RCA accident compensation: scope of material damages as accident-related expenses and starting date for late payment penalties under Law 136/1995 and Norms 20/2008

Decizia nr. 1089/2015

Deliberând asupra recursurilor de faţă, din actele şi lucrările dosarului, a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 10 martie 2011, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumelor de 206.434 euro, în echivalent în RON, cu titlu de daune materiale, 700.000 euro, în echivalent în RON, reprezentând daune morale, 1.500 euro, în echivalent în RON, reprezentând prestaţie periodică lunară începând cu data de 07 august 2009, precum şi la plata penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere, începând cu data de 27 septembrie 2010 până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 5167 din 20 aprilie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor de 29.543,45 RON, cu titlu de despăgubiri materiale şi de 300.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale şi a respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că în seara zilei de 07 august 2009, numitul C., în timp ce conducea autoturismul marca AA, (asigurat RCA la pârâtă) a pierdut controlul volanului şi a intrat în coliziune cu autoturismul marca BB, condus de către reclamant. A reţinut şi că făptuitorul a decedat, aşa încât a fost confirmată propunerea organelor de poliţie, de a nu se începe urmărirea penală.

Tribunalul a constatat că în urma accidentului, reclamantul a fost internat în spital, cu diagnosticul de politraumatism (fracturi deschise, traumatism abdominal, şoc traumatic, şoc hemoragie), tratamentul necesitând 273 de zile de concediu medical. Din examinarea raportului de expertiză medicală întocmit la data de 28 septembrie 2010, dar şi a referatului medical din data de 06 octombrie 2010 şi a raportului de evaluare psihologică din data de 12 mai 2010, precum şi a evaluării Institutului Naţional de Cercetări Economice - Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii aflat sub egida Academiei Române, instanţa de fond a notat şi că reclamantul a suferit numeroase traume fizice şi psihice, că şi-a pierdut în totalitate capacitatea de muncă şi a rămas cu o infirmitate de 60%, nemaiputând să-şi folosească membrele inferioare. De asemenea, a reţinut că la data accidentului rutier, reclamantul avea vârsta de 23 de ani şi 6 luni, că era absolvent al Facultăţii de Automatică, Calculatoare şi Electronică din cadrul Universităţii Craiova şi masterand la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor şi că deţinea şi calitatea de arbitru în cadrul Federaţiei Române de Fotbal.

În analiza pretenţiilor reclamantului, prima instanţă a notat că sunt aplicabile prevederile art. 49 şi 50 din Legea nr. 136/1995 şi cele ale art. 49 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 20/2008 al Preşedintelui C.S.A., pe care Ie-a citat în considerentele sentinţei, apreciind că criteriile stabilite pentru acordarea despăgubirilor au caracter limitativ, atât timp cât nu s-a prevăzut că pot fi acordate şi alte categorii de despăgubiri.

Tribunalul a constatat că probele administrate relevă că suma cheltuielilor prilejuite de accident este de 13.247,81 RON; însă a apreciat că întrucât în urma accidentului reclamantul nu se poate deplasa decât cu ajutorul a două cârje, se justifică şi acordarea sumei de 16.295,64 RON pentru a se putea procura un fotoliu rulant cu antrenare electrică. La plata acestei sume, cu titlu de despăgubiri materiale, prima instanţă a obligat-o pe pârâtă.

A respins însă capetele de cerere ale reclamantului privind plata sumelor pentru achiziţionarea unui automobil echipat special pentru nevoile unei persoane aflate în incapacitate fizică, pentru procurarea unei garsoniere şi a unor bunuri de folosinţă îndelungată, dar şi pentru cheltuielile de asigurare de îmbrăcămintei, încălţămintei, alimentaţiei suplimentare, a celor lunare de locuire şi servicii, apreciind că asemenea cheltuieli nu sunt unele „prilejuite de accident" în sensul art. 49 lit. d) din Norme şi că au fost stabilite în mod arbitrar prin evaluarea Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii. Instanţa de fond a apreciat că nici în privinţa cheltuielilor pentru acoperirea aparaturii şi dispozitivelor medicale, pe care reclamantul Ie-a evaluat la 10.104 euro, nu se justifică admiterea cererii, deoarece reclamantul beneficiază de o asigurare socială, din care astfel de sume pot fi recuperate.

Cu privire la daunele morale, prima instanţă a apreciat că ele vor fi acordate, pentru a încerca o atenuare a prejudiciilor suferite de către reclamant ca urmare a pierderii posibilităţilor de a trăi normal activ şi de a participa la viaţa socială înţeleasă sub toate aspectele ei, de a se destinde şi îmbogăţi spiritual, de a progresa ca orice fiinţă umană cu depline capacităţi fizice şi psihice, fără însă ca daunele morale să ducă la o îmbogăţire nejustificată, de vreme ce ele nu reprezintă preţul durerii suferite.

Pornind de la aceste consideraţii, Tribunalul a notat dificultatea cuantificării daunelor morale cuvenite reclamantului, având în vedere urmările produse asupra acestuia, dar a precizat că va lua în considerare criterii precise în evaluarea lor; astfel, a notat vârsta reclamantului la data producerii accidentului, studiile superioare finalizate şi viaţa sportivă dusă anterior, dar şi faptul că probele au relevat că s-a produs pierderea parţială a capacităţii de muncă, precum şi instalarea unei stări de depresie accentuată, cu elemente nevrotice, care poate duce la luarea unor decizii imprudente.

Toate aceste elemente reţinute, ca şi numărul mare de zile de îngrijiri medicale, coroborat cu necesitatea altor intervenţii chirurgicale şi perioada nedeterminată de tratament pentru ameliorarea capacităţii locomotorii, au determinat instanţa de fond să aprecieze că suma de 300.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, poate fi acordată cu titlu de daune morale.

