Material jurisdiction for tort claims against a public authority arising from unpaid dividends: classification as civil liability rather than administrative jurisdiction.

Decizia nr. 1112/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Judecătoria sectorului 1 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 6125/2013 din 21 martie 2013, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, avându-se în vedere că reclamantul A. prin acţiunea formulată la 06 aprilie 2012, a solicitat obligarea pârâţilor Depozitarul Central SA Bucureşti, Fondul Proprietatea SA Bucureşti şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti la plata sumei de 47.494,20 RON, reprezentând dividende aferente anilor 2008-2009 corespunzător unui număr de 500.000 acţiuni deţinute de Fondul Proprietatea în temeiul conversiei realizate prin decizia nr. 199 din 07 aprilie 2008, cu dobânda legală aferentă calculată de la data de 01 ianuarie 2009 până la plata efectivă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că potrivit art. 2 C. proc. civ., tribunalul este competent să judece doar cererile a căror valoare depăşeşte 500.000 RON, însă potrivit dispoziţiilor speciale ale art. 63 din Legea nr. 31/1990, competenţa materială de soluţionare a litigiului revine tribunalului în circumscripţia căruia societatea îşi are sediul principal.

2. Prin sentinţa civilă nr. 2882 din 04 iunie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că la data de 04 noiembrie 2013, cererea de chemare în judecată a fost modificată în sensul că instanţa a fost învestită cu o acţiune de drept comun, în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispoziţiile art. 998 C. civ., solicitând în principal obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti care se află în culpă la plata despăgubirilor civile în sumă de 47.494,20 RON, echivalentul valorii dividendelor cuvenite pentru perioada 2008-2009, pentru un număr de 500.000 acţiuni deţinute la Fondul Proprietatea, obţinute în temeiul titlului de conversie reprezentat de decizia nr. 199 din 7 aprilie 2008 emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti, precum şi la plata dobânzilor legale practicate de Banca Naţională a României, calculate începând cu data de 01 ianuarie 2009 şi până în ziua plăţii, iar în subsidiar obligarea în solidar a pârâţilor Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti, Fondul Proprietatea SA Bucureşti şi Depozitarul Central SA Bucureşti la plata aceloraşi despăgubiri civile.

Reclamantul a arătat în cuprinsul cererii modificatoare, în mod expres, că înţelege să se îndrepte împotriva pârâtei ce se află în culpă, şi nu numai împotriva societăţii la care deţine acţiuni, ceea ce înseamnă că a schimbat caracterul societar al acţiunii civile iniţiale, aceasta devenind, aşa cum s-a arătat o acţiune în răspundere delictuală.

Tribunalul a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 181 C. proc. civ. deoarece păstrarea competenţei de soluţionare a cauzei de către instanţa iniţial învestită operează numai în ipoteza stabilirii competenţei potrivit criteriului valorii obiectului cererii şi în situaţia modificării cuantumului acestei valori, dar că în cauză, ceea ce s-a modificat este însăşi natura obiectului cererii, precum şi cauza acesteia, ceea ce reclamă aplicarea altor norme de procedură.

S-a reţinut că prin art. 219 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., a fost abrogat expres art. 2 pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia tribunalul este competent să soluţioneze procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 RON, că cererea reclamantului a fost înregistrată la 06 aprilie 2012, după intrarea în vigoare a acesteia la 01 octombrie 2011.

Conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalul este competent să soluţioneze procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON, rezultând, din interpretarea per a contrario a acestor dispoziţii, că revine judecătoriei competenţa de soluţionare a litigiilor comerciale patrimoniale al căror obiect are o valoare de până la 500.000 RON conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Tribunalul a reţinut că întrucât valoarea obiectului acţiunii este sub 500.000 RON, competenţa de soluţionare a cererii revine judecătoriei ţinând seama de dispoziţiile art. 1 pct. 1 C. proc. civ.

Instanţa a precizat că nu se constată ivirea unui conflict negativ de competenţă deoarece declinările dispuse de cele două instanţe implicate (Judecătoria sectorului 1 în favoarea Tribunalului Bucureşti, respectiv Tribunalul Bucureşti în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti) nu au fost generate de aceeaşi cerere, ci de cereri diferite, având obiecte şi cauze distincte.

3. Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin încheierea de şedinţă din 30 octombrie 2014, a constat că nu este competentă din punct de vedere material să soluţioneze cererea, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, spre soluţionarea acestuia.

