Start of limitation period for tort claims against mandatory motor vehicle liability insurers: accrual at victim's death versus termination of criminal proceedings

Decizia nr. 1107/2015

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 6021 din 08 octombrie 2013, a respins excepţia netimbrării.

A admis excepţia prescripţiei şi pe cale de consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta SC C. Asigurări SA (SC D. Asigurări SA), şi cu intervenientul forţat E., ca fiind prescrisă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, reclamanţii A., în calitate de nepot şi B., în calitate de soră a defunctei F., care a fost victima unui accident de circulaţie, au chemat în judecată pe pârâta SC C. Asigurări SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa aceasta să fie obligată la plata sumelor de:

- 750.000 euro (echivalent a 3.242.961 RON) cu titlul de despăgubiri pentru daune morale pentru B.

- 500.000 euro (echivalent a 2.161.974 RON) cu titlu de despăgubiri pentru daune morale pentru A.

- 20.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale şi la cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din 11 iunie 2013 tribunalul a dispus citarea în proces, pentru opozabilitate, în calitate de intervenient forţat potrivit dispoziţiilor art. 54 din Legea nr. 136/1995, a moştenitoarei persoanei responsabile de producerea prejudiciului, E.

La data de 27 decembrie 2008, în jurul orelor 17.20, G. a condus autoturismul marca YY pe şoseaua AA pe prima bandă a sensului de deplasare strada BB-strada CC şi că la intersecţia străzilor AA cu DD a surprins şi a accidentat pe numita F. care se angajase în traversarea străzii AA pe marcajul pietonal aflat în zonă.

Victima a fost lovită cu partea frontal dreaptă a autoturismului şi proiectată în faţă pe partea carosabilă, fiind internată la Spitalul de Urgenţă Bucureşti, unde a decedat la data de 01 ianuarie 2009 şi că prin raportul medico-legal de necropsie emis de INML, s-a concluzionat că leziunile traumatice vitale constatate la necropsie s-au putut produce la data de 27 decembrie 2008 prin lovire cu şi de corp dur, în condiţiile unui accident rutier şi sunt în legătură de cauzalitate directă cu decesul.

Prin rezoluţia din 23 septembrie 2011 Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a dispus încetarea urmăririi penale împotriva învinuitului G. care a decedat la 16 aprilie 2011, în baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen.

S-a reţinut că reclamanţii, în calitate de rude-soră, respectiv nepot, au solicitat obligarea pârâtei, în calitate de asigurător de răspundere civilă obligatorie, la plata despăgubirilor materiale şi morale pentru prejudiciul cauzat prin decesul victimei F. în accidentul rutier din data de 27 decembrie 2008 şi că potrivit dispoziţiilor art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, cererea acestora este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Sub aspectul excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, tribunalul a reţinut că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 conform cărora, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspundea de ea şi că în cauză, termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă la 01 ianuarie 2009, când victima a decedat, acesta fiind şi momentul în care reclamanţii au putut cunoaşte pe autorul prejudiciului.

Având în vedere că acţiunea a fost formulată la data de 30 octombrie 2012, după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, tribunalul a admis excepţia şi a respins acţiunea reclamanţilor ca prescrisă.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 699/2014 din 22 septembrie 2014, a respins apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 6021 din 08 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în contradictoriu cu intimata intervenientă E. şi intimata pârâtă SC D. Asigurări SA Bucureşti, ca nefondat.

A obligat reclamanţii la plata sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată către intimata intervenientă.

Instanţa de apel pentru a pronunţa această decizie a reţinut următoarele:

Critica reclamanţilor privind momentul de la care ar fi trebuit calculat termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, a fost apreciată ca nefondată.

Din probele administrate în cauză a rezultat că reclamanţii păgubiţi prin fapta ilicită săvârşită de şoferul G., vinovat de producerea accidentului rutier ce s-a soldat cu decesul rudei lor, au cunoscut atât paguba cât şi pe cel care răspundea de ea de la momentul producerii decesului acesteia, respectiv de la 01 ianuarie 2009 sau cel mai târziu de la 06 martie 2009, când reclamantul s-a constituit parte civilă în procesul penal, apreciindu-se că au existat suficiente elemente de a acţiona pentru a atrage răspunderea civilă delictuală a persoanei vinovate de producerea accidentului şi, prin subrogare, a societăţii de asigurare de răspundere civilă obligatorie, respectiv a pârâtei.