În continuare, prima instanţă a prezentat argumentele pentru care a hotărât că sunt neîntemeiate capetele de cerere privind acordarea de penalităţi de întârziere şi plata unei prestaţii periodice lunare.

Rezumând, ele vizează îndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de a răspunde cererii reclamantului, notificându-i motivele pentru care nu i-a aprobat pretenţiile de asigurare [art. 36 alin. (2) lit. b) din Norme], iar prestaţia periodică lunară nu este prevăzută în art. 49 din Norme, care reglementează cu titlu limitativ criteriile de stabilire a despăgubirilor în caz de vătămare corporală sau deces.

I. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul A. prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinţei, iar pe fond admiterea cererii de chemare în judecată în totalitate.

În motivare, apelantul-reclamant a prezentat, pe scurt, situaţia de fapt şi a arătat că în mod eronat a apreciat prima instanţă că dispoziţiile art. 49 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 20/2008 al Preşedintelui C.S.A. ar avea caracter limitativ, de vreme ce legiuitorul nu a stabilit că numai criteriile evocate în actul normativ ar putea fi avute în vedere la stabilirea despăgubirilor, cu excluderea altora.

Pornind de la acest consideraţii cu valoare de principiu, apelantul-reclamant a susţinut că instanţa de fond a diminuat sumele pretinse cu titlu de daune materiale, de vreme ce Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii din cadrul Academiei Române a evaluat necesarul de resurse materiale la suma de 206.434 euro.

Astfel, a criticat soluţia tribunalului de neacordare a sumelor cerute pentru achiziţionarea bunurilor solicitate prin prezenta acţiune, arătând că sumele sunt în interdependenţă cu evenimentul cauzator de prejudicii şi au fost pretinse, în considerarea necesităţii asigurării resurselor materiale pentru existenţă, dezvoltare individuală, participare şi afirmare socială.

Pe de altă parte, a mai afirmat, referindu-se la daunele morale, că deşi prima instanţă a reţinut gradul ridicat al afectării psiho-fizice, a acordat sumele pretinse cu acest titlu doar într-un cuantum mediu, cu toate că Directivele a III-a europeană 232/1990 şi a V-a europeană nr. 14/2005, ca şi Recomandările Consiliului Europei din 1969 recunosc principiul reparaţiei daunelor morale şi rolul despăgubirii de a compensa victima prejudiciului, sens în care a dezvoltat care sunt acestea.

În altă ordine de idei, a arătat şi că respingerea cererii de acordare a prestaţiei periodice lunare este contrară dispoziţiilor art. 49 şi 50 din Legea nr. 136/1995 şi principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, iar cuantificarea prestaţiei este în concordanţă cu gradul de educaţie, nivelul de pregătire şi nevoile personale, fiind în relaţie directă cu pierderea capacităţii de muncă şi cu infirmitatea permanentă accentuată.

În ceea ce priveşte penalităţile, apelantul-reclamant a susţinut că la data de 29 septembrie 2010 a avizat dauna intimatei, care era obligată ca în 90 de zile să procedeze potrivit art. 36 alin. (2) din Norme; cum răspunsul intimatei a fost dat la data de 14 ianuarie 2011, după împlinirea termenului de 90 de zile, a susţinut că aceasta îi datorează penalităţi de întârziere în procent de 0,1% pe zi de întârziere, potrivit art. 37.

II. Împotriva aceleiaşi hotărâri a formulat apel şi pârâta SC B. SA.

Prin calea de atac promovată de apelanta-pârâtă, s-a solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul reducerii sumei la plata căreia a fost obligată, cu titlu de daune morale, până la 150.000 RON.

În motivare, apelanta-pârâtă a arătat, pe larg, argumentele pentru care cuantumul acestora este exagerat, invocând şi criteriile de evaluare a acestora.

Prin decizia civilă nr. 72 din 07 martie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta SC B. SA şi a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 5167 din 20 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 150.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelantul A.

Prin decizia civilă nr. 4101 din 21 noiembrie 2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursurile declarate de reclamantul A. şi pârâta SC B. SA Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 72 din 7 martie 2013, pe care a casat-o cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.

În apel după casare, în considerarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. şi a considerentelor deciziei de casare, instanţa de apel a dispus completarea probatoriului, în sensul depunerii la dosarul cauzei a unor relaţii din partea Institutului Naţional de Statistică şi întocmirii unei expertize medico-legale pentru stabilirea capacităţii de muncă a apelantului, respectiv completarea probei cu înscrisuri relevante cu referire la notificarea societăţii de asigurare cu privire la cererea de despăgubire.

Prin decizia civilă nr. 869 din 23 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în considerarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. - au fost admise apelurile formulate de apelantul-reclamant A. şi apelanta-pârâtă SC B. SA, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că:

A fost obligată pârâta la următoarele sume: 150.000 euro în echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, la plata către reclamant a unei prestaţii periodice lunare reprezentând echivalentul salariului de bază minim brut pe economie începând de la data de 07 august 2009, la plata către reclamant a unei penalizări de 0,1% calculată asupra despăgubirilor cuvenite, pentru fiecare zi de întârziere de la data de 14 ianuarie 2011 şi până la data plăţii.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, cu obligarea apelantului - reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 10.728,5 RON cheltuieli de judecată.

S-a reţinut, în esenţă, că s-a reţinut corect situaţia de fapt, iar, conform raportului de expertiză medico-legală în vederea evaluării capacităţii de muncă (Dosar nr. x/3/2011*) - dispus în faza apelului - s-a constatat că reclamantul a necesitat circa 180 zile de îngrijiri medicale de la data producerii leziunilor, se încadrează în gradul III de invaliditate, având capacitatea de muncă redusă cel puţin jumătate.

