăturat criticile formulate relativ la încălcarea principiilor predictibiltiăţii şi echităţii actului de justiţie şi la greşita cuantificare a daunelor morale solicitate prin raportare la instituţia îmbogăţirii fără justă cauză.

Din aceeaşi perspectivă, au susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere ca şi criteriu în cuantificarea pretenţiilor lor cu titlu de daune morale jurisprudenţa naţională în materia răspunderii civile auto şi nici rapoartele psihologice depuse în susţinere.

Din perspectiva aceluiaşi caz de casare va cenzura Înalta Curte şi criticile recurenţilor vizând încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ. şi art. 476 noul C. proc. civ., norme de drept procesual care reglementează obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată şi respectiv efectul devolutiv al judecăţii în faza procesuală a apelului.

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., vor fi analizate criticile formulate de recurenţi referitor la ignorarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 3 şi 49 din Legea nr. 136/1995.

Astfel, în ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 noul C. proc. civ., este de reţinut că obligaţia instanţei de a motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Verificarea considerentelor deciziei atacate din perspectiva criticilor formulate de recurenţi relevă că instanţa de prim control judiciar, deşi nu a menţionat expres principiile predictibilitaţii şi echităţii actului de justiţie, a cenzurat hotărârea tribunalului sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate din perspectiva criteriilor stabilite de jurisprudenţa în materie, respectiv: consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura lezării acestor valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială, astfel că, nu se poate reţine că decizia ar fi nemotivată sub acest aspect şi nici că nu ar fi fost respectat caracterul devolutiv al fazei procesuale a apelului, consfinţit de art. 476 noul C. proc. civ.

De asemenea, instanţa supremă constată că în analiza cuantumului despăgubirilor acordate, respectiv menţinute, instanţa de apel nu s-a raportat la îmbogăţirea fără justă cauză, aşa cum au reţinut recurenţii, astfel că nici această critică nu poate fi primită.

Nici în ceea ce priveşte pretinsa ignorare a criteriului jurisprudentei în materia răspunderii civile auto în cuantificarea daunelor morale pretinse, nu poate fi reţinută realitatea afirmaţiei, având în vedere că instanţa de apel a notat că în sistemul nostru de drept precedentul judiciar nu constituie izvor de drept, astfel că, faptul că recurenţii sunt nemulţumiţi de argumentele instanţei, nu are semnificaţia nemotivării hotărârii sub aspectul evocat.

În raport de cele arătate, instanţa supremă impune concluzia că susţinerile autorilor căii de atac circumscrise pct. 6 al art. 488 noul C. proc. civ. sunt nefondate şi că hotărârea atacată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Circumscris acestui caz de casare, recurenţii au susţinut că prin decizia atacată curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 3 şi 49 din Legea nr. 136/1995.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 136/1995, „în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin lege”.

Totodată, art. 49 din aceeaşi lege prevede că „Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu:

a) legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare;”

Cu referire la textele legale precitate, autorii căii de atac au susţinut că instanţa de apel avea obligaţia ca în analiza despăgubirilor acordate de prima instanţă să procedeze la examinarea legislaţiei şi jurisprudenţei naţionale, fără să dezvolte argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

Astfel, se constată că în speţă motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi situaţia de fapt - rapoartele psihologice şi potenţiala culpă a autorului lor - şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenta lor, stabilind o altă situaţie de fapt, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (6) coroborat cu art. 496 alin. (1) noul C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B., prin reprezentant legal A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 213/2014 din 08 octombrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 06 octombrie 2015.