Recovery of retention for quality guarantee conditioned on absent reception protocol and limits of judicial review of factual findings at cassation

Decizia nr. 1110/2015

Asupra recursurilor de faţă;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secţia comercială de contencios administrativ, la data de 23 februarie 2011 sub nr. x/113/2011, reclamanta A. SRL a chemat în judecată pârâta B. SRL, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 189.569,96 RON reprezentând contravaloare facturi emise conform situaţiei anexe, obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în conformitate cu art. 14.3 din contractul de subantrepriză din 14 mai 2009, de la data scadenţei până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969, art. 1073, art. 1066, art. 1294, art. 1361, art. 7201-9 C. proc. civ., art. 43 C. com.

Pârâta B. SRL a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia prematurităţii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată; cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 256 din 24 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Brăila, secţia a ll-a civilă de contencios, administrativ şi fiscal, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, la data de 10 noiembrie 2011 sub nr. x/3/2011.

La data de 9 octombrie 2012 reclamanta a depus cerere precizatoare, prin care a arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 189.569,96 RON reprezentând debit restant în plata facturilor fiscale, la plata sumei de 92.159,49 RON penalităţi de întârziere, în conformitate cu art. 14.3 din contractul de subantrepriză din 14 mai calculate de la data scadenţei până la data de 8 octombrie 2012 şi în continuare până la data plăţii efective, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin cererea precizatoare reclamanta a arătat că suma de 129.519,75 RON reprezintă contravaloarea facturii fiscale din 12 februarie 2010, aferentă situaţiei de lucrări din 20 ianuarie, iar restul debitului principal pretins reprezintă rest de plată din facturile fiscale din anul 2009. Reclamanta a depus şi modul de calcul al penalităţilor de întârziere.

Reclamanta a depus o nouă cerere precizatoare la data de 10 ianuarie 2013 prin care a precizat cuantumul penalităţilor de întârziere solicitate până la data de 9 ianuarie 2013, respectiv 97.432,46 RON.

Prin încheierea din 18 octombrie 2012 au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi inadmisibilităţii, ca neîntemeiate.

Prin sentinţa civilă nr. 7341 din 19 decembrie 2013 instanţa a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. SRL, prin lichidator C., în contradictoriu cu pârâta B. SRL, astfel cum a fost precizată, şi a obligat pârâta să plătească reclamantei 129.519,75 RON contravaloare lucrări şi 66.896,95 RON penalităţi de întârziere, respingând celelalte pretenţii ale reclamantei ca neîntemeiate.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că la data de 14 mai 2009, reclamanta A. SRL, în calitate de subantreprenor, a încheiat cu pârâta B. SRL, în calitate de antreprenor, contractul de subantrepriză din 14 mai 2009, prin care reclamanta s-a obligat să execute lucrări de amenajări interioare şi exterioare pentru spaţiile ce se vor executa la obiectivul Tipografia D. Corp B - P+1E , situat în Bucureşti, sector 2, în conformitate cu caietul de sarcini, specificaţiile tehnice, cu prevederile documentaţiei de execuţie, detaliilor şi devizelor oferta de execuţie, precum şi a standardelor, normelor, prescripţiilor tehnice şi legislaţiei în vigoare, iar pârâta s-a obligat să achite contravaloarea acestor lucrări.

Contractul a fost încheiat pe o durată de 1 an şi se prelungeşte de drept, pe aceeaşi perioadă, dacă niciuna din părţi nu notifică celeilalte încetarea la termen a colaborării, cu cel puţin 30 de zile anterior datei încetării.

Părţile au convenit asupra modului de calcul al valorii totale a lucrărilor prin art. 2 din contract, iar cu privire la plăţi prin art. 14 din contract.

Proiectul contractat a suferit mai multe modificări la cererea beneficiarului, demolându-se lucrări deja executate şi reconstruindu-se altele noi, expertul identificând peste 20 de dispoziţii de şantier şi peste 40 de comunicări din partea proiectantului cu privire la aceste modificări.

