Leasing finance: Rescission barred for supplier non-delivery where financier assumed no delivery obligation

Decizia nr. 1093/2015

Deliberând asupra recursului, din actele şi lucrările dosarului, a constat următoarele:

Prin sentinţa civila nr. 223 din 12 ianuarie 2012 pronunţată în Dosarul nr. x/299/2011, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materiale a instanţei, invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii privind pe reclamanta SC A. SRL şi pe pârâta B. IFN SA în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, la data de 06 februarie 2012 cauza a fost înregistrată sub nr. x/3/2012.

Reclamanta a depus cereri precizatoare cu privire la valoarea obiectului cererii.

Prin sentinţa civilă nr. 19465 din 13 decembrie 2012 a fost admisă excepţia insuficientei timbrări şi a fost anulată cererea ca insuficient timbrată.

Prin decizia civilă nr. 185 din 10 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cauza a fost trimisă spre rejudecare.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, la data de 09 august 2013.

Prin încheierea din 10 octombrie 2013 au fost respinse excepţia necompetenţei generale a instanţelor şi excepţia inadmisibilităţii invocate de pârâtă ca neîntemeiate.

Prin sentinţa civilă nr. 638 din 13 februarie 2014 instanţa a respins cererea, astfel cum a fost modificată, formulată de SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta B. IFN SA ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că prin contractul de leasing financiar din 12 mai 2008 încheiat între reclamantă în calitate de utilizator şi pârâtă în calitate de finanţator, părţile au convenit ca pârâta să transmită reclamantei dreptul de folosinţă asupra unui autoturism în sistem de leasing financiar pentru o perioadă de leasing de 24 de luni.

Conform contractului, valoarea de intrare a autoturismului este de 65.782,98 euro fără TVA, avansul fiind în cuantum de 32.891,49 euro fără TVA, o rată de leasing fiind de 1.470,91 euro fără TVA.

De asemenea, părţile au stabilit o valoare de analiză de 328,91 euro fără TVA şi cheltuieli de import şi înregistrare de 200 euro fără TVA.

La data de 27 mai 2008 părţile au încheiat un contract intitulat „Protocol”, prin care au modificat o parte din clauzele contractuale convenite iniţial. Prin acest protocol s-a stabilit o valoare a autoturismului de 65.782,98 euro şi condiţiile de plată, respectiv 15% din valoarea contractului adică 9.867,45 euro cu 6 luni înainte de livrare şi 85% din valoarea totală a contractului, adică 45.782,98 euro înainte de livrare.

Conform art. 4 din Protocol, livrarea urma a se face până la data de 30 noiembrie 2008.

Reclamanta a plătit pârâtei avansul în cuantum de 9.869 euro şi suma de 528,9 euro, reprezentând taxă de management şi costuri înregistrare după cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, împrejurare necontestată de pârâtă. La rândul său, pârâta a plătit furnizorului avansul pentru livrarea bunului.

Autoturismul nu a fost livrat reclamantei de către furnizor.

Reclamanta a solicitat rezoluţiunea contractului de leasing pentru neexecutarea de către pârâtă a obligaţiilor contractuale, invocând însă ca şi cauză de rezoluţiune nepredarea bunului.

A reţinut prima instanţă că pentru neîndeplinirea acestei obligaţii pârâta nu este ţinută să răspundă, având în vedere prevederile art. 9 - condiţii specifice şi art. 2.1.2 din condiţiile generale ale contractului de leasing financiar din 12 mai 2008 şi prevederile art. 14 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997.

Conform art. 9 din contractul de leasing financiar din 12 mai 2008, reclamanta a fost de acord că nicio obligaţie, declaraţie sau garanţie asumată de furnizor nu angajează răspunderea pârâtei şi că nicio încălcare a obligaţiilor proprii de către furnizor sau de către alte persoane nu exonerează pe utilizator de îndeplinirea obligaţiilor sale faţă de finanţator astfel cum sunt prevăzute în cadrul acestui contract de leasing financiar. Pentru aceste motive reclamata a renunţat la orice acţiune în justiţie împotriva pârâtei privind calitatea, livrarea şi instalarea bunurilor care formează obiectul leasingului, reclamanta putând ridica asemenea obiecţii faţă de furnizor în cadrul obligaţiei de garanţie a acestuia în conformitate cu art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997.

