Nullity of sale of composesorat pasture land: imperativeness of inalienability prohibition and exclusion of good faith protection for subsequent purchaser

Decizia nr. 1087/2015

Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Arad în data de 21 aprilie 2010, reclamanta Asociaţia A., în contradictoriu în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi SC D. SRL, a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. E., din 30 aprilie 2009, pentru cauză ilicită, respectiv încălcarea prevederilor imperative ale art. 28 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 1/2000; anularea vânzării-cumpărării autentificate de B.N.P. E. din anul 2009, în temeiul art. 948 C. civ. şi al principiului anulabilităţii actelor subsecvente unui act nul, această pârâtă fiind de rea-credinţă, şi rectificarea CF nr. AA, BB, CC, DD, EE, FF, GG, HH Bocsig în sensul revenirii la situaţia anterioară de CF de sub B1, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, a arătat că imobilele care sunt individualizate în CF-urile menţionate au fost proprietatea reclamantei, provenind din titlul de proprietate din data de 10 aprilie 2009, cu destinaţia de arabil şi păşune. În opinia reclamantei, prin mijloace dolosive, fostul preşedinte al reclamantei, împreună cu autori necunoscuţi, au contrafăcut actele A, înscenând modificarea organelor de conducere, schimbarea prevederilor statutului în sensul eliminării interdicţiilor legale de înstrăinare a terenului şi vânzarea unei părţi considerabile către terţi. Reclamanta a susţinut că, fără niciun mandat şi drept, domnul lercan loan a semnat şi a aplicat ştampila asociaţiei, renunţând la peste 80 de ha la întocmirea actelor în vederea eliberării titlurilor de proprietate, apărând evidentă graba cu care s-a obţinut înregistrarea actelor de modificare a statutului, de ridicare a titlului şi de vânzare a peste 200 ha din păşune. Mai mult, reclamanta a susţinut că acesta a obţinut copii după titlul anterior eliberării acestuia, la data de 04 mai 2009, prin proces verbal semnat de către dl. Primar F., în calitate de preşedinte al comisiei locale de fond funciar, şi dl. G., ca delegat al Asociaţiei. Reclamanta a învederat că, deşi H. şi dl. B. au fost avertizaţi asupra ilegalităţilor comise, totuşi s-au perfectat actele de înstrăinare a terenurilor vândute, deoarece colile de CF au fost blocate mai multe zile de un extras de CF de autentificare, neştiindu-se cui se intenţionează a se înstrăina. Reclamanta a mai subliniat că a depus cerere de notare în CF a procesului, dar sub diferite pretexte, angajaţii de la CF Ineu au tergiversat primirea cererii, aceasta fiind înregistrată ulterior şi fiind respinsă pentru acest motiv. Aceste aspecte au fost aduse la cunoştinţa organelor de cercetare penală printr-o plângere penală înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ineu, care se află în curs de soluţionare.

Reclamanta a mai învederat că pârâta de rangul 2 avea cunoştinţă despre împrejurarea că există probleme privind terenurile din litigiu, astfel încât, în opinia reclamantei, aceasta nu se poate prevala de buna sa credinţă.