În legătură cu cererea reclamantei privind plata contravalorii garanţiei de bună execuţie în sumă totală de 60.050,21 RON, s-a reţinut că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 12 din contract, conform cărora perioada de garanţie este de 12 luni pentru lucrările executate şi curge de la data încheierii procesului verbal la terminarea lucrărilor şi se termină la data recepţiei finale pentru aceste lucrări. Garanţia de bună execuţie, în cuantum de 10% din valoarea lucrărilor executate, se va reţine succesiv din fiecare factură emisă. Suma reţinută ca şi garanţie de bună execuţie va fi restituită integral la semnarea procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

Garanţia de bună execuţie a fost reţinută succesiv din fiecare factură emisă, conform art. 12 din contract.

A constatat prima instanţă că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 12 din contract pentru a se dispune restituirea garanţiei de bună execuţie, având în vedere că nu s-a făcut dovada semnării procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, împrejurare recunoscută de reclamantă prin răspunsul la întrebarea nr. 2 din interogatoriul propus de pârâtă.

Cu privire la debitul în cuantum de 129.519,75 RON, reprezentând contravaloare lucrări aferente situaţiei de lucrări din 20 ianuarie 2010, conform facturii fiscale din 12 februarie 2010, prima instanţă a reţinut că reclamanta a executat lucrările cuprinse în situaţia de lucrări din 20 ianuarie 2010, după cum rezultă din coroborarea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei cu constatările şi concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, astfel încât este îndreptăţită la plata contravalorii acestor lucrări, conform contractului încheiat de părţi.

Prin adresa din 12 februarie 2010 reclamanta a comunicat pârâtei factura fiscală din 12 februarie 2010, după cum rezultă din înscrisurile depuse de pârâtă la dosarul cauzei. Situaţia de lucrări nu a fost contestată în termenul prevăzut de art. 14.2 din contract, astfel încât se consideră admisă la plată.

Executarea lucrărilor a căror contravaloare se solicită a fost constatată de expertul în construcţii desemnat în cauză, în cuprinsul constatărilor şi concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză expertul reţinând că reclamantul a executat toate lucrările stabilite prin contract, inclusiv cele solicitate de proiectant datorate modificărilor fluxurilor tehnologice stabilite de beneficiar. În legătură cu deficienţele invocate de pârâtă, expertul a precizat că dovezile privind aceste deficienţe se pot regăsi numai în cartea tehnică a construcţiei, pe care expertul a solicitat-o în repetate rânduri, dar aceasta nu i-a fost pusă la dispoziţie, iar situaţiile de lucrări executate de reclamantă au fost însuşite de pârâtă fără obiecţiuni.

Referitor la nerespectarea standardelor de calitate şi întârzierile în efectuarea lucrărilor, invocate de pârâtă, s-a mai reţinut că pârâta nu a indicat concret care sunt aceste lucrări, care sunt deficienţele constatate, data constatării, dacă s-a solicitat remedierea defecţiunilor concrete invocate. De asemenea, nu a indicat concret ce lucrări au fost efectuate şi ce deficiente au fost remediate de alţi contractanţi.

În legătură cu constatările şi concluziile raportului de expertiză prima instanţă a reţinut că nu au fost formulate obiecţiuni la raportul de expertiză şi nu s-a solicitat efectuarea unei noi expertize.

Totodată, având în vedere dispoziţiile art. 14.3 din contract, potrivit cărora părţile au convenit ca în cazul în care antreprenorul nu achită factura în termenul prevăzut în contract, subantreprenorul este îndreptăţit să primească o penalizare egală cu 0,05% din valoarea sumei rămase de achitat, văzând şi prevederile art. 969 şi art. 1066 C. civ., prima instanţă a apreciat că pentru neplata debitului în cuantum de 129.519,75 RON pârâta datorează penalităţi de întârziere calculate de la data exigibilităţii creanţei, 14 martie 2010, până la data de 9 ianuarie 2013, respectiv 66.896,95 RON, calculate potrivit art. 14.3 din contract.

Împotriva acestei soluţii, în termen legal, au formulat apel atât reclamanta SC A. SRL, prin lichidator Cabinet Individual de Insolvenţă C., cât şi pârâta SC B. SRL.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 282 şi urm. C. proc. civ.

Ambele părţi au formulat şi întâmpinări, solicitând respingerea apelului părţii adverse ca nefondat.

