Jurisdictional competence for wage claims based on a management contract recharacterized as a simulated addendum to an employment contract

Decizia nr. 1102/2015

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 02 octombrie 2012 reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite reclamantei, pe perioada 18 iunie 2012 - 30 septembrie 2012, în cuantum de 4.900 euro echivalentul în RON la data plăţii;

- obligarea societăţii pârâte la plata dobânzii legale de la data promovării prezentei cereri de chemare în judecată până la realizarea efectivă a plăţii;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că s-a angajat la societatea pârâtă la data de 17 mai 2005 urmare a încheierii contractului individual de muncă din 17 mai 2005, având funcţia de director adjunct la sucursala II a pârâtei din localitatea Timişoara.

Ulterior, la data de 01 iulie 2010, a încheiat, între societatea pârâtă şi SC C. SRL (al cărei asociat unic este), contractul de management din 19 august 2010, solicitând instanţei să constate că actul reprezentând contractul de management din 19 august 2010 este o anexă a contractului individual de muncă din 17 mai 2005, anexă încheiată cu nerespectarea art. 11 din Legea nr. 53/2003 potrivit căruia „Clauzele contractului individual de muncă nu pot conţine prevederi contrare sau drepturi sub nivelul minim stabilit prin acte normative ori prin contracte colective de muncă”.

S-a mai arătat că contractul de management din 19 august 2010 prevede prin dispoziţiile art. 9.1.4 faptul că acesta poate înceta prin denunţarea unilaterală din partea angajatorului, cu eludarea art. 55 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, potrivit căruia contractul individual de muncă încetează prin voinţa unilaterală a uneia dintre părţi, în cazurile şi în condiţiile prevăzute limitativ de lege.

Pe cale de consecinţă, având în vedere nulitatea clauzei privind posibilitatea pârâtei de a denunţa unilateral contractul de muncă, reclamanta a apreciat că îi datorează drepturile salariale cuvenite, în cuantum de 1.400 euro/lună, conform secţiunii III pct. 1 din Anexa 1 la contractul de management.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, precum şi pe celelalte dispoziţii menţionate în cuprinsul cererii.

Reclamanta A. a depus precizare de acţiune prin intermediul căreia a învederat că înţelege să îşi precizeze petitele din acţiunea introductivă de instanţa, în sensul următor:

- să se constate ca actul juridic denumit „contract de management din 19 august 2010” este un act simulat, un act deghizat faţă de contractul individual de muncă din 17 mai 2005;

- să se constate ca actul juridic denumit „contract de management din 19 august 2010” este în fapt un act adiţional la contractul individual de muncă din 17 mai 2005”, prin care s-au modificat drepturile salariale cuvenite subsemnatei reclamante;

- să se dispună obligarea pârâtei de a achita reclamantei diferenţele salariale rezultate dintre sumele de bani plătite efectiv acesteia cu titlu de salariu şi cele cuvenite reclamantei potrivit salariului prevăzut în actul adiţional la C.I.M. denumit „contract de management din 19 august 2010” începând cu data de 19 octombrie 2012 şi până la momentul încetării raporturilor de muncă dintre părţi.

Prin sentinţa civilă nr. 1262 din 11 aprilie 2013 Tribunalul Timiş a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin încheierea din 28 octombrie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a Vlll-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o secţiei a Vl-a civilă a Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 15 noiembrie 2013, sub nr. x/3/2013*.

Prin sentinţa civilă nr. 240 din 23 ianuarie 2014 pronunţată în Dosarul nr. x/3/2013* al Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, dosarul fiind înregistrat sub nr. x/301 din 26 martie 2014.

La termenul de judecata din data de 11 iunie 2014 instanţa a pus în dezbatere excepţia necompetenţei materiale ce a fost invocată de reclamanta.

Prin sentinţa civilă nr. 8085 din 11 iunie 2014 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului de competenţă ivit.

S-a reţinut că cererea denumită „Precizare la acţiune” are un capăt de cerere principal având ca obiect declararea (constatarea) simulaţiei şi un petit accesoriu având ca obiect obligarea pârâtei la plata diferenţelor salariale.

Reclamanta a arătat că părţile au încheiat un act adiţional la contractul individual de muncă ce l-au ascuns sub aparenţa unui alt act juridic, mincinos, denumit contract de management.

Astfel, folosind simulaţia prin deghizare, actul adiţional la contractul individual de muncă, prin care s-au modificat drepturile salariale cuvenite reclamantei, este travestit în haina aparentă a unui contract de management.

