Quantum of moral damages in compulsory vehicle liability insurance and applicability of statutory late-payment penalties to non-pecuniary harm

Decizia nr. 1118/2015

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 6645 din 19 noiembrie 2013 pronunţată în Dosarul nr. x/100/2013 al Tribunalului Maramureş s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., personal şi în calitate de reprezentant legal al minorei B., C. şi D. şi E., în contradictoriu cu pârâtele SC F. SA cu sediul în Bucureşti şi SC F. SA - sucursala Maramureş şi în consecinţă:

A fost obligată pârâta SC F. SA să plătească reclamantei A., suma de 11.046 RON reprezentând despăgubiri şi suma de 300.000 RON daune morale, la care se calculează penalităţi de 0,1% pe zi, începând cu data de 01 ianuarie 2013 şi până la data plăţii debitului principal.

A fost obligată pârâta SC F. SA să plătească reclamanţilor C. şi D., daune morale în cuantum de 150.000 RON pentru fiecare, la care se calculează penalităţi de 0,1% pe zi, începând cu data de 01 ianuarie 2013 şi până la data plăţii debitului principal.

A fost obligată pârâta SC F. SA să plătească reclamantei A. în calitate de tutore al minorei B. daune morale în cuantum de 500.000 RON, la care se calculează penalităţi de 0,1% pe zi, începând cu data de 01 ianuarie 2013 şi până la data plăţii debitului principal.

A fost obligată pârâta SC F. SA să plătească reclamantei E., suma de 13.901 RON despăgubiri şi daune morale în cuantum de 100.000 RON, la care se calculează penalităţi de 0,1% pe zi, începând cu data de 01 ianuarie 2013 şi până la data plăţii debitului principal.

S-a respins cererea privind acordarea indemnizaţiei lunare pentru minora B.

Curtea de Apel Cluj, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 417/2014 din 02 octombrie 2014 a respins apelul declarat de către pârâta SC F. SA împotriva sentinţei 6645 din 19 noiembrie 2013 a Tribunalului Maramureş, care a fost păstrată în întregime.

Împotriva acestei decizii SC F. SA a declarat recurs fără a indica temeiul de drept pe care se întemeiază.

În motivarea cererii de recurs, recurenta pârâtă critică soluţia instanţei de apel cu privire la cuantificarea prejudiciului moral şi identificarea criteriilor de apreciere a cuantumului acestuia, susţinând că între valoarea daunelor solicitate şi cuantumul admis de instanţă trebuie să existe un echilibru astfel încât valoarea daunelor acordate să nu ducă la o îmbogăţire fără just temei, dar nici să fie derizorii.

Recurenta susţine că acordarea unor despăgubiri pentru daune morale în dezacord cu nivelul suportabil al primelor de asigurare riscă să blocheze sistemul RCA care constituie un mecanism social - G.

Aşadar, recurenta critică decizia în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate reclamanţilor în sumă de 450.000 RON pentru fiecare.

Recurenta apreciază că obligarea la plata penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere este nelegală făcând trimitere la dispoziţiile art. 36 şi art. 37 din Ordinul nr. 50/2010, susţinând că daunele morale nu pot fi supuse unei cuantificări exacte nefiind astfel operantă nici aplicarea unei penalităţi de 0,1% pe zi de întârziere. În concluzie, se invocă de fapt lipsa de incidenţă a prevederilor art. 36 şi art. 37 din Ordinul nr. 50/2010 în cadrul acordării daunelor morale.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost motivat şi reaprecierea cuantumului daunelor morale acordat reclamanţilor.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimaţii reclamanţi A. şi ca reprezentant al minorei B., C., D. şi E. au solicitat în principal: în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ. - respingerea recursului ca inadmisibil întrucât motivele invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.; iar în subsidiar - respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 26 februarie 2015 a fost încuviinţat, în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 04 martie 2015.

Intimaţii reclamanţi A. şi ca reprezentant al minorei B., C., D. şi E. au depus punct de vedere asupra raportului prin care au susţinut că recursul nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând excepţia nulităţii recursului şi decizia recurată prin raportare la criticile aduse prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, urmând a respinge excepţia nulităţii şi recursul pârâtei, pentru următoarele considerente:

Din expunerea argumentelor prezentate, se constată că există critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., astfel încât recursul va fi analizat din această perspectivă, motiv pentru care excepţia nulităţii invocată de către intimaţii reclamanţi, va fi respinsă.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv recurenta a adus în discuţie cuantumul daunelor morale şi penalităţile la care a fost obligată cu referire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 36 şi art. 37 din Ordinul CSA nr. 5/2010, criticile fiind nefondate.