Instanţa a respins susţinerea reclamanţilor privind necesitatea calculării termenului de prescripţie de la data la care organele de cercetare penală au dispus încetarea urmăririi penale ca urmare a decesului făptuitorului G., respectiv de la 23 septembrie 2011, deoarece temeiul formulării acţiunii civile împotriva societăţii de asigurare cu care şoferul vinovat a încheiat contractul de asigurare, nu depindea de motivele care au condus la imposibilitatea acestora de a se îndrepta împotriva făptuitorului, ci de existenţa poliţei de asigurare care făcea dovada existenţei contractului de asigurare.

Întrucât reclamanţii au invocat prin acţiunea civilă formulată un drept propriu la despăgubiri faţă de societatea de asigurare, nu s-a putut reţine ca moment de naştere a dreptului la acţiune, data rezoluţiei de încetare a urmăririi penale faţă de şoferul decedat ulterior producerii accidentului, deoarece dreptul acestora la despăgubiri ca drept propriu decurgând din dispoziţiile art. 49 alin. (1)-(4) din Legea nr. 136/1995 nu se afla într-un raport de subsidiaritate faţă de răspunderea persoanei vinovate de producerea accidentului, care interesa numai sub aspectul producerii riscului asigurat.

În cauză, reclamanţii au ales să se îndrepte împotriva societăţii de asigurare, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 136/1995 şi ale Ordinului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 8/2008, astfel că dreptul lor este un drept propriu, independent de soarta procesului penal sau a laturii civile din procesul penal, născut anterior datei la care s-a produs decesul persoanei vinovate de producerea accidentului, deoarece răspunderea societăţii de asigurare intervine în baza contractului de asigurare, independent de răspunderea pentru fapta ilicită a persoanei vinovate, care interesează din perspectiva eventualităţii răspunderii moştenitorilor persoanei vinovate, nicidecum sub aspectul atragerii răspunderii civile în baza poliţei RCA.

În temeiul art. 274 din C. proc. civ., a obligat reclamanţii la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.000 lei către intimata intervenientă.

Împotriva deciziei civile nr. 699/2014 din 22 septembrie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului şi acţiunii lor astfel cum a fost formulată.

În criticile prezentate recurenţii reclamanţi au suţinut în esenţă următoarele:

- Decizia instanţei de apel este greşită sub aspectul soluţionării prescripţiei dreptului material la acţiune reţinând că sunt incidente dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, conform cărora prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspundea de ea sau cel mai târziu la 06 martie 2009, când reclamanţii s-au constituit parte civilă în procesul penal.

S-a precizat faptul că termenul general de prescripţie de 3 ani nu a început să curgă la data de 01 ianuarie 2009, când victima a decedat, ci de la 23 septembrie 2011, când prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 2 Bucureşti s-a dispus încetarea urmăririi penale în cauza penală ce avea ca obiect uciderea din culpă, în baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., întrucât la 16 aprilie 2011 învinuitul G. a decedat.

Persoanele prejudiciate prin fapta ilicită îşi pot recupera prejudiciul în cadrul procesului penal constituindu-se părţi civile în faza de urmărire penală sau în faţa instanţei penale, acţiunea civilă alăturându-se astfel acţiunii penale, conform C. proc. pen., sau introducând o acţiune în faţa instanţei civile.

Conform art. 19 noul C. proc. pen. „acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale".

Menţionează faptul că reclamanţii s-au constituit părţi civile în dosarul penal nr. x/P/2009 format în urma accidentului rutier din 27 decembrie 2008 produs de numitul G., dar întrucât acesta a decedat pe parcursul urmăririi penale, au fost în imposibilitate de a-şi repara prejudiciul în cadrul procesului penal prin constituirea ca părţi civile, acţiunea civilă rămânând astfel nesolutionată.