S-a constatat că la data de 29 septembrie 2010 reclamantul A. a notificat societăţii de asigurare SC B. SA solicitarea sa de a i se acorda despăgubiri în cuantum de 1.500.000 euro cu titlu de daune patrimoniale, daune nepatrimoniale şi prestaţie periodică. La data de 14 ianuarie 2011 Divizia Operaţiuni privind Daune la Asigurări Generale a comunicat reclamantului că nu a dovedit cuantumul daunelor materiale, iar cu privire la cuantumul daunelor morale, a considerat că sunt prea mari în raport de jurisprudenţa în materie.

În ceea ce priveşte dreptul aplicabil, instanţa de apel a considerat că accidentul rutier care a determinat daunele ce se cer a fi acoperite prin acţiunea introductivă de instanţă a avut loc la data de 07 august 2009, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 9 şi art. 41 din Legea nr. 136/1995, respectiv art. 37 şi art. 49 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Preşedintelui CSA nr. 20/2008.

În ceea ce priveşte daunele materiale în sumă totală de 206.434 euro, s-a apreciat că, şi în cazul în care s-ar aprecia că dispoziţiile art. 49 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 20/2008 al Preşedintelui CSA au caracter exemplificativ, fără a putea limita natura despăgubirilor ce se pot acorda în cazul vătămării corporale, este imperios necesar ca aceste despăgubiri să acopere cheltuielile prilejuite de accident, noţiune stipulată de art. 49 lit. d) din Norme.

Curtea a evidenţiat că poate valorifica concluziile evaluării întocmite de către Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii din subordinea Academiei Române, dar numai în măsura în care criteriile reţinute de această evaluare sunt corecte, iar cheltuielile constatate de Institut se circumscriu noţiunii de cheltuieli prilejuite de accident. Estimările unei instituţii care nu este acreditată de către Ministerul Justiţiei pentru efectuarea de expertize judiciare trebuie analizate în legătură nemijlocită cu normele de drept incidente. Or, observă instanţa de control judiciar că, în fapt, aşa cum rezultă din expertiza medico-legală întocmită în cauză, premisa lipsei totale a capacităţii de muncă reţinute în evaluare a fost infirmată, iar în ceea ce priveşte sumele solicitate pentru acoperirea cheltuielilor curente de consum, cheltuieli lunare de locuire şi de asigurare a serviciilor, pentru îmbrăcăminte şi încălţăminte, a cheltuielilor de educaţie şi formare profesională sau pentru achiziţionarea unor bunuri de folosinţă îndelungată, automobil sau a unei garsoniere, nu reprezintă cheltuieli prilejuite de accident, în înţelesul art. 49 lit. d) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul nr. 20/2008.

De aceea a considerat că, în mod temeinic şi legal instanţa fondului a limitat cuantumul acestor daune, acordând doar acele cheltuieli care rezultă nemijlocit din producerea riscului asigurat. În opinia instanţei de control judiciar această soluţie se impune şi prin raportare la izvorul obligaţiei asigurătorului pârât în cauză, respectiv contractul de asigurare, încheiat cu scopul de a dezdăuna pe păgubit, fără a putea reprezenta o sursă de câştig pentru acesta.

În ceea ce priveşte cererea apelantului reclamant de obligare a pârâtei la plata unei prestaţii periodice, instanţa de rejudecare a constatat că, în analiza nemijlocită a recursului formulat de A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 27 şi art. 49 din Norme, nu a lămurit pe deplin fondul cauzei, fiind evident faptul că reclamantul şi-a pierdut capacitatea de muncă, în totalitate, tocmai ca urmare a producerii respectivului accident de muncă, astfel încât, pentru viitor acesta are nevoie de venituri lunare pentru întreţinere, respectiv, de o prestaţie periodică.

În ceea ce priveşte daunele materiale în sumă totală de 206.434 euro, Curtea a subliniat că, şi în cazul în care s-ar aprecia că dispoziţiile art. 49 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 20/2008 al Preşedintelui CSA au caracter exemplificativ, fără a putea limita natura despăgubirilor ce se pot acorda în cazul vătămării corporale, este imperios necesar ca aceste despăgubiri să acopere cheltuielile prilejuite de accident, noţiune stipulată de art. 49 lit. d) din Norme.

Instanţa de recurs a apreciat că se impune casarea deciziei pentru ca instanţa de apel, ţinând cont de circumstanţele cauzei şi de concluziile ce vor rezulta în urma unei eventuale administrări de noi probe, să poată stabili şi cuantumul prestaţiei periodice ce se cuvine reclamantului.

În considerarea caracterului obligatoriu al deciziei de casare, instanţa de apel a dispus completarea probatoriului în cauză, în sensul depunerii la dosarul cauzei a unor relaţii din partea Institutului Naţional de Statistică şi întocmirii unei expertize medico-legale pentru stabilirea capacităţii de muncă a apelantului.

Prin adresa din 03 aprilie 2014 (Dosar nr. x/3/2011*) Institutul Naţional de Statistică a comunicat instanţei valoarea câştigului salarial mediu lunar pentru activităţi de servicii în tehnologia informaţiei, activităţi de servicii informatice, ca fiind de 3639 RON.