În prezent, la nivel legislativ şi de principiu nu există criterii obiective, abstracte, respectiv acele criterii precise, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor băneşti pentru repararea prejudiciilor morale, astfel încât instanţele se „ghidează" după criterii subiective, variabile de la caz la caz. Emblematică, din acest punct de vedere, este jurisprudenţa în materia daunelor morale pentru prejudiciile nepatrimoniale cauzate prin accidente de autovehicule.

Daunele morale constituie consecinţe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu un conţinut neeconomic şi care rezultă din atingerile şi încălcările drepturilor personale nepatrimoniale şi se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, etc.

În legătură cu natura daunelor morale, aşa cum se desprinde din literatura juridică şi din practica judiciară, acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menţin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităţilor materiale şi întinderea ei nu poate fi determinată decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar şi nu prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanţei în cunoaşterea sufletului uman şi a reacţiilor sale.

La aceste considerente ar trebui adăugat şi exigenţa unei limite naturale: daunele morale să nu fie excesive, nerezonabile, fără simţul măsurii, să nu devină astfel spoliatoare şi nelegitime, căci, după cum s-a observat de asemenea în practică, „prejudiciul moral trebuie să fie dovedit, dar judecătorii au obligaţia să-l aprecieze în raport de gravitatea şi importanţa sa şi fără a se ajunge la realizarea unui dezechilibru de interese".

Despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, în absenţa unor probe materiale judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât priveşte întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţa urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

Un criteriu fundamental consacrat de doctrina şi jurisprudenţă, în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea unor asemenea despăgubiri implică, fără îndoială şi o doza de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

În speţă, instanţa de apel a ţinut cont de importanţa valorilor lezate, dar şi de gravitatea şi intensitatea durerilor psihice suferite de reclamanţi prin pierderea mamei, respectiv a fiicei, precum şi de necesitatea ca sumele acordate să nu constituie, totuşi, o sursă de îmbogăţire, ci să rămână doar un mijloc de compensaţie, de alinare a durerii psihice suferite.

Tot sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod judicios instanţa de apel a avut în vedere criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în art. 49 din Ordinul CSA nr. 50/2010, referitoare la legislaţia şi jurisprudenţa din România. Din perspectivă jurisprudenţiaiă, trebuie reţinut că atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluţionat cauze similare celei de faţă, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională, ci au avut în vedere şi o judecată în echitate prin raportare şi la consecinţele negative suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat. Toate aceste aspecte, circumstanţiale situaţiei particulare cauzei, au fost expuse în raţionamentul logico - juridic al soluţiei pronunţate în privinţa determinării despăgubirilor, menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanţi.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, recurenta pârâtă face referire la exemple din jurisprudenţa internă solicitând diminuarea sumelor acordate cu acest titlu prin decizia din apel.

Or, practica judiciară invocată în motivarea recursului nu poate fi valorificată în prezenta speţă, deoarece vizează situaţii diferite, suferinţele de ordin psihic şi moral fiind apreciate de la caz la caz, fără a se putea ajunge la o uniformizare.

Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunţat soluţii diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate, nefiind de natură să influenţeze soluţia din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanţa de judecată este suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii, în spiritul şi litera legii.

Modalitatea în care instanţa de apel a cuantificat daunele morale cuvenite reclamanţilor a condus la stabilirea unor valori rezonabile, care asigură o justă compensaţie pentru suferinţele lor, nefiind de natură a conduce la îmbogăţirea fără just temei a acestora.

În ceea ce priveşte plata penalităţilor în cuantum de 0,1 % pe zi de întârziere începând cu data de 01 ianuarie 2013, la care pârâta a fost obligată prin decizia recurata, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut aplicarea prevederilor art. 36 alin. (1) şi art. 37 din Ordinul nr. 50/2010 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, de aprobare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare pe parcursul derulării procedurii administrative de despăgubire. Ca atare, se constată că obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere a fost întemeiată în drept pe dispoziţii legale a căror aplicabilitate nu este contestată cu argumente juridice în recurs, situaţie în care simpla susţinere a recurentei pârâte, în sensul că nu ar datora aceste penalităţi, nu poate fi valorificată în cadrul căii de atac a recursului.

În raport cu aceste considerente, constatând că motivele de recurs invocate de părţi nu sunt fondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC F. SA Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 417/2014 din 02 octombrie 2014, pronunţată de către Curtea de Apel Cluj, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2015.