Recourse dismissed; contractor liable for late-payment penalties calculated weekly under ambiguous contract clause and two invoices deemed prescribed

Decizia nr. 1237/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 636 din 19 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta S.N.T.F.C. CFR CĂLĂTORI SA - SUCURSALA DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI BUCUREŞTI, împotriva sentinţei civile nr. 6335 din 25 octombrie 2013, în contradictoriu cu intimata SC A. SA, schimbându-se sentinţa atacată, constatându-se prescris dreptul cu privire la pretenţiile privind penalităţile calculate asupra facturilor nr. 1/2005 şi nr. 2/2005, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, fiind obligată pârâta la plata sumei de 28.584,34 RON cu titlu de penalităţi de întârziere a plăţii garanţiei de bună execuţie, precum şi la pârâta la plata sumei de 8.432,97 RON cu titlu de penalităţi de întârziere a restituirii garanţiei de bună execuţie.

Prin încheierea nr. 23 din 20 martie 2015 aceeaşi instanţă admite cererea formulată de S.N.T.F.C. - CFR CĂLĂTORI SA - SUCURSALA REGIONALĂ TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI BUCUREŞTI şi dispune îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul deciziei civile nr. 636 din 19 septembrie 2014 în sensul că alin. (5) al dispozitivului deciziei va avea următorul conţinut: „Obligă pârâta la plata sumei de 28.584,34 RON cu titlu de penalităţi de întârziere a plăţii facturilor” în loc de „Obligă pârâta la plata sumei de 28.584,34 RON cu titlu de penalităţi de întârziere a plăţii garanţiei de bună execuţie”, instanţa constatând o eroare în dactilografierea deciziei.

Pentru a pronunţa decizia atacată, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

La 17 decembrie 2008 a fost recepţionată lucrarea, recepţie la terminarea lucrării. Ulterior, la 25 martie 2009 comisia de recepţie la terminarea lucrării s-a întrunit din nou, admiţând recepţia cu unele obiecţiuni.

La 22 septembrie 2009, sub nr. 142/506, nu a fost încheiat un act adiţional, cum susţine apelanta, ci doar un simplu act material, proces-verbal încheiat de tehnicienii care s-au întrunit pentru a face verificări cu privire la aspecte tehnice. Acest proces-verbal nu constituie un act adiţional căci este semnat de persoane care nu au puterea de a reprezenta societatea şi nici din conţinut lui nu rezultă că reclamanta şi-ar fi asumat vreo obligaţie ori că ar fi fost prorogat termenul de plată al facturilor enumerate în acest act material. Dimpotrivă, în concluziile menţionate în document se arată că părţile se vor întruni pentru a-şi regla conflictul cu privire la eşalonarea plăţilor celor 3 facturi menţionate în documentul arătat, emise la 26 noiembrie 2008. Acestea sunt ultimele facturi. Din pretenţiile menţionate în cererea de chemare în judecată, confirmate şi prin raportul de expertiză, ele nu sunt singurele facturi scadente şi neachitate.

În limita acestei critici, Curtea a constatat că procesul-verbal arătat nu poate constitui act adiţional şi deci nu poate fi invocat, aşa cum a făcut apelanta, ca excepţie de neexecutare.

Mai mult, curtea a constatat că nici chiar apelanta nu a considerat procesul-verbal arătat ca fiind un temei al excepţiei de neexecutare căci ea a invocat excepţia de neexecutare abia în apel, cu toate că excepţiile contractuale se invocă la primul termen de judecată în primă instanţă.

Potrivit practicii judiciare, în lipsa unei reglementări exprese, excepţia de neexecutare se invocă de creditorul care este gata să-şi achite propria obligaţie la momentul la care debitorul care nu şi-a executat propria obligaţie solicită plata datoriei de către cocontractantul său. Nu există nicio dovadă că reclamanta nu şi-ar fi executat datoria principală, respectiv prestaţia serviciului său. În schimb, există dovezi că apelanta, beneficiara serviciului, nu şi-a achitat datoria, plata preţului, executarea fiind făcută doar după momentul chemării în judecată cu toate că cele trei facturi nr. 3, nr. 4 şi nr. 5 sunt emise la 26 noiembrie 2008 şi altele, neachitate, au fost emise în 2005, 2006 şi 2007. Deci apelanta nu poate să invoce această excepţie căci ea nu întruneşte condiţiile arătate.