Prin sentinţa civilă nr. 752 din 3 noiembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. x/108/2010, Tribunalul Arad a admis cererea formulată de reclamanta Asociaţia A. în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi SC D. SRL, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notar public E., din 30 aprilie 2009, încheiat între reclamant şi pârâţii B. şi C.; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notar public E. Din anul 2009, încheiat între pârâţii B. şi C. şi pârâta SC D. SRL; a dispus rectificarea C.F. nr. AA, C.F. nr. BB, C.F. nr. CC, C.F. nr. DD, C.F. nr. EE, C.F. nr. FF, C.F. nr. GG, C.F. nr. HH Bocsig, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâţilor SC D. SRL şi al pârâţilor B. şi C., cu revenirea la situaţia anterioară de carte funciară de sub B1, în fiecare carte funciară în parte, respectiv a reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantului asupra parcelelor înscrise în aceste cărţi funciare; a admis în parte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC D. SRL în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. şi a obligat pârâţii-chemaţii în garanţie B. şi C. să plătească pârâtei SC D. SRL suma de 1.673.200 RON, cu titlu de restituire preţ, precum şi suma de 21.394,4 RON, cu titlu de daune interese, respingând, ca nefondate, restul pretenţiilor formulate; a obligat pârâţii B. şi C. să plătească reclamantului Asociaţia A. suma de 20.860 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a obligat aceiaşi pârâţi B. şi C. să plătească pârâtei SC D. SRL suma de 20.848 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a reţinut, în esenţă, că că suprafeţele de teren reconstituite în favoarea composesoratului prin titlul de proprietate din 10 aprilie 2009 nu puteau fi înstrăinate în niciun mod, în întregime sau în parte, dispoziţia legii constituind o limitare a exerciţiului dreptului de proprietate în sensul scoaterii acestor terenuri din circuitul civil, încălcarea interdicţiei impusă de lege atrăgând nulitatea absolută a actului juridic, în condiţiile art. 962 alin. (2) C. civ.

Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, tribunalul a reţinut că încălcarea unei interdicţii imperative a legii de către primii contractanţi a putut fi lesne observată de către pârâta SC D. SRL, atât din cuprinsul cărţilor funciare, cât şi din cuprinsul titlului transmiţătorilor, astfel că, în aceste circumstanţe, pârâta nu mai poate invoca cu succes în favoarea sa buna credinţă, deoarece aceasta nu există.

În raport de considerentele şi dispoziţiile art. 962 alin. (2) C. civ., care interzic încheierea de contracte asupra unor bunuri care nu se găsesc în comerţ, prin efectul legii, tribunalul a admis şi cel de-al doilea capăt de cerere şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notar public E. Din anul 2009, încheiat între pârâţii B. şi C. şi pârâta SC D. SRL.

Urmare a acestor soluţii, în condiţiile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, tribunalul a dispus rectificarea C.F. nr. AA, C.F. nr. BB, C.F. nr. CC, C.F. nr. DD, C.F. nr. EE, C.F. nr. FF, C.F. nr. GG, C.F. nr. HH Bocsig, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâţilor SC D. SRL şi al pârâţilor B. şi C. cu revenirea la situaţia anterioară de carte funciară de sub B1, în fiecare carte funciară în parte, respectiv a reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantului asupra parcelelor înscrise în aceste cărţi funciare.

Cât priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâta SC D. SRL împotriva pârâţilor B. şi C., prima instanţă a reţinut că aceasta este întemeiată în parte, nici pârâţii neformulând apărări concrete asupra acestei cereri, ci rezumându-se doar să demonteze susţinerile reclamantului.

Conform art. 1337 C. civ., vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect şi care n-ar fi declarate la facerea contractului, obligaţia de garanţie având conţinutul reglementat în cuprinsul art. 1341 C. civ., conform căruia, în caz de evicţiune, cumpărătorul are dreptul de a pretinde de la vânzător: restituirea preţului, fructele, dacă este dator a le întoarce proprietarului care l-a evins, cheltuielile de judecată avansate în procesul cu evingătorul, dar şi cele avansate în procesul contra vânzătorului, precum şi daune-interese şi cheltuielile de autentificare a contractului de vânzare-cumpărare.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel pârâţii B., C. şi SC D. SRL Timişoara.

Prin decizia civilă nr. 1055 din 20 octombrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. x/108/2010, Curtea de Apel Timişoara a anulat, ca insuficient timbrat, apelul declarat de către pârâţii B. şi C. împotriva sentinţei primei instanţe şi a respins apelul declarat de pârâta SC D. SRL Timişoara împotriva aceleiaşi hotărâri.