În motivarea hotărârii, judecătoria a reţinut că reclamantul prin precizarea cererii la 04 noiembrie 2013 depuse în dosarul Tribunalului Bucureşti a invocat în susţinerea acesteia în continuare raporturile juridice date de calitatea de proprietar a unor acţiuni, respectiv raporturi juridice reglementate prin dispoziţiile Legii nr. 31/1990, iar nu drepturi de creanţă sau obligaţii de a da opozabile erga omes specifice răspunderii civile delictuale la care face trimitere instanţa în motivarea sentinţei nr. 2882 din 4 iunie 2014 şi că fapta ilicită care atrage răspunderea pârâtei constă în aceea că Fondul Proprietatea SA nu a achitat dividendele cuvenite pentru cele 500.000 acţiuni, pe care le deţine conform titlului de conversie din anul 2008.

4. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 77 din 17 decembrie 2014, soluţionând conflictul negativ de competenţă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că chiar dacă obiectul cererii a rămas acelaşi, pretenţii în valoare de 47.494,20 RON, reclamantul prin precizarea de acţiune nu a mai solicitat această sumă cu titlu de dividende cuvenite în calitate de acţionar, ci ca despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale pentru lipsirea de drepturile aferente unui număr de 500.000 acţiuni emise de Fondul Proprietatea, a constatat că a avut loc o modificare a cauzei cererii de chemare în judecată şi nu doar a temeiului de drept expres invocat, premisele celor două cereri fiind diferite: iniţial invocându-se calitatea de acţionar pentru culegerea fructelor, respectiv încălcarea dreptului la dobândirea unui număr de acţiuni pentru recunoaşterea dreptului la despăgubiri, ca ulterior să ceară pretenţii civile în valoare de 47.494,20 RON, în baza răspunderii civile delictuale, care atrag competenţa materială a judecătoriei potrivit art. 2 pct. 1 C. proc. civ. din forma în vigoare la data înregistrării acţiunii iniţiale.

Curtea a constatat că în această situaţie nu sunt incidente dispoziţiile art. 63 din Legea nr. 31/1990 republicată, pentru că reclamantul nu a urmărit în principal valorificarea drepturilor recunoscute de legea menţionată, ci a drepturilor la despăgubiri recunoscute de legislaţia specială în materia retrocedării proprietăţilor, dobândirea acţiunilor la Fondul Proprietatea constituind doar o formă de acordare a acestor despăgubiri. Totodată, dispoziţiile art. 181 C. proc. civ. nu sunt relevante în prezenta analiză deoarece conflictul de competenţă nu a fost generat de determinarea în mod diferit a valorii obiectului cauzei, ci a materiei în care a fost promovat litigiul de faţă.

5. Împotriva sentinţei civile nr. 77 din 17 decembrie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Curtea de Apel, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, având în vedere că acţiunea acestuia este îndreptată împotriva unei autorităţi aparţinând administraţiei publice centrale, respectiv a instituţiei sale şi că în această situaţie sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 pct. 1 C. proc. civ.

6. Analizând recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 77 din 17 decembrie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, din perspectiva criticilor formulate şi temeiurilor de drept arătate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea introductivă înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 14 septembrie 2012 reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor Depozitarul Central SA Bucureşti, Fondul Proprietatea SA Bucureşti şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti la plata sumei de 47.494,20 RON, reprezentând dividende aferente anilor 2008-2009 corespunzător unui număr de 500.000 acţiuni deţinute de Fondul Proprietatea în temeiul conversiei realizate prin decizia nr. 199 din 07 aprilie 2008 emisă de Agenţia Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cu dobânda legală aferentă calculată de la data de 01 ianuarie 2009 până la plata efectivă, în temeiul Legii nr. 31/1990, republicată.

Reclamantul prin precizarea de acţiune depusă la 04 noiembrie 2013, a menţionat faptul că instanţa a fost învestită cu o acţiune de drept comun, în baza răspunderii civile delictuale, întemeiată pe dispoziţiile art. 998 C. civ., solicitând pretenţii în valoare de 47.494,20 RON, reprezentând daune interese constând în echivalentul dividendelor neîncasate aferente unui număr de 500.000 acţiuni emise de Fondul Proprietatea.

Cu privire la competenţa jurisdicţiei de contencios administrativ.