Prin decizia civilă nr. 1138 din 26 noiembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta pârâtă SC B. SRL împotriva încheierii de şedinţă din data de 18 octombrie 2012 şi a sentinţei civile nr. 7341 din data de 19 decembrie 2013, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, ca nefondat.

A fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă SC A. SRL, prin lichidator Cabinet Individual de Insolvenţă C., împotriva sentinţei civile nr. 7341 din data de 19 decembrie 2013.

A fost schimbă, în parte, sentinţa apelată în sensul că a fost obligată pârâta SC B. SRL şi la plata penalităţilor de întârziere în continuare, până la data plăţii efective a debitului de 129.519,75 RON.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În ce priveşte apelul formulat de pârâta SC B. SRL.

În privinţa criticii referitoare la greşita respingere de către prima instanţă a excepţiei prematurităţii, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a comunicat pârâtei somaţia din data de 20 mai 2010, prin care a pretins acesteia din urmă plata sumei de 189.569,96 RON (în care era inclusă şi suma de 129.519,75 RON reprezentând contravaloare lucrări), somaţie la care pârâta SC B. SRL a şi răspuns, la data de 27 mai 2010, potrivit propriilor susţineri precum şi înscrisului de la dosarul de fond, răspuns prin care pârâta a arătat, în mod expres, reclamantei că apreciază că pretenţiile financiare ale A. nu sunt întemeiate, pârâta fiind în fapt cea prejudiciată de serviciile prestate în mod defectuos şi cu întârziere de către reclamantă, prejudiciu ce va fi acoperit prin reţinerea sumei de 189.569,96 RON.

Cu privire la această somaţie, apelanta pârâtă a susţinut că nu îndeplineşte exigenţele impuse de art. 7201 C. proc. civ., astfel că în mod greşit ar fi apreciat prima instanţă că în cauză a fost îndeplinită procedura prealabilă.

Critica nu a fost reţinută, având în vedere faptul că procedura de conciliere nu trebuie să aibă un caracter formal, aceasta având ca şi scop degrevarea instanţei de litigiile în care există posibilitatea împăcării părţilor. Astfel, prevederile art. 7201 C. proc. civ. privind efectuarea concilierii prealabile, în litigiile comerciale evaluabile în bani, sunt obligatorii. În schimb termenele, condiţiile, locul, mijloacele şi modalităţile de manifestare a voinţei părţilor, cât şi conţinutul concret al înscrisurilor sunt recomandate începând cu alineatul doi al articolului menţionat şi nu reprezintă condiţii cerute imperios de lege, astfel că nerespectarea unora dintre acestea nu atrage, automat, nulitatea concilierii prealabile ci numai dacă partea dovedeşte o vătămare. În speţă însă, în afara criticilor formulate cu privire la fondul pretenţiilor reclamantei intimată, pretenţii nerecunoscute de apelanta pârâtă, aceasta nu invocă şi nici nu dovedeşte nicio vătămare ce i-ar fi fost adusă prin modul concret în care reclamanta a înţeles să îi aducă la cunoştinţă pretenţiile.

În consecinţă, faţă de poziţia clar exprimată a apelantei pârâte, instanţa de apel a apreciat că părţile nu pot soluţiona litigiul prin conciliere directă, situaţie faţă de care, a constatat critica privind modul de soluţionare a excepţiei prematurităţii ca fiind nefondată.

În privinţa susţinerii potrivit căreia factura fiscală din 12 februarie 2010, în valoare de 129.519,75 RON nu ar fi fost niciodată recepţionată de către apelanta pârâtă şi nici înregistrată în evidenţele sale contabile, instanţa de apel a constatat că nici aceasta nu poate fi reţinută.

Astfel, pe de-o parte, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, această factură precum şi adresa de înaintare a acesteia au fost depuse la dosarul cauzei, în copii certificate pentru conformitate cu originalul, chiar de către apelanta pârâtă, care neagă primirea lor.

De altfel apelanta a susţinut şi că simpla împrejurare că nu ar fi refuzat primirea de la curier a facturii, respectiv simpla recepţionare a facturii, nu poate avea semnificaţia acceptării acesteia.