La data de 25 iunie 2014 a fost înregistrat la dosarul cauzei Raportul de expertiză medico-legală în vederea evaluării capacităţii de muncă, ale cărui concluzii au fost în sensul că: numitul A., în vârstă de 28 de ani a prezentat leziuni traumatice ce se puteau produce prin lovire cu şi de corpuri dure, în condiţiile accidentului de trafic rutier suferit la data de 07 august 2009. A necesitat circa 180 zile îngrijiri medicale de la data producerii leziunilor. în urma reexaminării sus-numitului şi a actelor sale medicale rezultă că prezintă dg: sechele post-fracturi multiple deschise membre inferioare. Pseudartroză supra şi intracondiliană femur drept, după fractură deschisă. Fractură pilon tibial stâng şi peroneu stâng consolidată după fractură deschisă. Gonartroză secundară stânga după fractură deschisă supra- şi intracondiliană operată cu material de osteosinteză restant. Pareză sciatic popliteu extern drept. Scurtare membru inferior cu circa 5,5-6,5 cm, urmare a accidentului de trafic rutier din 07 august 2009, cu deficienţă locomotorie şi neuromotorie medie şi incapacitate adaptativă 65%. Se încadrează în gradul III de invaliditate, având capacitatea de muncă redusă cel puţin jumătate. Termen de revizuire 12 luni.

Raportat la conţinutul probelor administrate în cauză, a caracterului obligatoriu al deciziei de casare, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 şi art. 49 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, instanţa de apel a apreciat că se impune obligarea în cauză a pârâtei la plata către reclamant a unei prestaţii periodice lunare.

În stabilirea cuantumului acestei prestaţii în valorificarea dispoziţiilor art. 49 pct. 1 lit. c), în sensul de a stabili valoarea acestei prestaţii la nivelul salariului de bază minim brut pe economie; în opinia instanţei, cuantumul pretins de reclamant, 1500 euro, nu îşi găseşte suport probator în considerarea finalităţii urmărite de legiuitor prin instituirea acestei compensaţii pecuniare, respectiv acoperirea diferenţei dintre veniturile necesare unui trai la nivel similar celui anterior momentului producerii riscului asigurat şi veniturile ce pot fi obţinute în prezent de persoana prejudiciată.

În ceea ce priveşte raportarea la cuantumul venitului lunar mediu net în domeniul informatic, instanţa a considerat că nu poate stabili prestaţia periodică la nivelul acestuia întrucât, pe de o parte, deşi a probat pregătirea profesională în acest domeniu, apelantul reclamant nu a dovedit desfăşurarea unei activităţi de acest fel nici la momentul producerii accidentului rutier, dar nici anterior acestui moment; în cauză nu au fost administrate dovezi nici cu referire la eventuale demersuri ale reclamantului de a se angaja în domeniu.

Pe de altă parte, concluziile raportului de expertiză medico-legală au infirmat premisa considerentelor deciziei de casare, respectiv pierderea în totalitate a capacităţii de muncă, reţinând capacitate de muncă redusă cel puţin la jumătate. Reţine instanţa că natura deficienţelor locomotorii şi neuromotorii, deşi îngreunează semnificativ viaţa reclamantului, nu determină imposibilitatea manifestării sale profesionale conform pregătirii.

Deşi apelantul reclamant afirmă că situaţia sa nu poate fi asimilată celei descrise de art. 49 pct. 1 lit. c) din Norme, instanţa de apel a concluzionat că parcurgerea cursurilor postuniversitare la momentul accidentului reprezintă o formă de calificare profesională care permite valorificarea acestor dispoziţii legale, chiar în considerarea caracterului nelimitativ al situaţiilor descrise de art. 49, susţinut de reclamantul apelant.

Drept urmare, instanţa a reţinut că în cauză se impune admiterea apelului reclamantului apelant cu privire la acordarea acestor despăgubiri, urmând ca sentinţa pronunţată de instanţa fondului să fie schimbată în consecinţă.

Cu referire la capătul de cerere prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere, s-a apreciat că şi în privinţa acestei cereri Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tranşat că prima instanţă de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 36 şi art. 37 din Normele de aplicare ale Ordinului nr. 20/2008, (..), pârâta nerăspunzând la solicitările reclamantului şi neacordând acestuia despăgubirile solicitate.

În consecinţă, faţă de reţinerea în mod irevocabil a încălcării de către pârâtă a obligaţiei de a soluţiona cererea reclamantului de despăgubire, formulată în condiţiile art. 36 din Norme, instanţa de apel a admis apelul reclamantului sub acest aspect şi şi a obligat pârâta SC B. SA la plata penalităţilor de întârziere de 0,1%. În ceea ce priveşte data de la care sunt datorate aceste penalităţi, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (1) despăgubirea se efectuează de către asigurătorul RCA în maximum 15 zile de la data la care asigurătorul a definitivat investigaţia necesară evaluării sumei pe care este obligat să o plătească.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (2) asigurătorul RCA este obligat să desfăşoare investigaţia privind producerea accidentului, în termen de cel mult 3 luni de la avizării producerii evenimentului asigurat. În condiţiile în care avizarea asigurătorului a fost făcută la data de 29 septembrie 2010, dată reţinută în considerente anterioare, potrivit dispoziţiilor anterior citate pârâta era obligată să plătească despăgubirea în maxim 3 luni şi 15 zile de la momentul avizării sale, termen ce s-a împlinit la data de 13 ianuarie 2011. În consecinţă, penalitatea se va calcula pentru fiecare zi de întârziere de la data de 14 ianuarie 2011 şi până la data plăţii.

Referitor la daunele morale cerute de către reclamant, instanţa de apel a avut în vedere că unele repere ale instanţei de fond au fost infirmate de probe administrate în apel în sensul că reclamantul nu şi-a pierdut în totalitate capacitatea de muncă, aceasta fiind, în fapt, redusă cel puţin la jumătate; tot astfel, numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare a fost de 180, iar nu de o perioadă de aproape nouă luni.

