Defamation of public official by press: Appeals dismissed, moral damages award and right of reply upheld

Decizia nr. 1106/2015

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi D. solicitând instanţei obligarea acestora la plata sumei de 1.000.000 euro reprezentând daune morale, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată şi de asemenea, publicarea în termen de maximum 10 zile de la comunicarea hotărârii pe prima pagină a cotidianului E. a dreptului la replică şi a hotărârii pronunţate.

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că la data de 21 martie 2011 în cotidianului E. a fost publicat articolul intitulat „Probleme medicale pentru A.", însoţit şi de o fotografie a acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 12735 din 24 noiembrie 2011 Judecătoria Ploieşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Prahova.

Tribunalul Prahova prin sentinţa nr. 143 din 28 martie 2012 a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut în esenţă următoarele:

În articolul menţionat se arată că reclamantul în calitate de consilier judeţean ar avea o situaţie politică incertă, în sensul că a fost exclus din Organizaţia Judeţeană Y a PSD. De asemenea, se menţionează că reclamantul şi-ar fi ameninţat colegii din Consiliul Judeţean că-şi va da foc în sala de şedinţe şi că va da foc şi Palatului Administrativ Prahova şi va formula plângere penală pe numele tuturor consilierilor care vor „(...) vota pentru ca el să nu mai facă parte din Consiliul Judeţean Prahova".

Articolul de presă nu a fost semnat, fiind însuşit de pârâta Editura F. SA în calitate de editor al cotidianului E.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Constituţie, libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel sunt inviolabile. Libertatea de exprimare nu poate prejudicia libertatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, iar potrivit alin. (8), răspunderea civilă pentru informaţia sau creaţia adusă la cunoştinţa publică revine editorului sau autorului, în condiţiile legii.

Conform art. 69 alin. (1) din Legea nr. 3/1974, legea presei, libertatea presei nu poate fi folosită în scopuri potrivnice ordinii de drept statornicite prin Constituţie şi prin celelalte legi ori în scopuri potrivnice drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice.

Potrivit art. 998 C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pus accentul pe dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiunile care prezintă un interes public.

Acestui drept îi corespunde o „obligaţie" a jurnaliştilor de a răspândi informaţii şi idei, îndeplinindu-şi astfel rolul de „câine de pază al democraţiei", însă comunicarea informaţiilor şi ideilor asupra unor teme de interes general nu trebuie să depăşească anumite limite. Prezentarea realităţii, realizată cu rea-credinţă, depăşeşte limitele criticii acceptabile.

Articolul incriminat în cauză prezintă o înşiruire de fapte petrecute în şedinţa Consiliului Judeţean Prahova, aspecte dovedite chiar de expresiile folosite. Este adevărat că au fost emise şi unele afirmaţii personale, cum ar fi: „(...) există informaţii potrivit cărora şi fratele său se confruntă cu probleme medicale grave de aceeaşi natură", însă acestea pot fi încadrate în categoria judecăţilor de valoare admise de jurisprudenţa C.E.D.O.

Practica judecătorească este constantă în a aprecia că limitele criticii admisibile sunt mai largi în privinţa unui om politic care acţionează în calitatea sa de personaj public, decât în privinţa unui particular, cel dintâi expunându-se în mod inevitabil şi conştient unui atent control al faptelor şi gesturilor sale, atât din partea mijloacelor de informare în masă, cât şi a marelui public.

Articolul „Probleme medicale pentru A." nu poate fi catalogat drept unul calomniator, modalitatea de redactare şi conţinutul acestuia nu fac dovada că ar fi publicat cu intenţia vădită de a-i afecta imaginea publică a reclamantului, ci din contră de a informa opinia publică asupra celor întâmplate în şedinţa Consiliului Judeţean Prahova, un aspect evident de interes local.

Nefiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale, tribunalul a respins acţiunea precizată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând schimbarea în tot a acesteia şi pe fond admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

Prin încheierea de şedinţă din 4 octombrie 2012, instanţa de apel a respins excepţia tardivităţii apelului şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimaţilor B., D. şi C.