Instanţa de apel a reţinut însă că, potrivit răspunsurilor apelantei pârâte la interogatoriul propus de reclamantă în faţa primei instanţe, aceasta a înregistrat factura fiscală din 12 februarie 2010 în propriile evidenţe contabile. Susţinerea sa în sensul că această înregistrare în propria contabilitate nu reprezintă o acceptare tacită a facturii, nu a putut fi primită. Factura din 12 februarie 2010 reprezintă contravaloarea corespunzătoare situaţiei de lucrări din 20 ianuarie 2010, conform celor înscrise în mod expres în cuprinsul ei şi nu restituirea garanţiei de bună execuţie, iar despre această factură apelanta pârâtă a susţinut, pe de-o parte, că nu i-ar fi fost comunicată, dar pe de altă parte, a depus-o în copie certificată cu originalul la dosar şi a înregistrat-o în propria contabilitate.

Faţă de aceste dovezi privind comunicarea facturii către apelanta pârâtă, instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiată susţinerea pârâtei în sensul că nefiindu-i comunicată factura, nici nu ar fi început să curgă termenul prevăzut de art. 14.2 din contractul încheiat între părţi în care pârâta ar fi putut refuza la plată această factură şi situaţia de lucrări aferentă.

Aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, în condiţiile în care apelanta pârâtă nu a făcut dovada că ar fi emis vreo pretenţie în legătură cu situaţia de lucrări corespunzătoare facturii din 12 februarie 2010, potrivit dispoziţiilor art. 14.2 din contract, aceasta se consideră admisă la plată.

În consecinţă, în mod corect a apreciat prima instanţă că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale în privinţa contravalorii lucrărilor efectuate conform situaţiei de lucrări din 20 ianuarie 2010, câtă vreme această situaţie de lucrări nu a fost contestată, apelanta pârâtă fiind obligată să o achite, potrivit prevederilor contractuale.

Nu a fost reţinută nici critica referitoare la greşita apreciere a concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, în condiţiile în care nemulţumirea apelantei pârâtă era legată de faptul că expertul nu ar fi putut constata deficienţele de executare invocate de pârâtă, deoarece nu a putut studia cartea tehnică a construcţiei. Instanţa de apel a reţinut, însă, că apelanta pârâtă nu a formulat vreo cerere reconvenţională în prezenta cauză, astfel că existenţa invocatului prejudiciu produs acesteia de către reclamantă prin executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a lucrărilor nu a putut fi cercetată în acest cadru procesual.

Cât priveşte susţinerea că, de fapt, unele lucrări nu ar fi fost efectuate de reclamantă ci de alţi subantreprenori, expertul a arătat, în mod expres, că din analiza obiectelor contractelor încheiate de pârâtă cu alţi subantreprenori şi puse la dispoziţia expertului, rezultă că aceştia au avut de executat alte lucrări decât cele ce făceau obiectul contractului încheiat cu reclamanta. În raport cu aceste contracte, expertul a concluzionat că reclamanta a executat toate lucrările stabilite prin contract, inclusiv cele solicitate de proiectant datorate modificărilor fluxurilor tehnologice stabilite de beneficiar.

În consecinţă nu a fost reţinută nici critica în sensul că expertiza efectuată în cauză nu ar fi fost utilă.

În privinţa apelului formulat de reclamanta SC A. SRL, s-a apreciat ca fiind fondată critica privind greşita obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere calculate numai până la data de 9 ianuarie 2013, respectiv limitate la cuantumul de 66.896,95 RON.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că cererea formulată de reclamantă a fost în sensul obligării pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de la data scadenţei şi până la data plăţii efective. În consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 14.3 din contract, instanţa de apel a obligat pârâta la plata penalităţilor de întârziere şi în continuare, până la data plăţii efective a debitului principal.

S-a apreciat, însă, ca nefondată critica apelatei reclamante privind soluţia pronunţată de prima instanţă referitoare la pretenţiile vizând restituirea garanţiei de bună execuţie.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 12 din contract, suma reţinută ca şi garanţie de bună execuţie va fi restituită integral la semnarea procesului verbal de recepţie la terminarea lucrărilor şi va fi garantată cu un CEC de aceeaşi valoare pe toată perioada de garanţie a lucrărilor, respectiv 12 luni. În mod corect a apreciat prima instanţă că, deoarece în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în contract pentru restituirea garanţiei, acest capăt de cerere nu poate fi admis.