În plus, instanţa de apel a avut în vedere consecinţele fizice şi psihice încercate de reclamant pe criterii de echilibru, echitate şi rezonabilitate, consacrate de jurisprudenţa C.E.D.O.

Sub acest aspect, instanţa de apel a considerat că instanţa de fond a dispus acordarea unor despăgubiri mult prea mari, al căror cuantum nu întruneşte exigenţele de rezonabilitate şi echitabilitate şi nu are în vedere reperele economice şi sociale din România.

Pentru toate aceste motive, instanţa de apel a statuat în sensul diminuării valorii daunelor morale la suma de 150.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii.

S-au avut în vedere şi cheltuielile de judecată în temeiul art. 274 C. proc. civ.

Împotriva deciziei pronunţată în apel reclamantul şi pârâta au declarant recurs.

1. Recursul declarat de reclamant.

1.1. Printr-un prim motiv de recurs, reclamantul critică soluţia din apel sub aspectul că pronunţarea deciziei s-a dat cu încălcarea art. 998-999 C. civ., în sensul că instanţa de apel nu i-a acordat despăgubirile materiale şi prestaţia periodică în cuantumul suferit şi probat.

În susţinerea acestui motiv de recurs, reclamantul arată că în mod nelegal instanţa anterioară nu i-a acordat bunurile identificate de către I.C.C.V. necesare în raport de afecţiunile de care suferă ca urmare a accidentului suferit. în opinia sa, în mod greşit nu s-au avut în vedere despăgubirile materiale prezentate în raportul Academiei Române - I.C.C.V. - nefiind asimilate cu cheltuielile prilejuite de accident.

Or, acest raţionament al instanţei este nelegal, întrucât potrivit art. 26 din Normele Ordinului nr. 20/2008, nu este obligatoriu ca I.C.C.V. să fie un expert autorizat de Ministerul de Justiţie în condiţiile aplicării art. 201 alin. (3) C. proc. civ.

1.2. Reclamantul printr-un alt motiv de recurs critică soluţia din apel privind neacordarea prestaţiilor periodice, deoarece prin art. 998 C. civ. şi urm. se instituie regula general de reparare a prejudiciului. în opinia sa, despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se stabileşte în cazul său, în baza venitului net pe care l-ar fi putut realiza conform pregătirii profesionale.

1.3. Un alt motiv de recurs formulat de reclamant se referă la aplicarea nelegală a art. 36 şi 37 din Normele Ordinului nr. 20/2008.

În susţinerea acestui motiv de recurs, reclamantul arată că instanţa anterioară face o interpretare parţială corectă a dispoziţiilor art. 36 şi 37 din Normele Ordinului nr. 20/2008 în sensul că asigurătorul trebuie să acorde aceste penalizări, însă greşeşte atunci când decide că acestea se calculează după trecerea celor 90 de zile la care se adaugă alte 15. În acest context, reclamantul arată că atâta timp cât nu s-a făcut o investigaţie - de la care curge 15 zile de la data când asigurătorul a terminat propria investigaţie care în cauză nu a existat -, dreptul la despăgubire s-a născut la data avizării, iar penalizările cerute sunt datorate de la data de 29 septembrie 2010, având în vedere că nu a existat vreun demers pentru evaluarea pretenţiilor reclamantului.

1.4. Printr-un ultim motiv de recurs, reclamantul susţine că s-au încălcat dispoziţiile art. 998 şi urm. din vechiul C. civ., coroborate cu Directivele europene, în sensul că instanţa de apel a ignorat principiul reparării integrale a prejudiciului în funcţie de impactul pe care l-a avut evenimentul asupra persoanei prejudiciate, în stabilirea daunelor nepatrimoniale care sunt justificate de alterarea calităţii vieţii şi de efectele vătămătoare ireversibile. În susţinerea celor arătate, reclamantul menţionează expres Directive Europene, art. 24 din Normele Ordinului nr. 20/2008.

După menţionarea expresă a actelor normative europene şi actelor normative naţionale, reclamantul învederează că instanţele anterioare erau obligate la individualizarea sumelor, reţinând pe lângă circumstanţele individuale şi îndreptarea acestora către maximul intervalului 0 - 1.500.000 - 5.000.000 euro, nu în cuantum de 300.000 euro şi respectiv 150.000 euro, cum greşit au procedat instanţele anterioare. în acelaşi context, reclamantul reproşează instanţei de apel că în rejudecare, daunele morale nu a avut în vedere starea de infirmitate, pareza sciatica, incapacitatea adaptive de 65%, făcând trimitere doar la incapacitate de muncă.

Concluzionează reclamantul în sensul că motivarea instanţei de apel este nefondată deoarece sumele solicitate se circumscriu valorii contractului la suma de 150.000 euro, fără a exced limitei de răspundere a asigurătorului şi a legislaţiei naţionale şi comunitare.

Reclamantul solicit admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul acordării daunelor materiale în cuantumul cerut, a prestaţiei periodice în valoarea comunicată de I.N.S., a daunelor morale în sumă de 700.000 euro şi a penalităţilor începând cu data avizării, adică 29 septembrie 2010.

2. Recursul declarat de pârâtă.

Prin recursul declarat, pârâta a formulat următoarele motive de recurs, după cum urmează:

2.1. Printr-un prim motiv de recurs, pârâta arată că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 53 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, respectiv prevederile art. 36, 37 şi art. 38 din Normele tehnice aprobate prin Ordinul CSA nr. 20/2008, în sensul că a sancţionat societatea pârâtă cu aplicarea penalităţilor de întârziere, deşi a făcut dovada că a răspuns în termen legal solicitărilor persoanei păgubite.