Prin decizia nr 5 din 24 ianuarie 2013, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul A.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut în esenţă următoarele:

Reclamantul exercită funcţia de consilier judeţean, persoană publică, informaţiile privitoare la comportamentul şi atitudinea acestuia fiind de interes local şi nu în cele din urmă de interes general, ca membru al unei formaţiuni politice. Articolul vizat reprezintă numai un demers jurnalistic, fără să îmbrace forma unei fapte ilicite producătoare de prejudicii morale.

Pârâtul nu a urmărit în mod expres prin articolul publicat să convingă opinia publică de veridicitatea absolută a afirmaţiilor sale, din moment ce nu a arătat ferm că reclamantul ar fi bolnav psihic, ci că, numai având în vedere comportamentul acestuia, s-a pus problema unui control medical de acest gen.

Împotriva încheierii din 04 octombrie 2012 şi a deciziei pronunţată de Curtea de Apel a formulat recurs reclamantul A. solicitând admiterea recursului, casarea încheierii şi a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia nr. 352 din 4 februarie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, a admis recursul declarat de recurentul reclamant A. împotriva încheierii de la 04 octombrie 2012 şi a deciziei nr. 5 din 24 ianuarie 2013, a fost casată decizia recurata, fiind trimisă cauza aceleiaşi instanţe în apel, spre rejudecare.

În verificarea soluţiei dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimaţilor pârâţi, Înalta Curte a reţinut că există o contradicţie între considerentele şi dispozitivul încheierii recurate.

Considerentele încheierii relevă faptul că nu există identitate între intimaţii pârâţi şi cei ce se pretind că sunt obligaţi în raportul juridic dedus judecăţii şi, prin urmare, intimaţii pârâţi nu au calitate procesuală pasivă pe fond iar, în dispozitiv, se reţine că intimaţii nu au calitate procesuală pasivă în calea de atac.

În cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., încheierea nu cuprinde considerentele pe care se sprijină astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., a admis recursul cu consecinţa casării totale şi a trimiterii cauzei spre rejudecare, cu îndrumarea ca, instanţa de apel urmează a ţine seama de faptul că încheierea din 04 decembrie 2012 prin care instanţa de fond a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive nu a fost apelată de niciuna dintre părţi.

Motivele de recurs privind fondul cauzei devin de prisos a mai fi analizate faţă de soluţia ce se impune raportat la încheierea recurata şi faţă de necesitatea asigurării unei judecăţi unitare, urmând a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării.

Prin decizia nr. 327 din 10 octombrie 2014, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 143 din 28 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Prahova pe care a schimbat-o în parte, în sensul admiterii în parte a acţiunii precizate; a obligat pârâta SC F. SA la plata către reclamant a sumei de 5000 RON daune morale; a obligat pârâta să publice în termen de 15 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii a dreptului la replică formulat de către reclamant; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:

Scopul articolului „Probleme medicale pentru A." îl constituie inducerea în mentalul colectiv a unor îndoieli cu privire la starea psihică a reclamantului.

Toate afirmaţiile din articol referitoare la A. sunt de natură a contura ideea unei lipse de discernământ a reclamantului, om politic, şi necesitatea supunerii acestuia unui control medical de specialitate psihiatrică, în condiţiile existenţei unor factori ereditari în familia acestuia.

Din analiza procesului verbal al şedinţei din 14 decembrie 2010 nu rezultă că relatările din articol sunt reale, nefiind consemnate pretinsele ameninţări adresate de către reclamant că-şi va da foc ori că va da foc clădirii în care se desfăşura întrunirea.

Relatările şi opiniile de valoare ale jurnalistului din cuprinsul articolului în discuţie pun sub semnul întrebării noţiunea de "bună-credinţă" a acestuia în exerciţiul libertăţii de exprimare şi de informare a publicului, posibila doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecăţile de valoare pe care le formulează, acceptată de jurisprudenţa C.E.D.O. nejustificând însă, formularea unor afirmaţii lipsite de orice bază factuală.

Prin afirmaţiile referitoare la starea psihică a reclamantului, relatate în articolul în litigiu fără a avea o bază factuală, pârâta a depăşit limitele criticilor acceptabile în temeiul art. 10 din Convenţie şi a adus atingere dreptului acestuia la viaţă privată, demnitate, reputaţie şi onoare, valori protejate de art. 8 din Convenţie.

