Reimbursement of social care costs between local authorities: non-retroactivity of procedural admission requirements for pre-existing institutionalizations

Decizia nr. 1189/2016

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea introdusă pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 28 iulie 2011 şi înregistrată sub nr. x/299/2011, reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului sector 1 Bucureşti a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa la plata sumei de 737.896 lei, reprezentând cheltuieli efectuate de către reclamantă pentru acordarea serviciilor sociale, precum şi la plata majorărilor de întârziere aferente acestei sume.

Prin Sentinţa civilă nr. 3375 din 27 februarie 2012 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulate de reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului sector 1 Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa, în favoarea Tribunalului Bucureşti, în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 24 aprilie 2012 sub nr. x/3/2012.

Prin Sentinţa civilă nr. 1909 din 14 noiembrie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale active, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de către reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului sector 1, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa, cu chematul în garanţie Consiliul Judeţean Dâmboviţa şi a respins cererea de chemare în garanţie, ca lipsită de interes.

Instanţa a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale active nu este fondată, având în vedere că reclamanta este cea care a cheltuit sumele de bani care fac obiectul acţiunii, potrivit raportului de expertiză; decontarea cheltuielilor între autorităţile administraţiei publice locale, astfel cum este prevăzută de art. 54 alin. (4) din Legea nr. 448/2006 nu înlătură calitatea procesuală a direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului care au făcut în fapt aceste cheltuieli de a solicita recuperarea sumelor de bani.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că prin dispoziţiile nr. x din 30 octombrie 2007, nr. x1 din 30 octombrie 2007, nr. x2 din 30 octombrie 2007 şi nr. x3 din 30 octombrie 2007 emise de Direcţia Generală de asistenţă socială şi protecţia copilului sector 1 - Serviciul de evaluare complexă a persoanelor cu handicap pentru adulţi, s-a stabilit că un număr de 4 persoane cu domiciliul în judeţul Dâmboviţa să beneficieze de măsuri de protecţie prin acordarea de servicii sociale în cadrul Centrului de Recuperare şi Reabilitare Neuropshiatrică pentru persoanele cu handicap A.

În ceea ce priveşte costul mediu lunar al cheltuielilor în centrele rezidenţiale pentru persoane cu handicap, prin Hotărârile Consiliului Local sector 1 nr. 124 din 27 mai 2010, nr. 35 din 26 februarie 2009 şi nr. 274 din 25 iunie 2009, a fost stabilit la 8.740 lei/asistat pentru anul 2010, şi respectiv 7.622 lei/asistat pentru anul 2009 pentru Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihică A.

Având în vedere că finanţarea centrelor publice se face din bugetele proprii ale judeţelor, respectiv ale sectoarelor municipiului Bucureşti, pe teritoriul cărora funcţionează acestea, în situaţia în care persoana cu handicap este îngrijită într-un alt centru decât cele din localitatea sau judeţul în care îşi are domiciliul, art. 54 alin. (4) din Legea nr. 448/2006, prevede că decontarea cheltuielilor dintre autorităţile administraţiei publice locale se face în baza costului mediu lunar al cheltuielilor efectuate în luna anterioară de centrul în care persoana cu handicap este îngrijită şi protejată.

Prin disp. art. 34 din Normele metodologice din data de 14 martie 2007 de aplicare a Legii nr. 448/2006, s-a stabilit că, de la data publicării lor, admiterea persoanelor cu handicap în centre rezidenţiale publice din alt judeţ decât cel de domiciliu se face numai la solicitarea conducătorului direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea administrativ-teritorială în care persoana cu handicap îşi are domiciliul.

În cauza de faţă, reclamanta nu a făcut dovada existenţei unei solicitări din partea conducătorului Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa de încadrare a persoanelor cu handicap, cu domiciliul în Dâmboviţa, în Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihică A. şi nici a acordului acestei instituţii cu privire la decontarea cheltuielilor aferente. Nu se poate invoca nici faptul că obligaţia de decontare a cheltuielilor revine pârâtei deoarece este vorba despre persoane instituţionalizate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 448/2006 şi a Normelor metodologice de aplicare a legii, întrucât toate dispoziţiile prin care cele 4 persoane au fost admise în Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihică A. au fost adoptate după această dată. Totodată, din conţinutul acestor dispoziţii şi al înscrisurilor depuse la dosar nu rezultă care a fost considerentul pentru care s-a apreciat că aceste persoane nu pot fi îngrijite în centrele rezidenţiale din Dâmboviţa.

Întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 54 din Legea nr. 448/2006 şi art. 34 din Normele metodologice de aplicare a legii, instanţa a apreciat că cererea dedusă judecăţii în acest dosar este neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului sector 1, ce a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 22 octombrie 2014.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 40 din 02 februarie 2015 a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului sector 1, împotriva Sentinţei civile nr. 1909 din 14 noiembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa, şi cu intimatul-chemat în garanţie Consiliul Judeţean Dâmboviţa; a schimbat în parte sentinţa civilă, în sensul că a admis în parte cererea în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa, pe care a obligat-o la plata sumei de 737.897 lei către reclamantă; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că din interpretarea textelor legale incidente în cauză şi având în vedere principiile care guvernează aplicarea în timp a legii rezultă că pentru persoanele care cad sub incidenţa Legii nr. 448/2006 şi admise în centre rezidenţiale anterior datei de 4 aprilie 2007, data intrării în vigoare a H.G. nr. 268/2007 nu sunt necesare formalităţile prevăzute de Normele Metodologice de punere în aplicare a respectivului act normativ.

Prin urmare, Curtea nu a primit susţinerea intimatei pârâte conform căreia în speţă nu există solicitarea conducătorului instituţiei pârâte care să cuprindă şi acordul său de a achita costul mediu lunar de cheltuieli stabilit, având în vedere că la data publicării în Monitorul Oficial a Hotărârii Guvernului nr. 268/2007 prin care s-au aprobat normele metodologice de aplicare a Legii nr. 448/2006, cei patru beneficiari se aflau deja în îngrijirea şi asistenţa Centrului de Recuperare şi Reabilitare Neuropshiatrică pentru Persoanele cu Handicap "A.".

În ceea ce priveşte cuantumul sumei datorate, Curtea a avut în vedere dispoziţiile art. 33 din H.G. nr. 268/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006, care statuează în alin. (1) faptul că decontarea cheltuielilor se face în baza unui cost mediu lunar al cheltuielilor stabilit de consiliile judeţene, respectiv de consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti. La stabilirea costului mediu lunar al cheltuielilor se iau în calcul cheltuielile de personal şi cheltuielile cu bunuri şi servicii. În alin. (2) se arată că obligaţia de decontare a acestor cheltuieli revine consiliului judeţean sau consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti în a cărui/căror rază teritorială îşi are domiciliul persoana cu handicap, prin direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, cu precizarea că decontarea cheltuielilor se face lunar pentru luna anterioară, urmând ca din costul mediu lunar al cheltuielilor, să se scadă contribuţia lunară de întreţinere datorată de persoana cu handicap.

Astfel, Curtea a apreciat că cererea apelantei-reclamante de obligare a intimatei Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa la plata cheltuielilor avansate pentru acordarea asistenţei sociale persoanelor cu handicap este fondată, în condiţiile în care intimata nu a contestat cuantumul acesteia ce rezultă din actele depuse care reflectă numărul persoanelor internate în centrele rezidenţiale ale apelantei precum şi costul mediu lunar determinat prin Hotărâre a Consiliului Local sector 1 Bucureşti.

Curtea reţine, de asemenea, că, prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză de expert judiciar B. s-a constatat că, la nivelul anului 2009 şi 2010 pentru beneficiarii C., D., E. şi F. de la Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihică A. s-au alocat în perioada 01 ianuarie 2009 - 31 decembrie 2010 suma totală de 737.896 lei, din care pentru anul 2009 suma de 340.736 lei (câte 85.184 lei pentru fiecare beneficiar), iar pentru anul 2010 suma de 397.160 lei (99.290 lei pe beneficiar).

În ceea ce priveşte cererea reclamantei de obligare a intimatei la plata majorărilor de întârziere la nivelul de 2% din debitul principal neachitat în termen, calculată pentru fiecare lună începând cu data introducerii acţiunii şi până la data stingerii debitului, în conformitate cu dispoziţiile art. 1241 C. proc. fisc., Curtea a apreciat că această cerere este neîntemeiată, întrucât în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 1241 din O.U.G. nr. 93/2004 republicată care se referă la creanţele fiscale astfel cum sunt definite în art. 22 din O.U.G. nr. 93/2004.