S-a mai reţinut că potrivit art. 2.1.2 din condiţiile generale ale contractului de leasing, în cazul existenţei unor obiecţii în legătură cu livrarea, instalarea sau calitatea bunurilor, utilizatorul va ridica asemenea obiecţii faţă de furnizor în cadrul obligaţiei de garanţie a acestuia în conformitate cu art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997. În temeiul acestei dispoziţii legale şi a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997, utilizatorul înţelege că în raport cu finanţatorul nu poate cere rezilierea contractului de leasing financiar şi nici nu poate opune acestuia vreo excepţie de neexecutare ca urmare a neîndeplinirii/îndeplinirii cu întârziere/îndeplinirii defectuoase a obligaţiei de livrare, instalare şi/sau garanţie pentru vicii a bunurilor de către furnizor.

Prin art. 3 lit. a) din preambulul Protocolului încheiat de părţi la data de 27 mai 2008 reclamanta s-a obligat să suporte riscul nelivrării, livrării cu întârziere sau necorespunzătoare a mărfii de către vânzător.

S-a mai reţinut şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997, conform cărora locatorul/finanţatorul nu răspunde dacă bunul care face obiectul contractului de leasing nu este livrat sau este livrat necorespunzător locatarului/utilizatorului de către furnizor.

Împotriva acestei soluţii, a formulat apel reclamanta SC A. SRL solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei civile nr. 638 din 13 februarie 2014 şi rejudecarea cauzei, respectiv admiterea cererii astfel cum a fost formulată şi precizată.

În motivare s-a arătat în primul rând că, prezenta cauză a fost judecată de acelaşi magistrat care se pronunţase şi înainte de casarea cu trimitere spre rejudecare, astfel că în prima motivare se regăseşte opinia instanţei deja exprimată.

Pe fond s-a arătat criticat soluţia tribunalului privind contractul de leasing, în lipsa livrării bunului, este evident că pârâta nu şi-a executat obligaţia asumată, iar pretinsul „furnizor” nu a achiesat la Protocolul de livrare semnat între părţi.

Prin decizia civilă nr. 956 din 05 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat în cauză.

În privinţa criticii referitoare la faptul că în cauză soluţia pe fond a fost pronunţată de acelaşi judecător care a soluţionat excepţia insuficientei timbrări a acţiunii, prin sentinţa civilă nr. 19465 din 13 decembrie 2012, instanţa de apel a constatat că aceasta este nefondată, având în vedere că în considerentele sentinţei invocate judecătorul nu a făcut nici un fel de aprecieri cu privire la fondul pricinii, acţiunea fiind anulată în urma primului ciclu procesual.

În consecinţă, în cauză nu este incident motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 24 C. proc. civ., soluţionarea excepţiei insuficientei timbrări neputând fi asimilată cu soluţionarea pe fond a pricinii.

Pe fondul pricinii, instanţa a apreciat ca fiind lipsite de relevanţă toate susţinerile apelantei referitoare la faptul că aceasta nu ar fi cunoscut toate datele agentului economic din Germania care urma să facă livrarea autoturismului, câtă vreme în contractul de leasing a cărui rezoluţiune se solicită pârâta intimată nu îşi asumase obligaţia de livrare a acestuia.

În privinţa invocatei transmiteri cu întârziere a plăţii avansului de către pârâta finanţatoare, în cauză nu s-a făcut dovada că acesta ar fi fost motivul pentru nelivrarea autoturismului, astfel că şi această împrejurare este lipsită de relevanţă.

Nu au putut fi reţinute nici susţinerile referitoare la aspectele legate de modalitatea formării acordului de voinţă între părţi, câtă vreme în cauză reclamanta a înţeles să învestească instanţa cu o acţiune în rezoluţiunea contractului pentru neîndeplinirea unei obligaţii, aspecte ce ţin de executarea contractului şi nu de valabilitatea încheierii acestuia.