Având în vedere aspectele menţionate, reclamanţii au arătat că au introdus cererea de chemare în judecată pentru repararea prejudiciului pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 23 octombrie 2012, mai exact la un an şi o lună de la data de 23 septembrie 2011, la care procesul penal s-a oprit în faza de urmărire penală datorită decesului făptuitorului G., încadrându-se astfel în termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 pentru repararea prejudiciului.

Au susţinut că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie trebuie raportat la momentul comunicării referatului de terminare a urmăririi penale, respectiv 23 septembrie 2011, acesta fiind momentul la care părţile au cunoscut paguba efectiv şi pe cel care răspundea de ea.

- Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi jurisprudenţa C.E.D.O., privind obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată în apel, fără să aibă în vedere valoarea pricinii şi complexitatea muncii avocatului intervenientei depusă în această fază procesuală.

Analizând recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 699/2014 din 22 septembrie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, din perspectiva criticilor formulate şi temeiurilor de drept arătate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Se observă că problema de drept care a fost ridicată de recurenţii reclamanţi în cauză şi care este în contradicţie cu motivarea instanţei de apel este momentul de la care a început să curgă termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, astfel că Înalta Curte, în limitele sesizării, se va pronunţa pe aspectul criticat.

În speţă, se reţine că instanţa de apel a analizat acţiunea reclamanţilor întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în raport de prevederile art. 998 - 999 C. civ., stabilind că dreptul valorificat prin aceasta este un drept patrimonial, care este supus prescripţiei extinctive reglementate de Decretul nr. 167/1958, ceea ce este corect, iar faptul că despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu material şi moral nu schimbă cu nimic natura dreptului ce se cere a fi protejat prin acţiunea dedusă judecăţii.

Prin urmare, în privinţa valorificării pretenţiilor civile în afara procesului penal, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1, art. 3 şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în vigoare la data introducerii acţiunii, avându-se în vedere că prezenta cauză vizează o acţiune în atragerea răspunderii civile delictuale după epuizarea căilor procesuale penale.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege, iar potrivit art. 3 din acelaşi decret, termenul de prescripţie este de 3 ani.

Prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, stabilesc că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, iar potrivit art. 7 din acelaşi decret, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.

Art. 14 alin. (3) C. proc. pen. arată că repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile, iar art. 15 alin. (2) din acelaşi cod, se referă la modalităţile de exercitare a acţiunii civile în cadrul procesului penal, fără a avea vreo influenţă cu privire la dispoziţiile procesuale sau de drept material aplicabile în cadrul acţiunii civile pornite după parcurgerea procedurilor penale (constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare).

Exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal va avea influenţă asupra acţiunii civile exercitate în faţa instanţei civile, în conformitate cu dispoziţiile art. 19 alin. (2) ţinând cont de faptul că legea prevede posibilitatea suspendării judecării cauzei până la soluţionarea procesului penal.

Din cuprinsul acestor dispoziţii legale a rezultat că instanţa civilă nu este în nici un mod limitată în aplicarea dispoziţiilor legale civile, atât în ceea ce priveşte dispoziţiile procesuale, cât şi dispoziţiile de drept material.

În cauză, se constată că reclamanţii păgubiţi prin fapta ilicită săvârşită de G., şoferul vinovat de producerea accidentului rutier ce s-a soldat cu decesul mătuşii reclamantului A. şi, respectiv al surorii reclamantei B., au cunoscut atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea de la momentul producerii decesului rudei lor, respectiv de la 01 ianuarie 2009 sau cel mai târziu de la 06 martie 2009, când reclamantul s-a constituit parte civilă în procesul penal.

Se reţine astfel că instanţa de apel în virtutea rolului devolutiv al apelului în mod just a concluzionat în baza declaraţiei reclamantului de constituire ca parte civilă în dosarul penal şi a procesului verbal din 27 decembrie 2008, că reclamantului i s-a adus la cunoştinţă numele conducătorului auto vinovat de producerea accidentului, că momentul de la care se calculează termenul de prescripţie este cel mai târziu data de 06 martie 2009, apreciindu-se că rudele victimei au avut suficiente elemente obiective şi subiective de a acţiona pentru a atrage răspunderea civilă delictuală a persoanei vinovate de producerea accidentului şi, prin subrogare, a societăţii de asigurare de răspundere civilă obligatorie, respectiv a pârâtei SC D. Asigurări SA Bucureşti.