Pentru a determina jurisdicţia competentă să soluţioneze procesul, Înalta Curte constată că se impune a fi examinate natura şi obiectul contractului care constituie izvorul obligaţiilor din care s-a născut litigiul, calitatea părţilor şi caracterul normelor care reglementează competenţa.

Materia contenciosului administrativ este definită în art. 1 din Legea nr. 554/2004, modificată care prevede că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Totodată, în sensul legii contenciosului administrativ [art. 2 alin. (1) lit. b)] noţiunea de autoritate publică semnifică orice organ al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale care acţionează, în regim de putere publică pentru satisfacerea unui interes public astfel cum este definit în art. 2 lit. c) ca fiind interesul care vizează ordinea de drept, garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 se defineşte noţiunea de act administrativ, ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ.

Prin urmare sunt supuse jurisdicţiei contenciosului administrativ litigiile privind anularea unui act administrativ unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în regim de putere publică, sau nesoluţionarea în termen ori refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri de către autoritatea publică, ca putere publică, în sfera sa de activitate administrativă.

În cauză, raporturile dintre părţi nu sunt raporturi de drept administrativ respectiv raporturi reglementate de normele dreptului administrativ, în legătură cu organizarea şi exercitarea competenţei organelor administraţiei publice, deoarece nici una din trăsăturile esenţiale care caracterizează raporturile de drept administrativ nu se regăsesc în cauză, respectiv unul din subiectele raportului să fie purtător al autorităţii publice, determinând, în condiţiile legii, un anumit comportament pentru celălalt subiect, în regim de putere publică.

Cu privire la calitatea părţilor, se impune a preciza în acest punct al analizei raporturilor dintre părţi, că recurentul reclamant şi-a fundamentat acţiunea ce formează obiectul prezentului dosar pe dreptul comun, în baza răspunderii civile delictuale, întemeiată pe dispoziţiile art. 998 C. civ., solicitând pretenţii în valoare de 47.494,20 RON, reprezentând daune interese constând în echivalentul dividendelor neîncasate aferente unui număr de 500.000 acţiuni emise de Fondul Proprietatea, astfel că pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti, nu acţionează în calitate de autoritate publică în accepţiunea Legii nr. 554/2004.

În speţă se constată că fiind vorba despre o competenţă de drept comun, nu sunt incidente dispoziţiile art. 181 C. proc. civ. deoarece păstrarea competenţei de soluţionare a cauzei de către instanţa iniţial învestită operează numai în ipoteza stabilirii competenţei potrivit criteriului valorii obiectului cererii şi în situaţia modificării cuantumului acestei valori, or, ceea ce s-a modificat este însăşi natura obiectului cererii, precum şi cauza acesteia, fapt ce reclamă aplicarea unor alte norme de procedură.

Astfel, cererea a fost înregistrată la data de 06 aprilie 2012, după momentul intrării în vigoare a Legii nr. 71/2011, la 01 octombrie 2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., lege care prin art. 219 a abrogat expres art. 2 pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia tribunalul este competent să soluţioneze ca instanţă de fond procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 RON.

În competenţa după materie potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile în materie civilă, al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani, rezultând, din interpretarea per a contrario a acestor dispoziţii că revine judecătoriei competenţa de soluţionare a litigiilor comerciale patrimoniale al căror obiect are o valoare de până la 500.000 RON, sau al căror obiect este neevaluabil în bani conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ.

În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti în mod corect a apreciat că judecătoria este instanţa competentă să soluţioneze litigiul, chiar dacă obiectul cererii a rămas la aceeaşi valoare de 47.494,20 RON, aceasta fiind sub 500.000 RON, iar precizarea acţiunii depuse de reclamant a modificat cauza cererii de chemare în judecată iniţială, nu doar temeiul de drept expres invocat, întrucât s-a urmărit valorificarea drepturilor la despăgubiri recunoscute de legislaţia specială în materia retrocedării proprietăţilor, dobândirea acţiunilor la Fondul Proprietatea constituind doar o formă de acordare a acestor despăgubiri.

În raport de considerentele anterior expuse, constatând că nu se verifică motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reţinând că prin hotărârea atacată cu recurs au fost aplicate corect dispoziţiile legale privind competenţa materială, dispoziţii care sunt de ordine publică, Înalta Curte, în art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 77 din 17 decembrie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 77 din 17 decembrie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2015.