În condiţiile în care prin contractul încheiat între părţi, intimata pârâtă nu şi-a asumat obligaţia de livrare a autoturismului, nici nu se poate dispune rezoluţiunea acestuia pentru motivul nelivrării.

S-a repins cererea de acordare a pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., întrucât nu au fost dovedite.

Împotriva deciziei pronunţată în apel, reclamanta a declarat recurs în motivarea căruia a formulat următoarele critici:

1. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv circumscris dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, deşi motivarea hotărârii trebuia să fie clară, precisă şi să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv, instanţa de apel a făcut o motivare superficială şi nu a lămurit toate faptele din care ar fi putut trage o concluzie justă cu privire la raporturile şi drepturile reciproce ale părţilor, limitându-se să retină că intimata pârâtă nu şi-a asumat obligaţia de livrare a autoturismului - obiect al contractului de leasing.

2. Instanţa a interpretat în mod greşit conţinutul actului juridic dedus judecăţii, motiv circumscris dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. şi hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv circumscris dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, se arată că, potrivit clauzei prevăzute punctul la 3.1 societatea recurentă a plătit, conform contractului de leasing, avansul în cuantumul prevăzut în contract, aşa cum a dovedit şi a recunoscut şi intimata. Potrivit clauzei prevăzute la acelaşi punct, aceasta avea obligaţia să transfere avansul plătit de recurentă către Furnizor, în conformitate cu prevederile contractului de vânzare cumpărare a bunului.

Intimata nu a făcut dovada certă că avansul plătit de ea a fost transferat în conformitate cu prevederile contractului de vânzare-cumpărare, contract ale cărui clauze noi nu le cunoaştea, intimata fiind aceea care a negociat şi semnat acest contract.

Pe parcursul procesului, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către intimată, a constatat că, în fapt, aceasta, în mod culpabil, a semnat un contract de vânzare-cumpărare a bunului „fără o traducere prealabilă”, iar ulterior, la o dată nespecificată, având o tranzacţie cu aceeaşi firmă, a constatat că nu a încheiat contractul cu „un furnizor”, ci cu un intermediar, care îşi rezervase dreptul de a nu returna avansul.

Recurentă învederează că această clauză din contractul încheiat între intimată şi firma C., nu i-a fost adusă la cunoştinţă, nici la momentul semnării contractului între intimata pârâtă şi firma germană, nici ulterior, după expirarea termenului de livrare (30 noiembrie 2008).

Este evident faptul că dacă ar fi cunoscut aceste aspecte şi faptul că în caz de nelivrare nu i-ar fi restitui avansul plătit nu ar fi fost de acord cu încheierea afacerii în aceste condiţii.

De asemenea, din lecturarea înscrisului de la dosar „Cerere de plată înainte de introducerea comenzii”, înscris despre care a luat cunoştinţă tot ca urmare a depunerii acestuia la dosarul cauzei, în cursul procesului, rezultă că suma reprezentând „restul de plată” trebuia plătită de intimata pârâtă „înainte de preluarea autovehiculului”.

De altfel, acest aspect a fost reţinut şi de instanţa de fond în motivarea hotărârii sale (sentinţa civilă nr. 638 din 13 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012).

Este posibil ca acesta să fie motivul pentru care bunul comandat nu a fost livrat de către firma germană, iar culpa aparţine intimatei, care nu a dovedit că şi-a îndeplinit obligaţiile asumate.

De asemenea, în mod esenţial, instanţa nu a dat eficienţă dispoziţiilor cuprinse în clauza prevăzută în Protocol, potrivit căreia „fiecare parte contractantă se obligă să despăgubească cealaltă parte contractantă pentru toate prejudiciile rezultate (...) pe baza informaţiilor eronate, incomplete sau furnizate cu întârziere, precum şi pentru orice alte cheltuieli sau prejudicii”.