Prin decizia civilă nr. 3413 din 22 octombrie 2013 pronunţată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti, secţia a ll-a civilă, a admis recursul declarat de pârâta SC D. SRL Timişoara împotriva deciziei civile nr. 1055 din 20 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, pe care a casat-o în parte şi a dispus trimiterea apelului declarat de pârâta SC D. SRL Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 752 din 3 noiembrie 20110 a Tribunalului Arad, spre rejudecare aceleiaşi instanţe, menţinând restul dispoziţiilor deciziei cu privire la apelul declarat de către pârâţii B. şi C.

S-a constatat că, instanţa de recurs a apreciat, din analiza considerentelor hotărârii atacate, faptul că instanţa nu a soluţionat toate motivele de apel formulate de pârâta SC D. SRL, respectiv lipsa calităţii de reprezentant a numitul G., în calitate de preşedinte al Asociaţiei A. de a promova prezenta acţiune sau de a reprezenta A., întrucât la dosarul cauzei nu există nicio menţiune cu privire la mandatul expres acordat în acest sens cu votul Adunării Generale.

S-a reţinut că această chestiune trebuia lămurită, având în vedere că însăşi reclamanta-vânzătoare în cadrul contractului de vânzare-cumpărare din 30 aprilie 2009 a contestat legalitatea actului de înstrăinare, invocându-şi practic propria culpă, ceea ce atrage incidenţa principiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans", potrivit căruia nimeni nu se poate prevala de culpa sa pentru valorificarea unor drepturi pe cale judiciară, iar în speţa de faţă, chiar reclamanta invocă nerespectarea unor norme legale de către Asociaţia A.

Tot în acelaşi context, s-a reţinut că nu au fost cercetate toate aspectele deduse judecăţii referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 28 alin. (7) din Legea nr. 1/2000, pentru a se putea verifica dacă a existat o cauză ilicită la încheierea acestor acte juridice, ca motiv de nulitate absolută şi, de asemenea, înlăturarea prezumţiei de bună-credinţă a terţului subdobânditor de către prima instanţă şi reţinută de instanţa de apel nu a fost dovedită, din perspectiva dispoziţiilor art. 1899 alin. (2) C. civ.

Deşi sarcina probei revenea reclamantei, potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ., în cauză, instanţa supremă a constatat că nu au fost administrate probe în acest sens şi nici nu există elemente care să conducă la înlăturarea prezumţiei de bună-credinţă a terţului subdobânditor, instanţele apreciind, că din titlul vânzătorului, pârâta SC D. SRL putea cunoaşte faptul că acesta provine de la A., care nu avea dreptul să înstrăineze, în raport de dispoziţiile art. 28 alin. (7) din Legea nr. 1/2000, astfel că, încălcarea unei interdicţii imperative a legii de către primii contractanţi nu mai poate institui în favoarea sa, prezumţia de bună-credinţă.

În temeiul caracterului devolutiv al apelului, în speţă, instanţa supremă a reţinut că se impune completarea probatoriului administrat, întrucât din considerentele deciziei pronunţate se constată că soluţia de respingere a apelului pârâtei nu este susţinută de probele din dosar, iar în acest sens, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţa, cu privire la toate chestiunile ce au făcut obiectul criticilor.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. dosar x/108/2010, iar instanţa de apel, constatând că, potrivit deciziei de casare, este învestită exclusiv cu rejudecarea cererii de apel declarată de pârâta SC D. SRL Timişoara (decizia sa fiind menţinută sub aspectul anulării, ca insuficient timbrat a apelului declarat de pârâţii B. şi C.), cu respectarea întocmai a cerinţelor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a procedat la suplimentarea probatoriului sub aspectul lipsei calităţii de reprezentant a numitul G., în calitate de preşedinte al Asociaţiei A. de a promova prezenta acţiune sau de a reprezenta A., incidenţa dispoziţiilor art. 28 alin. (7) din Legea nr. 1/2000 şi modul de aplicare în speţă, pentru a se putea verifica dacă a existat o cauză ilicită la încheierea acestor acte juridice, ca motiv de nulitate absolută, şi, respectiv cu privire la înlăturarea prezumţiei de bună-credinţă a terţului subdobânditor de către prima instanţă, din perspectiva dispoziţiilor art. 1899 alin. (2) C. civ.