În privinţa susţinerilor apelantei reclamante referitoare la eventuala intervenire a rezilierii contractului sau ajungerii acestuia la termen, instanţa de apel a apreciat că acestea nu au relevanţă în cauză, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulat şi precizat de reclamantă, condiţiile restituirii garanţiei de bună execuţie fiind reglementate în mod expres de părţi prin contract.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.

I. În recursul său recurenta-reclamantă SC A. SRL Brăila - prin lichidator judiciar Cabinet individual de insolvenţă C., a adus următoarele critici deciziei recurate:

Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte restituirea garanţiei de bună execuţie, aceasta trebuind să admită şi cererea de restituire a sumei de 60.050,21 RON, reprezentând contravaloarea garanţiei de bună execuţie, dar şi a penalităţilor de întârziere aferente acestei sume.

Potrivit art. 12 din contractul de subantrepriză din 14 mai 2009, suma reţinută ca şi garanţie de bună-execuţie trebuie restituită integral la semnarea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor şi va fi garantată cu un CEC de aceeaşi valoare pe toată perioada de garanţie a lucrărilor, respectiv 12 luni, însă, în cauza de faţă acest proces-verbal nu a fost încheiat din culpa exclusivă a pârâtei.

Acest proces-verbal de recepţie nu a fost încheiat datorită faptului că pârâta SC B. SRL Bucureşti a mai avut încheiate şi alte contracte de subantrepriză cu alte societăţi, lucrări care s-au finalizat după data la care recurenta-reclamanta a emis notificare de reziliere a contractului său de subantrepriză.

În opinia recurentei-reclamante lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nu poate constitui impediment în eliberarea garanţiei de bună-execuţie, după expirarea perioadei convenite în contract, având în vedere că recurenta-reclamanta a executat toate lucrările stabilite prin contract, lucrări însuşite de către pârâtă.

Având în vedere că pârâta a predat lucrările către beneficiar, cu siguranţă există un proces de recepţie finală în care se regăsesc şi lucrările executate de către recurenta-reclamanta.

S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

II. În recursul său recurenta-pârâtă SC B. SRL Bucureşti a adus următoarele critici deciziei recurate:

1. Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în cauză nefiind îndeplinite prevederile imperative ale art. 7201 C. proc. civ.

Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a acestor dispoziţii legale, atunci când a reţinut că termenele, condiţiile, locul, mijloacele şi modalităţile de manifestare a voinţei părţilor, cât şi conţinutul concret al înscrisurilor sunt recomandate începând cu alin. (2) al articolului menţionat şi nu reprezintă condiţii cerute imperios de lege.

În opinia recurentei-pârâte legiuitorul a reglementat în mod expres conţinutul convocării la conciliere dar şi termenul legal de exercitare al acţiunii, după îndeplinirea procedurii prealabile, or, în acest sens notificare din 20 mai 2010, trimisă recurentei-pârâte nu îndeplineşte cerinţele art. 7201 C. proc. civ., şi nu poate fi considerată convocare la conciliere prealabilă.

În fapt, reclamanta a trimis o înştiinţare/somaţie de plată prin care menţiona că pârâta îi datorează suma de 189.569,96 RON şi solicita plata acesteia în termen de 7 zile, însă această somaţie nu îndeplineşte cerinţele expres prevăzute de art. 7201 C. proc. civ.

S-a mai susţinut că, potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta, această dovadă urmând a fi anexată la cererea de chemare în judecată, însă reclamanta nu a anexat o astfel de dovadă.

De asemenea, recurenta-pârâtă a mai invocat faptul că nu au fost respectate prevederile art. 7201 alin. (3) C. proc. civ., nefixându-se o dată a concilierii care să nu fie mai devreme de 15 zile de la data primirii actelor comunicate potrivit alin. (2).

Faptul că recurenta-pârâtă a formulat un răspuns scris nu poate conduce la concluzia că s-a realizat procedura concilierii.

Recurenta-pârâtă a indicat şi practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în acest sens.

2. Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în cauză nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile contractuale.

Pentru a opera răspunderea civilă contractuală era necesar ca recurenta-pârâtă să fi săvârşit o faptă ilicită.

În acest sens, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel că recurenta-pârâtă nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul de subantrepriză, susţinând că factura din 12 februarie 2010, în valoare de 129.519,75 RON, emisă de reclamantă, nu a fost niciodată recepţionată de recurenta-pârâtă şi înregistrată în evidenţele contabile ale acesteia.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că din nicio probă aflată la dosarul cauzei nu rezultă că respectiva factură ar fi fost înregistrată în evidenţele contabile ale pârâtei, instanţa de apel interpretând în mod eronat probatoriul administrat în cauză.

Recurenta-pârâtă a arătat că există posibilitatea acceptării tacite a facturii, însă în anumite condiţii, trebuind să existe manifestarea de voinţă neîndoielnică de acceptare a facturii, simpla tăcere a destinatarului neputând avea valoarea unei acceptări tacite a facturii.

Presupusa confirmare emisă de E. nu poate atesta livrarea către pârâtă a facturii din anul 2010 şi a situaţiei de lucrări aferente, neexistând o semnătură sau ştampilă a B. pe acest document.

Recurenta-pârâtă a apreciat că inexistenţa procesului-verbal de recepţie a lucrărilor vine în sprijinul susţinerilor sale că nu ar fi primit respectiva factură.

De altfel, recurenta-pârâtă susţine că a notificat în mai multe rânduri pe reclamantă cu privire la neîndeplinirea propriilor obligaţii contractuale, invocând excepţia de neexecutare a contractului, obţinând în acest sens suspendarea forţei obligatorii a acesteia.

Prin urmare, a apreciat că recurenta-pârâtă, nu există o faptă ilicită a acesteia.

În ce priveşte prejudiciul recurenta-pârâtă a arătat că nu numai că nu recunoaşte creanţa reclamantei ci o şi contestă.

Chiar dacă factura în baza căreia reclamanta a pretins plata prejudiciului a fost înregistrată în contabilitatea acesteia, această factură nu a fost înregistrată în contabilitatea pârâtei-recurente, nefiind acceptată la plată.

Mai mult, pentru a putea fi plătită o factură reclamanta trebuia să întocmească o situaţie de lucrări, care trebuia acceptată la plată de către pârâtă, or, documentele prezentate de către reclamantă nu prezintă nicio viză de şantier sau viză a pârâtei, astfel încât nu există certitudinea că lucrările au şi fost executate şi acceptate.

De asemenea, recurenta-pârâtă a mai subliniat faptul că nu s-a încheiat un proces verbal de recepţie a lucrărilor, iar reclamanta nu a finalizat niciodată lucrările ce au făcut obiectul contractului, obligând-o pe ea să finalizeze aceste lucrări cu alţi antreprenor.

În ce priveşte penalităţile calculate de reclamantă, s-a susţinut că aceste calcule nu au fost efectuate în condiţii de legalitate sau în concordanţă cu prevederile contractului.

În ce priveşte raportul de cauzalitate dintre presupusa faptă ilicită şi presupusul prejudiciu, recurenta-pârâtă a susţinut că nu s-a făcut dovada acestui raport.

Referitor la culpa sau vinovăţia sa, recurenta-pârâtă a susţinut că nu există o astfel de vinovăţie, pentru că nu există o faptă ilicită săvârşită de ea, dimpotrivă, ea fiind cea prejudiciată de activitatea reclamantei.

3. Instanţa de apel nu a stăruit în aflarea adevărului şi nu s-a aplecat asupra probatoriilor administrate în cauză.

Astfel, în mod greşit, instanţa de apel a avut în vedere la pronunţarea deciziei recurate concluziile raportului de expertiză efectuat în faţa primei instanţe, deşi expertul a arătat că deficienţele de executare semnalate de pârâtă nu au putut fi constatate deoarece nu a putut studia cartea tehnică a construcţiei, iar lucrarea este finalizată.