Având în vedere că între părţi nu există un raport juridic fiscal, cererea privind plata majorărilor de întârziere în baza C. proc. fisc. a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului sector 1, pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa şi chemata în garanţie Consiliul Judeţean Dâmboviţa.

Cererea de recurs formulată de reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului sector 1 a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurată în sensul admiterii capătului al doilea al cererii de chemare în judecată privind majorările de întârziere.

Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1241 C. proc. civ. având în vedere că sumele de bani solicitate prin prezenta acţiune se fac venit la bugetul local.

Prin cererea de recurs pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate şi menţinerea sentinţei de fond ca legală şi temeinică.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, apreciind greşit că pentru persoanele care cad sub incidenţa Legii nr. 448/2006 şi admise în centrele rezidenţiale anterior datei de 04 aprilie 2007, data intrării în vigoare a H.G. nr. 268/2007 nu sunt necesare formalităţile prevăzute de Normele metodologice de punere în aplicare a respectivului act normativ.

Interpretarea art. 54 alin. (4) din Legea nr. 448/2006 trebuie coroborată cu prevederile Ordinului nr. 468/2009, fiind evident că legiuitorul a avut în vedere că decontarea cheltuielilor se poate solicita numai pentru persoanele admise ulterior apariţiei H.G. nr. 268/2007 şi numai cu respectarea procedurii prevăzută de art. 34 din acelaşi act normativ.

Mai arată recurenta, că în situaţia în care se admite că decontarea se poate realiza şi pentru situaţiile născute anterior apariţiei actelor normative menţionate, aceste deconturi nu se pot face fără a exista solicitarea conducătorului direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, acordul fiind o condiţie imperativă.

Această condiţie imperativă rezultă şi din prevederile H.G. nr. 89/2010 şi din adresele ANPH nr. x/DJ/CJC/2010 şi x/2012.

În finalul recursului, recurenta-pârâtă subliniază că fiecare direcţie a obţinut de la bugetul de stat sumele necesare acoperirii cheltuielilor pentru beneficiarii pe care i-a raportat ca fiind în sistemul propriu de protecţie.

Cererea de recurs formulată de recurentul-chemat în garanţie Consiliul Judeţean Dâmboviţa a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 483 C. proc. civ. şi a vizat, în esenţă, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 54 alin. (4) din Legea nr. 448/2006.

În combaterea cererilor de recurs au formulat întâmpinări reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului sector 1 şi pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate de către recurenta-reclamantă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului sector 1 şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci "când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".

Se constată că acest motiv de recurs nu a fost argumentat potrivit cerinţelor textului redat mai sus, în speţă nefiind indicat actul pretins denaturat şi, în concret, în ce constă denaturarea lui. Cenzura instanţei de recurs, în cazul în care se invocă acest motiv nu poate interveni decât atunci când se demonstrează că s-a denaturat adevăratul înţeles al termenilor cuprinşi în act, astfel încât s-a ajuns la o calificare greşită din punct de vedere legal al actului dedus judecăţii.

Având în vedere că recursul este o cale extraordinară de atac fără caracter devolutiv, Înalta Curte nu se poate substitui părţii care a invocat acest motiv, pentru a desprinde din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul recursului eventualele critici care ar putea să facă posibilă această încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Prin prisma acestui motiv de recurs, recurenta a invocat cea de a doua teză a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi anume încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Cu privire la critica vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1241 din O.G. nr. 92/2003, aceasta urmează să fie respinsă, întrucât în cauză nu există un raport juridic fiscal în înţelesul C. proc. fisc.

Astfel, cererea privind obligarea pârâtei la plata majorărilor de întârziere la nivelul de 2% din debitul principal neachitat în termen, pot avea ca temei legal dispoziţiile C. proc. fisc. numai în situaţia în care pretenţiile decurg din obligaţii fiscale neexecutate la termen, deci din raporturi juridice fiscale.

De altfel, dispoziţiile art. 1 din O.G. nr. 92/2003 prevăd că "Prezentul cod reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturi juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal".

Având în vedere că sumele de bani solicitate în temeiul art. 54 alin. (4) din Legea nr. 448/2006 nu fac parte din categoria creanţelor fiscale, Înalta Curte constată critica recurentei-reclamantă nefondată.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul reclamantei.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate de către recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Prealabil, Înalta Curte constată că decizia pronunţată de către instanţa de apel a fost criticată de către recurenta-pârâtă pentru nelegalitate, fără a fi indicat în concret motivul de nelegalitate incident în cauză.