În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat prin această faptă ilicită săvârşită de intimata-pârâtă, jurisprudenta C.E.D.O. a statuat constant faptul că încălcarea art. 8 din Convenţie este în legătură directă cu prejudiciul moral constând în sentimente de frustrare şi nelinişte pe care le resimte reclamantul şi pe care constatarea unei încălcări, respectiv publicarea Hotărârii nu sunt suficiente pentru a le repara.

O reparare echitabilă a prejudiciului moral suferit de apelantul-reclamant, privită şi prin prisma "toleranţei" de care trebuie să dea dovadă un om politic în faţa criticilor aduse activităţii sale publice, se realizează prin obligarea intimatei-pârâte la plata, către acesta, a unei sume de 5000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat.

Apelatul-reclamant nu a dovedit susţinerile sale referitoare la afectarea relaţiilor sale comerciale ori a carierei sale politice, faptul că acesta nu a mai fost ales în funcţia de consilier judeţean în anul 2012 neputând fi pus în legătură de cauzalitate cu publicarea articolului în litigiu cu un an înainte.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A., pârâta Editura F. SA şi pârâţii B., D. şi C.

Reclamantul A. critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:

Instanţa a redus cuantumul daunelor morale acordate motivat de gradul mai mare de toleranţă al omului politic.

Instanţa a motivat cuantumul redus al daunelor morale acordate pe considerentul că nu s-ar fi dovedit efectele publicării articolului defăimător cu privire la relaţiile comerciale şi politice.

Daunele morale trebuie apreciate de instanţă prin raportare la intensitatea sentimentelor de frustrare şi ruşine suferite de partea vătămată.

Reclamantul recurent invocă un caz similar al încălcării dreptului la viaţă privată a unui om politic - Cauza Ciuvică împotriva României - 29672/05 în care s-a reţinut că instanţele statale au protejat corect dreptul la viaţă privată obligând petentul la plata sumei de 50.000 RON pentru afirmaţii defăimătoare la adresa unui om politic.

În cauza de faţă, într-o situaţie similară a defăimării unui om politic prin afirmaţii complet neadevărate şi cu un mare impact asupra mentalului public, instanţa de apel a dat o relevanţă nejustificată toleranţei şi a acordat daune morale de 10 ori mai reduse decât cele acordate tot de instanţele române în cauza prezentată anterior.

Jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat că în cazul încălcării dreptului fundamental la viaţă privată, la demnitate, la imagine, la onoare, persoana afectată cu siguranţă a simţit sentimente de frustrare şi nelinişte pe care simpla constatare a încălcării sau publicarea hotărârii nu sunt suficiente a le repara, fiind astfel acordate daune morale.

Cuantumul daunelor morale nu este unul susceptibil de a fi dovedit de reclamant, ci stabilirea lor este apanajul instanţei, în urma analizei elementelor concrete ale cauzei, iar acest cuantum trebuie să asigure o reparaţie efectivă şi nu trebuie redus până la o sumă modică ce ar asigura doar o reparaţie simbolică a prejudiciului.

Recurentul invocă disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicită daune morale în cuantum de 1.000.000 euro.

Pârâta Editura F. SA şi pârâţii B., D. şi C. critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:

Hotărârea a fost dată cu greşita aplicare a art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Astfel, în multe cazuri, Curtea Europeană a decis că, deşi ziariştii au lezat demnitatea unor persoane, sancţionarea lor de către instanţele naţionale nu a fost „necesară într-o societate democratică" întrucât nu s-a dovedit existenţa unei „nevoi sociale presante" care să fi justificat sancţionarea. Lezarea demnităţii sau reputaţiei unei persoane nu constituie în sine o astfel de „nevoie socială presantă".

Ceea ce se cere ziaristului este să acţioneze cu buna-credinţă, care se apreciază în raport cu scopul urmărit de ziaristul care a emis opiniile/judecăţile de valoare: de a pune în discuţia publicului, de a atrage atenţia publicului cu privire la o chestiune de interes public sau numai de a discredita o anumită persoană.

„Adevărul jurnalistic" nu are altă consecinţă decât informarea rapidă şi atenţionarea publicului cu privire la o chestiune de interes general.

Instanţa de apel a greşit neînţelegând să dea prevalentă dreptului la libera exprimare.

De asemenea, instanţa nu a raportat dispoziţiile incidente în cazul răspunderii civile delictuale (art. 998 - 999 C. civ.) la specificitatea materiei - libertatea de exprimare prin presă întrucât din această perspectivă trebuie analizată întinderea până la care această libertatea poate ajunge.