Asigurătorul RCA acoperă prejudiciul produs de asiguratul său in conformitate cu contractul de asigurare în vigoare la data producerii accidentului. Contractul de asigurarea RCA este un contract legal, clauzele, condiţiile, drepturile şi obligaţiile părţilor sunt prevăzute în Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, precum şi în Normele tehnice in vigoare la data producerii accidentului de circulaţie. La data producerii accidentului de circulaţie în speţă, erau în vigoarea Normele tehnice aprobate prin Ordinul CSA nr. 20/2008.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, în contractul de asigurare RCA, drepturile şi obligaţiile părţilor sunt prevăzute prin lege, iar potrivit art. 8 din aceeaşi Lege „Avizarea şi constatarea producerii riscurilor asigurate, evaluarea pagubelor, stabilirea şi plata despăgubirilor ori a sumelor asigurate se efectuează în condiţiile legii şi ale normelor adoptate in baza legii de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, pentru asigurările obligatorii, sau ale contractului de asigurare, in cazul asigurărilor facultative".

Problema juridică poartă asupra momentului de la care încep să curgă penalităţile de întârziere pentru neplata despăgubirilor, aspect care trebuia analizat în strict concordanţă cu prevederile art. 36, art. 37 şi art. 38 din Normele tehnice în vigoare.

Sub această problemă invocată, pârâta susţine în esenţă, după menţionarea dispoziţiilor art. 36 art. 37 din Normele tehnice, că în data de 23 septembrie 2010, reclamantul a formulat o adresă către societatea pârâtă, înregistrată din 29 septembrie 2010 prin care i se comunica producerea accidentului asigurat, faptul că solicit despăgubiri în limita sumei asigurate de 1.500.000 de euro, constând în daune materiale, daune nepatrimoniale şi prestaţii periodice.

În data de 21 octombrie 2010, asigurătorul RCA răspunde persoanei prejudiciate indicând numărul dosarului de daună, numărul de înregistrare a adresei din data de 23 septembrie 2010 şi solicită transmiterea Cererii de despăgubiri. Deoarece avocatul apelantului-reclamant nu răspunde la această solicitare, se revine în data de 15 noiembrie 2010, cu menţiunea că fără Cererea de despăgubiri nu se pot soluţiona pretenţiile. La această revenire, avocatul apelantului-reclamant arată că nu este încă în posesia tuturor documentelor doveditoare şi spera ca, într-un interval de aproximativ 2 săptămâni, va fi în măsură să înainteze înscrisurile de care înţelege să se folosească şi cererea de despăgubiri.

Cererea de despăgubiri este transmisă în data de 02 decembrie 2010 la Sucursala B. Dolj, unde este şi înregistrată.

În opinia acestei recurente, de la această data începe să curgă termenul de 3 luni în care asigurătorul este obligat să răspundă solicitărilor persoanei păgubite. în legătură cu pretenţiile cerute de către reclamant, pârâta a răspuns că daunele materiale şi prestaţiile periodice nu sunt dovedite, iar daunele morale sunt în cuantum foarte ridicat.

Pentru aplicarea penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi din suma datorată, este aceea că asigurătorul este obligat să reacţioneze în termen de 3 luni de la înaintarea cererii de despăgubiri, fie prin avizare favorabilă, fie prin respingerea pretenţiilor formulate de persoana prejudiciată.

În concluzie cu privire la primul motiv de recurs, pârâta arată că stabilirea unor penalităţi de întârziere în sarcina sa duce la încălcarea prevederilor art. 36 - 38 şi art. 44 din Normele tehnice aprobate prin Ordinul nr. 20/2008.

2.2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, pârâta susţine că s-au încălcat prevederile art. 49 lit. c) din Normele tehnice aprobate prin Ordinul nr. 20/2008.

În susţinerea acestui motiv de recurs, pârâta învederează că În baza contractului de asigurare de răspundere civilă obligatorie RCA, în vigoare la data producerii accidentului în speţă, [art. 49 lit. c) din Normele tehnice], asigurătorul despăgubeşte persoana păgubită pentru prejudiciul suferit ca urmare a vătămărilor corporale, pe perioada spitalizării, precum şi pe perioada de tratament şi convalescenţă, la nivelul salariului minim brut pe economie ["(..) salariul de baza minim brut pe economie, în cazul persoanelor păgubite aflate la data producerii accidentului în ultimul an de studii sau de calificare (..)" – art. 49 lit. c)]. Pentru acest fapt s-a asigurat persoana vinovata şi această modalitate de despăgubire este luată în calcul în cazul stabilirii rezervelor de daune.

Pensie pentru invalidate poate fi obţinută de către intimatul reclamant de la asigurările sociale. Intimatul reclamant are dreptul la această pensie iar statul este obligat să o plătească, societăţile de asigurare nu pot prelua obligaţiile altor sisteme de asigurări.

În baza legii special aplicabile în material asigurărilor la data producerii accidentului de circulate în speţă, respective art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România şi prevederile art. 49 lit. c) din Normele tehnice, asigurătorul poate acorda o despăgubirile, la nivelul slariuliii mediu pe economie din anul 2009, pentru perioada în care intimatul reclamant a fost spitalizat, a fost în convalescenţă sau recuperare. Acordarea unor prestaţii periodice, fără să se menţioneze perioada pentru care se acordă şi cuantumul acestora, duce la eludarea prevederilor legale.

2.3. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, pârâta susţine că hotărârea atacată este nelegală în raport de art. 24 din Normele tehnice aprobate prin Ordinul nr. 20/2008.