Ea este un debitor care nu şi-a executat obligaţia de plată a lucrărilor de care a beneficiat, şi care după ce a fost chemată în judecată invocă excepţia de neexecutare pe care trebuia să o invoce atunci când i-a fost solicitată plata. Atunci putea să invoce, extrajudiciar, excepţia de neexecutare dacă întrunea condiţiile acesteia, respectiv, ea însăşi era gata să-şi achite datoria însă nu ar fi achitat-o pe considerentul că antreprenorul nu şi-ar fi executat obligaţia. Excepţia arătată nu este doar judiciară. Motivul pentru care nu a plătit datoria nu a fost întemeiat pe excepţia de neexecutare a obligaţiilor de cocontractant, ci alte motive, nerelevate, de exemplu lipsa banilor, altfel nu se explică de ce a achitat facturile după ce a fost chemată în judecată.

Curtea apreciază că existenţa unor vicii ale produselor sau ale serviciilor prestate, nu constituie o neexecutare a contractului, căci viciile sunt defecţiuni ale serviciului, adică al prestaţiei principale, iar ele se reglează cu ocazia recepţiei lucrărilor şi deci existenţa lor nu poate fi invocată ca excepţie de neexecutare a contractului. Doar neexecutarea obligaţiilor principale ar putea fi invocată ca excepţie a neexecutării. Mai mult, apelanta dispunea şi de o sumă ce ar fi putut fi utilizată pentru acoperirea prejudiciului rezultat din neexecutarea unor lucrări de reparaţii a defecţiunilor astfel că viciile arătate nu pot fi primite ca temei al excepţiei de neexecutare.

Se mai reţine că textul art. 18 pct. 5 - 6 din contract nu conferă beneficiarului lucrării dreptul de a face plata lucrărilor după recepţia finală, aşa cum susţine apelanta. Dimpotrivă, textul art. 18.5 precizează că plata facturii finale se face după verificarea şi acceptarea lucrărilor, nu după recepţia finală, cum susţine apelanta. Funcţia recepţiei finale este cu totul alta, în niciun caz de a fixa data la care se achită facturile de executare a lucrărilor. Pe de altă parte, facturile în litigiu nu sunt facturi finale, ci facturi pentru plata unora dintre lucrările executate.

În fine, afirmaţia din ultima frază a primei critici, potrivit căreia la data formulării cererii de chemare în judecată creanţa reclamantei ar fi fost incertă, neexigibilă şi nu ar fi fost lichidă este o simplă alegaţie, fără niciun argument astfel că nu poate fi verificată de curte.

Curtea constată că, în adevăr, tribunalul a reţinut că regulile contractului sunt neclare cu privire la modul de calcul al penalităţilor, şi că astfel stipulaţia privind plata unei cote de 0,15 % pe zile/săptămână de întârziere (art. 23.2) trebuie să fie interpretate în sensul cel mai puţin prejudiciabil pentru debitor, beneficiarul obligat la plata preţului (art. 983 C. civ. 1865 „când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui care se obligă”), adică penalitatea să se calculeze pe săptămână, nu pe zi întârziere.

Cu toate acestea suma ce reprezintă penalităţile a fost calculată pe zile întârziere, nu pe săptămână, cum hotărâse.

Astfel, potrivit raportului de expertiză întocmit de expert B., penalităţile de întârziere calculate pe săptămână însumează 31.210 RON pentru întârzierea plăţii preţului lucrărilor şi 8.434 RON pentru întârzierea restituirii garanţiei, iar cele calculate pe zile însumează 195.874,72 RON pentru plata cu întârziere a preţului, iar pentru returnarea cu întârziere a garanţiei de bună execuţie penalităţile se ridică la valoarea de 49.340,87 RON, total 245.215,59 RON.

Tribunalul a reţinut cea din urmă sumă deşi a precizat că va calcula penalităţile pe săptămână întârziere.

La 12 septembrie 2014, Curtea a repus cererea pe rol şi a pus în discuţia părţilor prescripţia cererii pentru două facturi emise în urmă cu 7 ani în urmă faţă de data formulării cererii de chemare în judecată. Este vorba de facturile nr. 1 din 26 noiembrie 2005 şi nr. 2 din 06 decembrie 2005. Reclamanta nu a dovedit întreruperea ori suspendarea curgerii termenului de prescripţie. Curtea observă că ultima plată a acestor două facturi a fost făcută în 2006, astfel că până la momentul formulării cererii de chemare în judecată au trecut 6 ani de zile. Plata acestor facturi după chemarea în judecată nu repune în termen pe reclamantă.