În acest sens, s-au depus la dosar înscrisuri şi s-au audiat martori, material probator din a cărui analiză, faţă de prevederile art. 282 şi urm. C. proc. civ., art. 948 şi art. 962 şi art. 966 C. civ., art. 28 din Legea nr. 1/2000, curtea reţine că prezentul apel este neîntemeiat, Tribunalul Arad pronunţând o hotărâre temeinică şi legală, pentru considerentele expuse pe larg în cuprinsul acesteia şi pe care instanţa de apel şi le însuşeşte în întregime.

În ceea ce priveşte calitatea numitului G. de preşedinte a Asociaţiei şi de a promova prezenta acţiune sau de a reprezenta valabil A., curtea constată că acest aspect a făcut obiectul unui alt litigiu înregistrat pe rolul instanţelor de judecată, finalizat prin sentinţa civilă nr. 1050 din 13 iulie 2011 dată de Judecătoria Ineu în Dosar nr. x/246/2011, definitivă şi irevocabilă, prin respingerea de către Tribunalul Arad, prin decizia civilă nr. 1281/R din 18 octombrie 2011, a recursului declarat de H. şi I.

Prin această hotărâre, instanţa de judecată s-a pronunţat irevocabil cu privire la organele de conducere ale Asociaţiei-reclamante, statuând cu putere de lucru judecat în sensul validităţii hotărârilor Adunării Generale extraordinare din 31 mai 2009 şi 01 iunie 2009, prin care este acordat numitului G. mandat pentru a reprezenta Asociaţia.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Judecătoria Ineu a reţinut că, la data de 31 mai 2009, a avut loc şedinţa extraordinară a Asociaţiei A. a localităţii Răpsig, având ca ordine la zi primirea de noi membrii, alegerea noului Consiliu de Administraţie şi demiterea celui vechi, anularea vechilor ştampile şi emiterea unei noi ştampile cu nr. 2. De asemenea, la data de 01 iunie 2009 a avut loc şedinţa noului Consiliu de Adunare al pârâtei, având ca ordine de zi alegerea noii conduceri-preşedinte, administrator şi împuternicirea preşedintelui, administratorului pentru a reprezenta Asociaţia la bănci, finanţe, Direcţia Muncii, CASS Arad, Agenţia şomaj, ITM, APIA şi alte instituţii care apără interesele Asociaţiei.

Prin încheierea nr. 84 din 25 ianuarie 2010 pronunţată în Dosar nr. x/246/2010 al Judecătoriei Ineu, a fost admisă cererea petentei Asociaţia A. şi s-a dispus autorizarea modificării actului constitutiv şi statutul petentei conform Actului Adiţional la statutul şi actul constitutiv al petentei, autentificat la B.N.P. J. din 06 iulie 2009 şi s-a reţinut în fapt că la data de 31 mai 2009 a avut loc Adunarea Generala a membrilor A., prin procesul verbal încheiat la aceiaşi dată dispunându-se numirea noului consiliu de administraţie, potrivit prevederilor art. 21 din O.G. nr. 26/2000 cu modificările şi completările ulterioare.

S-a mai reţinut că, prin decizia civilă nr. 822/2009 a Tribunalului Arad, secţia civilă, dată în Dosar nr. x/246/2009, a fost dispusă înscrierea acestor menţiuni în Registrul special ţinut de judecătorie. Potrivit procesului verbal întocmit la data de 1 iunie 2009, autentificat din 29 iunie 2009 la B.N.P. J. din Ineu, noul consiliu de administraţie a hotărât numirea preşedintelui precum şi a administratorului A. Răpsig, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) din statutul petentei. Potrivit Actului Adiţional la statutul şi actul constitutiv al petentei, autentificat la B.N.P. J. din 06 iulie 2009, întocmit ca urmare a proceselor verbale ale Adunării Generale a membrilor A. din data de 31 mai 2009 şi respectiv al Consiliului de Administraţie al petentei din data de 01 iunie 2009, s-a modificat actul constitutiv şi statutul A. Răpsig.