Prin urmare, modificarea contractului de muncă fiind deghizată sub vălul contractului de management se impune obligarea pârâtei la plata diferenţelor salariale rezultate dintre sumele de bani plătite efectiv acesteia cu titlu de salariu şi cele cuvenite reclamantei, potrivit salariului prevăzut în actul adiţional la C.I.M. denumit „contract de management din 19 august 2010”, începând cu data de 19 octombrie 2012 şi până la momentul încetării raporturilor de muncă dintre părţi.

Prin urmare, conchide această instanţă, că prin cererea modificatoare instanţa a fost învestită cu judecata unui petit principal în simulaţie, având natura juridică a unei cereri în constatare, despre care face vorbire art. 111 C. proc. civ., iar cel de-al doilea capăt de cerere este un petit accesoriu în pretenţii, izvorând tocmai din actul ocult costând în contractul de muncă modificat.

Aşa fiind şi ţinând seama de prevederile art. 17 şi art. 18 C. proc. civ., capătul principal de cerere fiind în constatare, competenţa se determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect executarea prestaţiei.

Or, în cauză, prin cererea accesorie în pretenţii, grefată pe cererea principală în declararea simulaţiei, se solicită tocmai executarea prestaţiei, constând în diferenţele salariate, izvorând din actul ocult constând în contractul de muncă modificat.

Altfel spus, competenţa se determină potrivit jurisdicţiei muncii, cu privire la executarea şi modificarea contractelor individuale de muncă. Aşa fiind şi ţinând seama de prevederile art. 266 şi art. 269 C. muncii, competent să judece prezenta cauza este Tribunalul Timiş.

Cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme şi s-a fixat termen de judecată azi când a hotărât următoarele:

Din examinarea cererii formulată de reclamantă şi precizată ulterior, se constată că obiectul cauzei dedus judecăţii derivă dintr-un raport juridic de muncă, respectiv din contractul de muncă, astfel cum a fost modificat prin act adiţional la contractul individual de muncă, potrivit căruia s-au modificat drepturile salariale ale reclamantei.

Prin urmare, pentru stabilirea competenţei instanţei criteriul obiectiv, determinant îl constituie natura litigiului.

În cauză, natura litigiului este de dreptul muncii, izvorâtă din contractul de muncă, modificat prin actul adiţional la contractul individual de muncă, respectiv contractul de management.

Împrejurarea că reclamanta şi-a făcut precizări la cererea de chemare în judecată care vizau precizări la acţiunea introductivă, nu poate conduce la concluzia Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti că: „prin cererea modificatoare instanţa a fost învestită cu judecata unui petit principal în simulaţie care este o acţiune în constatare în sensul art. 111 C. proc. civ.” aşa încât capătul principal este în simulaţie, iar cel de-al doilea un petit accesoriu în pretenţii, izvorând tocmai din actul ocult constând în contractul de muncă modificat.

De aceea, este criticabilă motivarea judecătoriei sub acest aspect, în sensul că natura litigiului este unul determinant de contractul individual de muncă, care impune competenţa în primă instanţă a tribunalului, pe tărâmul jurisdicţiei muncii.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - C. muncii judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa (...).

Astfel de litigii, potrivit normei de competenţă teritorială absolută prevăzută de art. 269 din Legea nr. 53/2003 - C. muncii sunt date în competenţa instanţei în circumscripţia căreia reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

În speţă, reclamanta îşi are domiciliul ales - aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată fila 2 dosar Tribunalul Timiş - în Timişoara, şi cum în stabilirea competenţei, conform art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - C. muncii, se instituie o competenţă exclusivă şi nu alternativă, competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Timiş, la completul specializat în litigii de muncă.

Trebuie lămurită problema capătului de cerere principal, în sensul că pentru stabilirea lui, analizarea cererii accesorii formulată de reclamantă se face în funcţie de interdependenţa lor, fără a anatama fondul.

Astfel, natura juridică a contractului de management din 19 august 2010 - a cărui act simulat s-a cerut prin precizarea la acţiunea iniţial promovată - este un contract accesoriu la contractul individual de muncă, potrivit căruia s-au modificat drepturile salariale ale reclamantei, a căror cuantum este cerut de reclamantă.

Pe de altă parte, cererile accesorii sau incidentale, indiferent de valoarea acestora nu vor influenţa competenţa de soluţionare a cauzei, în considerarea dispoziţiilor art. 17 din vechiul C. proc. civ., nu cum în mod greşit a statuat Tribunalul Bucureşti, secţia a VI -a civilă.

Aşa fiind, cu aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ., având în vedere că domiciliul reclamantei se află în raza teritorială a Tribunalului Timiş, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 aprilie 2015.