În aceste condiţii, Curtea a constatat prescris dreptul la acţiune pentru plata penalităţilor celor două facturi, respectiv suma de 2.625,66 RON, aşa cum a fost calculată de expert.

Scăzând suma arătată din totalul de 31.210 RON rezultă că suma datorată de pârâta - apelantă cu titlu de penalităţi de întârziere a plăţii facturilor este 28.584,34 RON.

Împotriva acestei decizii formulează recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului şi menţinerea dispoziţiilor sentinţei nr. 6335 din 25 octombrie 2013 a Tribunalului Bucureşti şi obligarea pârâtei la plata sumei de 245.215,59 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 9.029,5 RON cheltuieli de judecată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

1. Excepţia de neexecutare a contractului respinsă corect nu poate fi luată în considerare din moment ce această excepţie nu a fost invocată la fond, în condiţiile în care pârâta menţionează expres că nu contestă lucrările executate şi arată că obiectul litigiului îl constituie penalităţile de întârziere.

2. Instanţa de apel a interpretat greşit clauza prevăzută în art. 18.1 din contractul din 19 octombrie 2004 referitoare la modul de calcul al penalităţilor de întârziere.

În opinia recurentei este clar şi evident că penalităţile de întârziere se referă la zi calendaristică şi nu la calcularea unui procent de 0,15% pe săptămână.

Recurenta consideră că dispoziţiile art. 983 C. civ. potrivit cărora „convenţia se interpretează în favoarea celui care se obligă”, nu sunt aplicabile în prezenta cauză întrucât contractul, ca lege a părţilor, arată expres modul de calcul al penalităţilor de 0,15% pe zi/săptămână şi nu de 0,15% pe săptămână cum reţine curtea de apel.

Ultimul motiv de recurs vizează greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei, recurenta considerând că a fost întrerupt cursul prescripţiei astfel cum rezultă din procesele-verbale dintre părţi.

Recurenta îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă intimat a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând actele dosarului,motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.

Referitor la primul motiv de recurs pe care recurenta îl încadrează în motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că a fost respinsă excepţia de neexecutare, acest motiv nu poate fi încadrat în dispoziţiile legale arătate nefiind vorba despre acordarea mai mult decât s-a cerut ori de ceea ce nu s-a cerut, instanţa de apel soluţionând o excepţie pe care de altfel a şi respins-o reţinând că doar neexecutarea obligaţiilor principale ar puterea fi invocată ca excepţie a neexecutării, nu şi existenţa unor vicii ori defecţiuni ale lucrărilor efectuate.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit neputând fi încadrat în ipoteza prevăzută de textul legal invocat.

Astfel, art. 304 pct. 8 C. proc. civ. face referire la schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului dedus judecăţii, ori în speţă clauza cuprinsă în art. 18.2 din contractul părţilor nu are un asemenea înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic, dimpotrivă a ridicat probleme de interpretare diferite din partea părţilor, ceea ce s-a reflectat şi în considerentele celor două hotărâri pronunţate de către instanţele inferioare.

Astfel expresia „cotă procentuală de 0,15% pe zi/săptămână de întârziere” reprezintă o clauză îndoielnică care a primit o interpretare din partea instanţei de judecată în conformitate cu principiul prevăzut de art. 983 C. civ. de la 1864 potrivit căruia, când este îndoielnică, convenţia se interpretează în favoarea celui care se obligă, în speţă, penalitatea urmând să se calculeze pe săptămână şi nu pe zi de întârziere.

Ca atare, fiind o clauză îndoielnică nu reprezintă un motiv de nelegalitate ce poate fi încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Singurul motiv de nelegalitate este ultimul invocat referitor la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deşi nu a fost indicat ca atare în motivele de recurs.

Deşi reprezintă un motiv de nelegalitate acesta însă nu poate fi reţinut, fiind corectă susţinerea instanţei de apel în sensul că ultima plată a celor două facturi a fost făcută în anul 2006, acţiunea fiind introdusă la instanţă abia în anul 2011 cu depăşirea evidentă a termenului general de prescripţie de 3 ani, în cauză neoperând întreruperea acestui curs întrucât plata a fost efectuată ulterior împlinirii termenului de prescripţie.

Având în vedere cele reţinute mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SA Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 636 din 19 septembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 06 mai 2015.