Concluzia expertului este nejustificată, având în vedere că acestuia i-au fost predate contractele de subantrepriză încheiate cu alţi antreprenori care au efectuat efectiv lucrările de construcţie, astfel încât putea trage concluzia că nu reclamanta a finalizat lucrările, ci alţi subantreprenori.

Recurenta-pârâtă a apreciat că raportul de expertiză efectuat în cauză nu era util şi concludent, cât timp expertul nu a avut la dispoziţie cartea tehnică a construcţiei iar beneficiarul a refuzat să pună la dispoziţie acest document.

S-a mai apreciat că nici constatările de fapt efectuate de expert nu putea ajuta la soluţionarea cauzei, acesta constatând doar că lucrarea a fost finalizată şi predată beneficiarului, neputând face aprecieri cu privire la modul de executare al lucrărilor.

Deşi la dosarul cauzei existau documente care atestau faptul că reclamanta a întârziat în efectuarea lucrărilor iar calitatea celor efectuate a fost defectuoasă, expertul nu a ţinut cont de aceste documente.

S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

La data de 14 aprilie 2015 recurenta-reclamantă a depus la dosarul cauzei o întâmpinare cu privire la recursul formulat de intimata-pârâtă, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

La data de 20 aprilie 2015, recurenta-pârâtă a depus la dosarul cauzei o întâmpinare la recursul formulat de recurenta-reclamantă, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

I. În ce priveşte recursul recurentei-reclamante SC A. SRL Brăila.

Criticile formulate nu pot fi reţinute.

După cum însăşi recurenta-reclamantă a susţinut, potrivit art. 12 din contractul de subantrepriză din 14 mai 2009 încheiat între părţi, suma reţinută drept garanţie de bună-execuţie trebuia restituită integral la semnarea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, or, acest proces-verbal nu există, deşi lucrările au fost terminate.

Faptul că pârâta a avut încheiate şi alte contracte de subantrepriză nu duce la înlăturarea prevederilor contractuale cu privire la restituirea garanţiei de bună execuţie doar după întocmirea procesului-verbal de recepţie.

Recurenta-reclamantă trebuia fie să o cheme în judecată pe pârâtă şi să o oblige la încheierea acestui proces-verbal de recepţie, fie, dacă acesta există deja, să ceară înfăţişarea lui, pentru a putea dovedi îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 12 din contractul de subantrepriză încheiat între părţi, care constituie legea părţilor.

Având în vedere că nu sunt întrunite condiţiile contractuale pentru a putea solicita restituirea garanţiei de bună-execuţie, recurenta-reclamantă nu poate solicita nici plata penalităţilor de întârziere în legătură cu neplata la timp a acestei pretinse datorii.

II. În ce priveşte criticile formulate de recurenta-pârâtă SC B. SRL Bucureşti.

1. Criticile privind încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., nu pot fi reţinute.

Aşa după cum a reţinut şi instanţa de apel, procedura prevăzută de acest articol de lege are ca scop degrevarea instanţelor de judecată de litigiile în care există posibilitatea rezolvării pe cale amiabilă a acestora.

Există o practică curentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sensul că prevederile art. 7201 C. proc. civ. nu trebuie privite ca unele stricte, în care formalismul este determinant, ci trebuie interpretate prin prisma scopului lor, acela de a preveni aglomerarea instanţelor de judecată cu litigii în care există posibilitatea, reală, de a se soluţiona pe cale amiabilă.

Or, aşa după cum a reţinut şi instanţa de apel, fapt ce rezultă din chiar atitudinea pârâtei recurente, acest litigiu nu era posibil a fi stins pe cale amiabilă, cât timp, în urma somaţiei din 20 mai 2010, pârâta-recurentă a răspuns la data de 27 mai 2010, susţinând că pretenţiile reclamantei sunt neîntemeiate şi că de fapt ea este cea prejudiciată de serviciile prestate de către reclamantă în mod defectuos şi cu întârziere, motiv pentru care a şi pretins că va reţine suma de 189.569,96 RON, dar chiar din atitudinea pârâtei-recurente exprimată prin criticile formulate în recurs.

Prin urmare, în mod legal a reţinut instanţa de apel că nerespectarea formalismului unora dintre prevederile art. 7201 C. proc. civ., nu poate conduce la concluzia încălcării legalităţii acestei proceduri, mai ales că recurenta-pârâtă nu a dovedit în ce constă vătămarea ce i-ar fi fost produsă prin modul concret în care reclamanta i-a adus la cunoştinţă pretenţiile sale.