Asigurătorul nu poate acorda despăgubiri în euro decât în situaţia în care rezervele constituite de asiguraţi pentru riscuri cuprins în asigurare sunt constituite şi ţinute în moneda euro. În acest caz este vorba de o asigurare RCA intern, prima de asigurare este plătită în RON şi la această clasă de asigurări sumele reprezentând rezervă de fonduri asigurate se constituie şi de administrează în moneda naţională, respectiv în RON. Consideră că se poate aprecia cuantumul de despăgubire în euro, dar despăgubirea se plăteşte în RON la cursul de schimb valutar valabil la data accidentului, nu cel valabil la data plăţii efective.

2.4. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, pârâta critică cuantumul acordat reclamantului cu titlu de daune morale, în sensul că s-au încălcat dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 136/1995 şi art. 49 pct. 2 din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 20/2008. În susţinerea acestui motiv de recurs, pârâta invocă practica judiciară naţională şi internaţională în material determinării cuantumului daunelor morale sub aspectul unor sume mai reduse, iar cu privire la reclamant suma de 100.000 RON cu titlul de daune morale este o sumă îndestulătoare raportat la vătămarea corporală suferită şi îngrijirile medicale în sumă de 180 de zile. În acelaşi context, pârâta se referă la stabilirea daunelor morale să fie o compensaţie justă şi nu o îmbogăţire fără justă cauză.

Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursurile ca fiind nefondate şi acestea urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

1. Referitor la recursul reclamantului.

1.1. Referitor la primul motiv de recurs, Înalta Curte urmează să îl respingă ca nefondat, întrucât instanţa de apel în mod corect nu a avut în vedere raportul de expertiză întocmit de I.C.C.V., raport extrajudiciar, pe care instanţa de judecată nu îl poate avea în vedere doar dacă este efectuat de către experţi autorizaţi numai de Ministerul Justiţiei.

În acest sens, aceşti experţi sunt specialişti autorizaţi şi confirmaţi de Ministerul Justiţiei, iar părţile pot să aleagă numai dintre experţii care figurează în tabelul întocmit de Biroul Central de expertize tehnice judiciare, precum şi încuviinţarea de către instanţa de judecată a unui expert propus de parte - pe cheltuiala sa - însă nu poate fi absolutizat - cum vrea să se înţeleagă reclamantul - sub aspectul forţei probante, constatare ce permite instanţei chiar înlăturarea lucrării ce nu se coroborează cu vreun mijloc de probă administrat în cauză, neexistând obligaţie pentru instanţă de a-şi însuşi observaţiile, constatările şi concluziile expertului desemnat.

Din examinarea considerentelor expuse în decizia atacată în raport de criticile forţate de reclamant circumscrise primului motiv de recurs, instanţa de apel în mod corect a apreciat acesta în sensul că, cităm:

"şi în cazul în care s-ar aprecia că dispoziţiile art. 49 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 20/2008 al Preşedintelui CSA au caracter exemplificativ, fără a putea limita natura despăgubirilor ce se pot acorda în cazul vătămării corporale, este imperios necesar ca aceste despăgubiri să acopere cheltuielile prilejuite de accident, noţiune stipulată de art. 49 lit. d) din Norme. Curtea evidenţiază că poate valorifica concluziile evaluării întocmite de către Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii din subordinea Academiei Române, dar numai în măsura în care criteriile reţinute de această evaluare sunt corecte, iar cheltuielile constatate de Institut se circumscriu noţiunii de cheltuieli prilejuite de accident. Estimările unei instituţii care nu este acreditată de către Ministerul Justiţiei pentru efectuarea de expertize judiciare trebuie analizate în legătură nemijlocită cu normele de drept incidente. Or, observă instanţa de control judiciar că, în fapt, aşa cum rezultă din expertiza medico-legală întocmită în cauză, premisa lipsei totale a capacităţii de muncă reţinute în evaluare a fost infirmată, iar în ceea ce priveşte sumele solicitate pentru acoperirea cheltuielilor curente de consum, cheltuieli lunare de locuire şi de asigurare a serviciilor, pentru îmbrăcăminte şi încălţăminte, a cheltuielilor de educaţie şi formare profesională sau pentru achiziţionarea unor bunuri de folosinţă îndelungată, automobil sau a unei garsoniere, nu reprezintă cheltuieli prilejuite de accident, în înţelesul art. 49 lit. d) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul nr. 20/2008.

Drept urmare, Curtea consideră că în mod temeinic şi legal instanţa fondului a limitat cuantumul acestor daune, acordând doar acele cheltuieli care rezultă nemijlocit din producerea riscului asigurat. în opinia instanţei de control judiciar această soluţie se impune şi prin raportare la izvorul obligaţiei asigurătorului pârât în cauză, respectiv contractul de asigurare, încheiat cu scopul de a dezdăuna pe păgubit, fără a putea reprezenta o sursă de câştig pentru acesta".

De aceea, Înalta Curte constată că în cauză au fost aplicate corect dispoziţiile legale pretins încălcate de reclamant.

Pe de altă parte, este de evidenţiat şi faptul că aceste critici sunt la graniţa dintre motivele de nelegalitate şi motivele de netemeinicie, întrucât se tinde subtil la o reevaluare a daunelor materiale, a căror evaluare se face strict - printre altele - prin mijloace de probe constând în înscrisuri doveditoare, etc.

1.2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs vizând neacordarea prestaţiilor periodice, Înalta Curte constată că sunt nefondate, întrucât acestea se referă la o reevaluare a sumelor statuate cu acest titlu, sau o reapreciere a situaţiei de fapt deja stabilită, ceea ce nu poate forma controlul judiciar în calea de atac a recursului.

De altfel, după cum se poate, observa, reclamantul invocă încălcarea dispoziţiilor art. 49 raportat la art. 27 din Ordinul CSA nr. 20/2008 - în vigoare la data producerii accidentului - însă nu este motivat, adică în ce constă nelegalitatea deciziei sub aspectul neacordării prestaţiilor periodice.