Instanţa de fond a mai reţinut că pârâta este constituită ca persoană juridică fără scop patrimonial, conform prev. art. 26 din Legea nr. 1/2000 cu modificările ulterioare, respectiv prevederile O.G. nr. 26/2000 cu modificările ulterioare, privind asociaţiile şi fundaţiile, iar reclamantul I. deţine calitatea de membru în A. Răpsig de înfiinţare până în prezent, şi că reclamantul H. a deţinut funcţia de Preşedinte al A. Răpsig până la data de 29 aprilie 2009, când a fost înlocuit cu actualul preşedinte G., care deţinuse anterior în cadrul A. Răpsig, funcţia de administrator.

Prin această hotărâre, instanţa de judecată s-a pronunţat irevocabil cu privire la organele de conducere ale Asociaţiei-reclamante, statuând cu putere de lucru judecat în sensul validităţii hotărârilor Adunării Generale extraordinare din 31 mai 2009 şi 01 iunie 2009, prin care este acordat numitului G. mandat pentru a reprezenta Asociaţia.

Ca atare, s-a constatat că numitul G., având calitatea confirmată judecătoresc de preşedinte al Asociaţiei-reclamante, a promovat prezenta acţiune civilă în exercitarea mandatului valabil acordat în acest sens de către A. printr-o hotărâre a adunării generale a asociaţiei a cărei legalitate nu s-a contestat în forma prevăzută de lege.

Cu privire la dispoziţiile art. 28 alin. (7) din Legea nr. 1/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractelor contestate (aplicabilă speţei, potrivit regulii de drept conform căreia nulitatea unui act juridic civil se analizează prin raportare la aspecte anterioare sau, cel mult, concomitente semnării actului, nu ulterioare), curtea constată că este justă interpretarea dată de tribunal acestui text de lege, care nu prevede nicio distincţie cu privire la categoria terenurilor aparţinând A., fiind fără relevanţă juridică dacă acestea erau forestiere, păşune sau agricole. Astfel, art. 28 din Legea nr. 1/2000 prevede că:

„6) Membrii formelor asociative aflaţi în devălmăşie sau indiviziune nu pot înstrăina propriile cote-părţi unor persoane din afara acestora. (7) Terenurile acestor forme asociative nu pot fi înstrăinate în niciun mod, în întregime sau în parte".

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Constituţionale, invocată de apelantă, obligatorie pentru instanţele de judecată, potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, instanţa de apel a reţinut că aceasta nu poate fi reţinută în sensul dorit de societatea-pârâtă, respectiv că prevederile art. 28 alin. (7) din Legea nr. 1/2000 ar viza doar terenuri forestiere; în acelaşi sens, instanţa anterioară a reţinut caracterul atipic al dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere reconstituit în favoarea unor forme asociative care nu mai există de foarte multă vreme în sistemul juridic al ţării noastre, independent de chestiunile de oportunitate ce au determinat alegerea de către legiuitor a unei forme neobişnuite de reglementare, prin readucerea în viaţa socială a unor forme străvechi de organizare, nu poate fi contestată legitimitatea voinţei acestuia şi nici constituţionalitatea regimului juridic astfel amenajat. Este cazul unei forme de proprietate ce renaşte, prin reconstituirea sa preexistentă, cu modalităţile legale mai sus arătate, modalităţi care, dacă n-ar fi vorba despre o organizare tradiţională (care şi-a dovedit viabilitatea în decursul istoriei), singulară şi excepţională, ar putea suscita dubii de constituţionalitate; reţinându-se conformitatea acestor prevederi legale cu Constituţia României, pe de o parte, iar, pe de altă parte, faptul că textul de lege arătat nu face nicio distincţie între diferitele categorii de terenuri, astfel că nici instanţa de judecată chemată să interpreteze şi să aplice legea, nu o poate face.