2. Criticile formulate la pct. 2 din motivele de recurs nu pot fi reţinute.

Deşi, aparent, recurenta-pârâtă critică nelegalitatea deciziei recurate, sub aspectul neîndeplinirii, cumulativ, a condiţiilor răspunderii civile contractuale, în fapt, aceasta face doar critici de netemeinicie în legătură cu analiza condiţiilor răspunderii civile contractuale.

Astfel, atunci când critică reţinerea greşită a săvârşirii faptei ilicite, recurenta-pârâtă critică reţinerea greşită a stării de fapt, atât de prima instanţă cât şi de instanţa de apel, contestând faptul că ea ar fi primit factura din 12 februarie 2010, emisă de către reclamantă şi neînregistrarea acesteia în evidenţele sale contabile, deşi instanţa de apel a reţinut o altă stare de fapt.

O atitudine asemănătoare o are recurenta-pârâtă şi în ce priveşte existenţa prejudiciului, aceasta contestând nu legalitatea deciziei recurate, ci starea de fapt reţinută de către instanţa de apel, în sensul că respectiva factură ar fi fost înregistrată în contabilitatea recurentei-pârâte, iar în faţa primei instanţe chiar pârâta a depus copii certificate, în conformitate cu originalul, ale facturii şi adresei de înaintare.

Recurenta-pârâtă se referă la starea de fapt atunci când invocă neîntocmirea situaţiilor de lucrări, neacceptarea acestora de către dirigintele de şantier sau lipsa vizei pârâtei, dar şi atunci când se referă la lipsa procesului-verbal de recepţie al lucrărilor.

Ca atare, cât timp pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ. au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, instanţa de recurs nu mai poate face o analiză a netemeiniciei deciziei recurate.

În ce priveşte penalităţile de întârziere, deşi s-a susţinut că acestea nu au fost calculate în condiţii de legalitate şi nici în concordanţă cu prevederile contractului, recurenta-pârâtă nu a arătat în ce constă, în mod concret, această nelegalitate sau neconcordaţă cu prevederile contractului, astfel încât instanţa de recurs nu poate face o analiză a acestor critici.

Referitor la lipsa raportului de cauzalitate şi a vinovăţiei, ca două dintre condiţiile răspunderii civile contractuale, recurenta-pârâtă s-a mărginit să afirme lipsa acestora, făcând referire, în cele din urmă, tot la lipsa faptei ilicite.

3. Nici criticile formulate la pct. 3 din motivele de recurs nu pot fi reţinute.

Instanţa de apel a stăruit în aflarea adevărului, arătând, în considerentele deciziei recurate de ce a avut în vedere expertiza efectuată în cauză şi de ce aceasta a fost utilă cauzei, arătând că, în legătură cu nemulţumirile pârâtei privind deficienţele de executare a lucrărilor, pârâta nu a formulat cerere reconvenţională, astfel încât existenţa prejudiciului invocat de aceasta nu poate fi analizată în acest cadru procesual.

Afirmaţiile recurentei-pârâte în sensul că reclamanta nu a finalizat lucrările şi că alţi subantreprenori le-au finalizat, ca şi cele privind concluziile greşite ale raportului de expertiză, nu ţin de nelegalitatea deciziei recurate, ci de netemeinicia acesteia, or, aşa după cum s-a arătat mai sus, acestea nu mai pot fi analizate în calea de atac a recursului.

Faptul că la dosarul cauzei ar fi existat documente care atestau că reclamanta a întârziat în efectuarea lucrărilor iar calitatea celor efectuate a fost defectuoasă, pe de o parte, ţine de netemeinicia deciziei recurate, iar pe de altă parte, aşa după cum a reţinut şi instanţa de apel, recurenta-pârâtă nu a formulat o cerere convenţională, care să facă posibilă verificarea, pe fond, a afirmaţiilor sale.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL Brăila prin Lichidator Judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă C. şi de pârâta SC B. SRL Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 1138 din 26 noiembrie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 23 aprilie 2015.