1.3. Un alt motiv de recurs formulat de reclamant se referă la aplicarea nelegală a art. 36 şi 37 din Normele Ordinului nr. 20/2008.

Nici aceste critici ale reclamantului nu sunt fondate, întrucât instanţa de apel - în rejudecare - a avut în vedere dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi a examinat pricina şi din punctul de vedere al dispoziţiilor art. 36 şi 37 din Normele Ordinului nr. 20/2008 în sensul că avizarea asigurătorului a fost făcută la data de 29 septembrie 2010, dată reţinută în considerente anterioare, adică pârâta era obligată să plătească despăgubirea în maxim 3 luni şi 15 zile de la momentul avizării sale, termen ce s-a împlinit la data de 13 ianuarie 2011.

1.4. Nici criticile reclamantului circumscrise ultimului motiv de recurs, nu sunt fondate, deoarece criticile formulate de recurent vizează nemulţumirea acestuia în raport de cuantumul stabilit cu titlul de daune morale, care sunt aspecte de netemeinicie tinzând la o reapreciere a probelor administrate în cauză, şi nu de nelegalitate în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că instanţele naţionale, dar şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit.

2. Recursul declarat de pârâtă.

2.1. Primul motiv de recurs, vizează încălcarea dispoziţiilor art. 53 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, respectiv prevederile art. 36, 37 şi art. 38 din Normele tehnice aprobate prin Ordinul CSA nr. 20/2008, în sensul că a sancţionat societatea pârâtă cu aplicarea penalităţilor de întârziere, pe care Înalta Curte urmează să îl respingă ca nefondat, întrucât, aşa cum s-a arătat şi în recursul reclamantului, penalităţile de întârziere sunt datorate de pârâtă, în condiţiile în care s-a reţinut în mod irevocabil încălcarea de către pârâtă a obligaţiei de soluţionare a cererii reclamantului de despăgubire, formulată în condiţiile art. 36 din Normele tehnice aprobate prin Ordinul CSA nr. 20/2008, în vigoare la data producerii accidentului.

Mai mult decât atât, în mod corect şi cu aplicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate, instanţa de apel a statuat că avizarea asigurătorului a fost făcută la data de 29 septembrie 2010, dată reţinută de aceasta, iar pârâta era obligată să plătească despăgubirea în maxim 3 luni şi 15 zile de la momentul avizării sale, termen ce s-a împlinit la data de 13 ianuarie 2011, penalitatea se va calcula pentru fiecare zi de întârziere de la data de 14 ianuarie 2011 şi până la data plăţii.

De asemenea, în mod corect a fost tranşată şi problema juridică asupra momentului de la care încep să curgă penalităţile de întârziere pentru neplata despăgubirilor, aspect analizat strict în concordanţă cu prevederile art. 36, art. 37 şi art. 38 din Normele tehnice în vigoare.

De aceea, faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează să înlăture toate criticile şi afirmaţiile recurentei - pârâte - cu privire la acest aspect - precum şi raţionamentul pârâtei cu privire la data la care începe să curgă termenul de 3 luni, în care asigurătorul este obligat să răspundă solicitărilor persoanei păgubite.

2.2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, pârâta susţine că s-au încălcat prevederile art. 49 lit. c) din Normele tehnice aprobate prin Ordinul nr. 20/2008.

Nici aceste critici nu sunt fondate, întrucât - fără a mai antama aspect privind probele administrate în cauză dat fiind că nu pot forma obiectul controlului judiciar - instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile legale invocate în raport de probele administrate în cauză, aşa cum rezultă din examinarea considerentelor deciziei atacate, din conţinutul cărora rezultă fără echivoc judecata acestei probleme, în temeiul contractului de asigurare de răspundere civilă obligatorie RCA, în vigoare la data producerii accidentului în speţă, [art. 49 lit. c) din Normele tehnice]; asigurătorul despăgubeşte persoana păgubită pentru prejudiciul suferit ca urmare a vătămărilor corporale, pe perioada spitalizării, precum şi pe perioada de tratament şi convalescenţă, la nivelul salariului minim brut pe economie ["(...) salariul de baza minim brut pe economie, în cazul persoanelor păgubite aflate la data producerii accidentului în ultimul an de studii sau de calificare (...)" - art. 49 lit. c)], ceea ce a şi avut în vedere instanţa de apel căreia nu i se poate reproşa aplicarea greşită sau eronată a dispoziţiilor legale incidente în materie în prezenta speţă.

2.3. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, pârâta susţine că hotărârea atacată este nelegală în raport de art. 24 din Normele tehnice aprobate prin Ordinul nr. 20/2008, motiv pe care Înalta Curte urmează să îl înlăture ca nefondat, întrucât nu argumentează în ce constă nelegalitatea cu privire la plata în euro de la momentul pretins de pârâtă, instanţa de apel stabilind cuantumul despăgubirilor în RON, cuantificarea sumei în euro făcându-se prin raportare la modalitatea de exprimare formulată de către reclamant prin acţiune.

2.4. În ceea ce priveşte cel de-al patrulea motiv de recurs, Înalta Curte urmează să îl respingă ca nefondat, întrucât instanţa de apel a apreciat corect cuantumul acestora, care de altfel, nu mai poate fi cuantificat în recurs, în condiţiile în care controlul judiciar al deciziei atacate se face numai din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute strict şi limitative de pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ. Or, pârâta prin criticile formulate circumscrise motivului patru de recurs, nu face decât să aducă aspecte de netemeinicie, tinzând la reaprecierea probelor administrate în cauză, aspect ce nu poate forma obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. şi pârâta SC B. SA Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 869 din 23 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. şi pârâta SC B. SA Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 869 din 23 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 aprilie 2015.