Este evident, susţine recurenta că a fost înşelată de către pârâtă care nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate, că a suferit un prejudiciu, în condiţiile în care şi-a îndeplinit toate obligaţiile asumate prin contract.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În motivare, recurenta a arătat că decizia atacată nu a răspuns criticilor prezentate în apel şi instanţa de prim control judiciar nu a verificat stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă în limitele cererii de apel, încălcând astfel prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5.

Încadrând această critică în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea instanţei de apel nu este motivată corespunzător, lipsindu-i claritatea şi fluenţa.

Referitor la primul motiv de recurs, după cum se poate observa, instanţa anterioară a stabilit corect situaţia de fapt, raporturile juridice dintre părţi concretizate în contractul de leasing.

Faptul că motivarea este succintă şi sintetică, nu poate fi asimilată cu nemotivarea deciziei în concordanţă cu dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenţei C.E.D.O., noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

Respectarea acestei cerinţe a motivării actului jurisdicţional aflat în calea extraordinară de atac a recursului s-a analizat în raport de motivele prezentate în acţiunea dedusă judecăţii de partea reclamantă.

În speţa de faţă, instanţa de control judiciar consideră că, hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, privind cele două aspecte ale litigiului, respectiv rezoluţiunea contractului de leasing şi problema executării obligaţiei de livrare a bunului.

Al doilea motiv de recurs, circumscris art. 304 pct. 8 C. proc. civ., constă în interpretarea greşită a conţinutului actului juridic dedus judecăţii, care în cauză nu este incident, întrucât din examinarea considerentelor deciziei atacate rezultă că în mod corect că instanţa de apel a statuat că prin contractul încheiat între părţi, intimata pârâtă nu şi-a asumat obligaţia de livrare a autoturismului, nici nu se poate dispune rezoluţiunea acestuia pentru motivul nelivrării, pe de o parte, iar pe de altă parte susţinerile recurentei vizând presupusele clauze contractuale încălcate sunt, de asemenea, nefondate, întrucât instanţa de judecată nu a fost învestită cu modalitatea formării acordului de voinţă între părţi, reclamanta a înţeles să învestească instanţa cu o acţiune în rezoluţiunea contractului pentru neîndeplinirea unei obligaţii, aspecte ce ţin de executarea contractului şi nu de valabilitatea încheierii acestuia.

De altfel, este de reţinut că, în motivarea acestui motiv de recurs, recurenta antamează situaţia de fapt deja stabilită cu privire la avans, livrarea bunului, ceea ce nu poate forma obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, dat fiind că acesta se face strict şi limitativ în lumina motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Ca atare, este lipsit de relevanţă în cauză presupusa greşită interpretare a clauzelor contractului încheiat între părţi, atâta timp cât prin contractul încheiat între părţi, intimata pârâtă nu şi-a asumat obligaţia de livrare a autoturismului, situaţie în raport cu care nu se poate pronunţa instanţa de apel asupra rezoluţiunii acestuia pentru motivul nelivrării.

Totodată, prin criticile aduse în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi prin care se susţine încălcarea legii, recurenta îşi exprimă nemulţumirea vizând interpretarea clauzelor contractuale invocate şi care în opinia sa ar fi trebuit să conducă la existenţa unui prejudiciu evident ce i-a fost cauzat, sens în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 11.5 din protocol, Înalta Curte urmează să le respingă ca nefondate, mai ales că părţile au consimţit problema suportării de către recurentă a riscului neexecutării obligaţiei de livrare, aspecte examinate în concret a instanţei de apel.

Trebuie reţinut că susţinerile recurentei cu privire la lipsa datelor furnizorului german de către utilizator nu poate să atragă culpa pârâtei, în condiţiile în care pârâta nu şi-a asumat o asemenea obligaţie.

Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva deciziei civile nr. 956 din 05 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.

Referitor la cererea părţii adverse de acordare a cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să o respingă ca nefondată, întrucât înscrisurile depuse la dosar recurs nu sunt acte doveditoare, care să justifice plata cu acest titlu, fiind depuse în copii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva deciziei civile nr. 956 din 05 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.

Respinge ca nefondată cererea intimatei-pârâte SC B. IFN SA de acordare a cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 aprilie 2015.