În atare situaţie, susţinerea reclamanţilor că termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 începe să curgă de la momentul comunicării referatului de terminare a urmăririi penale ca urmare a decesului făptuitorului G., respectiv de la 23 septembrie 2011, va fi respinsă întrucât temeiul formulării acţiunii civile formulate împotriva societăţii de asigurare cu care şoferul vinovat de producerea accidentului de circulaţie a încheiat contractul de asigurare, nu depindea de motivele care au condus la imposibilitatea de îndreptare a acestora împotriva făptuitorului, ci de poliţa de asigurare de natură a dovedi existenţa contractului de asigurare.

Cum reclamanţii prin acţiunea formulată au invocat un drept propriu la despăgubiri faţă de societatea de asigurare, nu se poate reţine ca şi moment de naştere a dreptului la acţiune, data rezoluţiei de încetare a urmăririi penale faţă de şoferul decedat ulterior procedurii accidentului, deoarece dreptul acestora la despăgubiri ca drept propriu decurgând din dispoziţiile art. 49 alin. (1)-(4) din Legea nr. 136/1995 nu se afla într-un raport de subsidiaritate faţă de răspunderea persoanei vinovate de producerea accidentului, care prezenta interes numai sub aspectul producerii riscului asigurat.

Avându-se în vedere că în raporturile cu societatea de asigurare, cu care s-a încheiat poliţa RCA, dreptul la acţiune s-a născut anterior datei la care s-a produs decesul persoanei vinovate de producerea accidentului, s-a apreciat în mod corect de instanţa de apel că răspunderea societăţii de asigurare intervine în baza contractului de asigurare, independent de răspunderea pentru fapta ilicită a persoanei vinovate, care interesează numai din perspectiva eventualităţii răspunderii moştenitorilor persoanei vinovate, nicidecum sub aspectul atragerii răspunderii civile în baza poliţei RCA.

Întrucât reclamanţii au ales să se îndrepte împotriva societăţii de asigurare, în temeiul dispoziţiilor speciale prevăzute de Legea nr. 136/1995 şi de Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 8/2008, se reţine că dreptul acestora este un drept propriu, independent de soarta procesului penal sau a laturii civile din procesul penal, astfel că din această perspectivă, instanţa de apel a examinat în mod corect cauza dedusă judecăţii, în limitele investirii, reţinând că pentru pretenţiile formulate de reclamanţi, conform prevederilor art. 3 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripţie de 3 ani, aplicabil în cauză s-a împlinit cu mult înainte de data introducerii acţiunii, la 30 octombrie 2012.

- Nici critica prin care recurenţii reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi jurisprudenta C.E.D.O., privind obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată în apel, fără să aibă în vedere valoarea pricinii şi complexitatea muncii avocatului intimatei interveniente nu poate fi primită.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, iar dispoziţiile art. 274 alin. (3) din acelaşi cod, prevăd că judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau complexitatea muncii îndeplinită de avocat.

Se constată că instanţa de apel a făcut aplicarea textelor de lege precitate la împrejurări concrete a căror stabilire şi apreciere este la latitudinea instanţelor devolutive, astfel că aspectul de netemeinicie referitor la aprecierea proporţionalităţii onorariului în raport de complexitatea cauzei nu poate fi verificat în această cale de atac.

În speţă, trebuie avută în vedere atât jurisprudenta naţională, cât şi şi jurisprudenta C.E.D.O., care a conturat nu numai ideea că dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. sunt aplicabile în raport de culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, ci şi cerinţa ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciul real creat părţii care a achitat cheltuielile de judecată, precum şi faptul că cheltuielile de judecată urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite şi constituie cheltuieli necesare care au fost făcute în mod real în limita unui cuantum rezonabil, aspecte care au fost dovedite în cauză, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosar.

Faţă de această situaţie, cum decizia instanţei de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul reclamanţilor ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., urmează să oblige recurenţii reclamanţi A. şi B. la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată către intimata E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 699/2014 din 22 septembrie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenţii reclamanţi A. şi B. la plata sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată către intimata E.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2015.