Din examinarea criticilor formulate se constată că acestea vizează aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor art. 54 alin. (4) din Legea nr. 448/2006, care pot fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin prisma acestui motiv de recurs, chestiunea de drept supusă analizei de către recurenta-pârâtă vizează decontarea cheltuielilor de îngrijire a persoanelor cu handicap care se efectuează între autorităţile administraţiei publice locale, care în opinia recurentei se realizează începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 448/2006.

Mai exact, critica recurentei-pârâte a vizat incidenţa sub aspect temporal a dispoziţiilor actelor administrative care reglementează modul de aplicare a Legii nr. 448/2006, respectiv Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006 şi ale Ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru persoanele cu handicap nr. 468/2009.

Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor legale în materie, persoana cu handicap are dreptul să fie îngrijită şi protejată într-un centru din localitatea/judeţul în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa, însă potrivit art. 54 alin. (3) din Legea nr. 448/2006 "În cazul în care nevoile individuale ale persoanei cu handicap nu pot fi asigurate la nivelul instituţiilor de la domiciliul acesteia, persoana cu handicap poate fi îngrijită şi protejată într-un centru aflat în altă unitate administrativ teritorială".

Aceste Norme metodologice au fost adoptate prin H.G. nr. 268/2007 publicată în Monitorul Oficial la data 04 aprilie 2007, însă persoanele pentru care reclamanta solicită decontarea acestor cheltuieli au fost instituţionalizate anterior adoptării acestor norme metodologice.

În consecinţă, la momentul apariţiei Legii nr. 448/2006 s-a prevăzut în mod expres obligaţia legală de decontare a acestor cheltuieli de către consiliul judeţean sau local în raza căruia îşi are domiciliul persoana cu handicap, prin direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.

În ceea ce priveşte necesitatea acordului reprezentantului legal, se constată că acesta nu poate fi impus retroactiv pentru persoane internate în centru cu mult înainte de intrarea în vigoare a H.G. nr. 268/2007.

Critica recurentei-pârâte care vizează dubla despăgubire care ar urma să fie suportată din bugetul de stat local nu va fi reţinută, întrucât este irelevant sub ce formă sunt utilizate sumele de bani plătite din bugetul de stat.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul pârâtei.

Înalta Curte, faţă de recursul declarat de către recurentul-chemat în garanţie Consiliul Judeţean Dâmboviţa, constată că este lipsit de interes.

În faţa instanţei de fond, recurenta-pârâtă a formulat cerere de chemare în garanţie a Consiliului Judeţean Dâmboviţa, cerere care a fost respinsă ca fiind lipsită de interes de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1909 din 14 noiembrie 2013, în raport de soluţia pronunţată cu privire la cererea de chemare în judecată.

În cadrul judecăţii în apel pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa nu a formulat critici cu privire la cererea de chemare în garanţie, în situaţia admiterii apelului, astfel încât aceasta nu a primit o dezlegare în cadrul judecăţii în apel, fiind menţinută soluţia primei instanţe privind respingerea cererii de chemare în garanţie.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că, Consiliul Judeţean Dâmboviţa nu putea declara recurs împotriva deciziei instanţei de apel, în condiţiile în care pârâta care a chemat-o în garanţie nu a formulat prin cererea de recurs critici în ceea ce priveşte menţinerea soluţiei pronunţată de către prima instanţă faţă de cererea de chemare în garanţie şi această cerere nu a primit o dezlegare din partea instanţei de apel, recursul acestei părţi urmând a fi socotit lipsit de interes, criticile formulate de către recurentul-chemat în garanţie neputând fi analizate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat atât recursul reclamantei Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului sector 1, cât şi pe cel al pârâtei Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa şi să respingă ca fiind lipsit de interes recursul chematei în garanţie Consiliul Judeţean Dâmboviţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului sector 1 şi de recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dâmboviţa împotriva Deciziei nr. 40 din 2 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge recursul declarat de recurentul-chemat în garanţie Consiliul Judeţean Dâmboviţa împotriva Deciziei nr. 40 din 2 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca fiind lipsit de interes.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2016.

Procesat de GGC - CT