Reclamantul nu a făcut dovada existenţei prejudiciului, prejudiciul moral trebuie să fie dovedit, iar judecătorii au obligaţia să-l aprecieze în raport de gravitatea şi importanţa lui. Mai mult, nefiind întrunită condiţia existenţei faptei ilicite, în speţă nu se poate vorbi de existenţa prejudiciului.

De asemenea, în cauză nu există legătura de cauzalitate între prejudiciul pretins şi fapta săvârşită de pârâţi şi nici vinovăţia acestora.

Reclamantul a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat de pârâţi.

De asemenea, pârâţii au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat de reclamant.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâţii B., D. şi C., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin încheierea de la 08 februarie 2012, Tribunalul Prahova a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâţilor persoane fizice B., C. şi D. Această încheiere nu a fost atacată cu apel. Mai mult, în rejudecare, Curtea de Apel având în vedere considerentele deciziei ÎCCJ a stabilit cadrul procesual, respectiv că în cauză au calitatea de părţi reclamantul A. şi pârâta SC F. SA, persoanele fizice neavând calitate în prezenta cauză.

Aşa fiind, persoanele fizice nu au calitate procesuală şi, pe cale de consecinţă recursul declarat de B., D. şi C. urmează a fi respins pentru lipsa calităţii procesuale active.

Analizând recursurile declarate de reclamant şi de pârâta SC F. SA prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acestea este nefondate şi urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

Instanţa de apel a aplicat corect art. 10 din Convenţie şi a asigurat justul echilibru cu art. 8 din acelaşi act normativ în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg.

Potrivit disp. art. 10 din Convenţie:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi impusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti".

Art. 8 din aceeaşi Convenţie prevede:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor acestora".

Articolul „Probleme medicale pentru A." se bazează pe afirmaţii care s-au dovedit a fi nereale care induc ideea transmiterii ereditare a unei boli psihice a recurentului reclamant de care ar fi afectat şi fratele său.

Scopul acestui articol este unul defăimător şi nu este acela de a informa onest publicul.

Pe un plan mai general, prin raportare la scopul exercitării unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul libertăţii de exprimare, în special prin presă, jurisdicţia europeană de contencios al drepturilor omului a fost adeseori confruntată cu soluţionarea „conflictului" ce poate să apară între exercitarea libertăţii de exprimare şi necesitatea protejării „reputaţiei şi drepturilor ce aparţin altor persoane".

A acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi chiar o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală.

Pe de altă parte, un om politic se expune criticilor în mod inerent activităţii sale şi trebuie să fie mai tolerant.

Instanţa de apel a aplicat corect disp. art. 998 - 999 C. civ., în cauză regăsindu-se condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia.

Fapta ilicită constă în publicarea în cotidianul E. a articolului „Probleme medicale pentru A." însoţit de fotografia recurentului reclamant. Prejudiciul adus prin această faptă este dat de sentimentele de frustrare şi de lezare a demnităţii reclamantului, fiind în esenţă un prejudiciu moral.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, aşa cum a statuat jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, trebuie să existe o relaţie de proporţionalitate între acordarea despăgubirilor morale şi gradul în care a fost lezată reputaţia reclamantului.

Curtea de Apel a apreciat că o reparare echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamant, privită şi prin prisma „toleranţei" de care trebuie să dea dovadă un om politic în faţa criticilor aduse activităţii sale publice, se realizează prin obligarea pârâtei la plata către acesta, a unei sumei de 5000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat.

Solicitarea recurentului reclamant de a se majora cuantumul daunelor morale acordate nu reprezintă un motiv de nelegalitate a deciziei recurate care să poată fi încadrat în disp art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Pe de altă parte, sentimentelor de frustrare şi de lezare a demnităţii reclamantului nu li se asigură o „reparaţie efectivă" printr-un cuantum al daunelor morale de 1.000.000 euro, astfel cum solicită acesta.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta SC F. SA, conform disp. art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta Editura F. SA Ploieşti, împotriva deciziei nr. 327 din 10 octombrie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge recursul declarat de pârâţii B., D. şi C. împotriva aceleiaşi decizii, pentru lipsa calităţii procesuale active.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2015.