În acest sens, al destinaţiei terenului (agricol sau păşune), curtea constată că, potrivit titlului de proprietate din data de 10 aprilie 2009, terenul dat reclamantei era în categoria de folosinţă păşune, categorie în care a şi fost exploatat, după cum rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi în prezentul ciclu procesual, care au fost unanimi în a arăta că, la data deplasării reprezentanţilor apelantei la teren, acesta era folosit efectiv ca şi păşune.

De altfel, adeverinţa din 17 mai 2009 emisă de Primăria Bogsig arată că terenurile în discuţie sunt arabile, a făcut obiectul unor cercetări în dosarul penal nr. x/P/2009, reţinându-se caracterul său contrafăcut, astfel că nu poate fi valorificată în susţinerea poziţiei procesuale a pârâtei.

Adeverinţele din 17 iulie 2009 a Primăriei Ineu şi din anul 2009 a Ocolului Silvic Zărand nu prezintă relevanţă juridică în cauză, atâta timp cât, interdicţia prevăzute de art. 28 alin. (7) din Legea nr. 1/2000 este una legală, nelimitată în timp, ce vizează toate terenurile aparţinând formelor asociative de tipul A., fără nicio distincţie între categoriile de folosinţă a terenurilor, terenuri ce nu pot fi înstrăinate în niciun mod, în întregime sau în parte.

Ca atare, instanţa de apel a constatat, în privinţa ambelor contracte de vânzare-cumpărare, că acestea au fost încheiate cu nerespectarea unei interdicţii legale imperative, ce viza imposibilitatea transmiterii terenurilor în discuţie prin acte inter vivos, practic, scoţând terenurile din circuitul civil.

În ceea ce priveşte buna-credinţă a terţului subdobânditor la încheierea contractului în discuţie, s-a reţinut că probatoriul administrat în cauză este contradictoriu: martorii societăţii-pârâte afirmă că reprezentanţii societăţii s-au interesat de situaţia juridică a terenurilor la diverse persoane calificate (OCPI, Primărie, notari, avocaţi), toţi confirmând posibilitatea înstrăinării terenurilor în discuţie.

Martorii reclamantei, însă, arată că au avut loc diferite discuţii cu reprezentanţii pârâtei, în cadrul cărora acestora li s-a atras atenţia în mod repetat asupra nelegalităţii înstrăinării bunului.

Existenţa cercetărilor penale ce au dus la concluzia contrafacerii adeverinţei Primăriei Bocsig privind destinaţia terenului relevă aspecte de natură să conducă la concluzia existenţei unor manopere ce exclud din partea pârâţilor B. şi C. a bunei-credinţe şi care viciază actele, iar, pe de altă parte, este greu de admis atitudinea reprezentanţilor pârâtei, care au perseverat în cumpărarea terenului, deşi inclusiv martorii audiaţi la propunerea sa, au relevat incidente violente cel puţin verbale, petrecute cu ocazia deplasărilor în teren, care, coroborate cu declaraţia primarului localităţii, trebuiau să ridice semne de întrebare cel puţin cu privire la existenţa acordului pentru vânzare, dacă nu cu privire la validitatea vânzării.

Cu privire la validitatea aparenţei în drept, instanţa de apel a mai reţinut că, în literatura de specialitate se subliniază că principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus acclpientis este o consecinţă, atât a celorlalte două principii ale efectelor nulităţii, cât şi a principiului nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet (nemo dat quod non habet), în sensul că, dacă prin anularea actului juridic iniţial se desfiinţează dreptul transmiţătorului din actul juridic subsecvent (şi care a fost dobânditor al unui drept în actul juridic iniţial), înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu îl avea, deci nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept.

Sunt considerate excepţii de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis acele cazuri în care, pentru anumite raţiuni, anularea actului juridic iniţial nu atrage şi anularea actului juridic subsecvent, ci acesta din urmă este menţinut, deşi se află în strânsă legătură cu actul juridic desfiinţat. De regulă, aceste excepţii se întemeiază fie pe principiul ocrotirii bunei-credinţe (în cazurile expres prevăzute de lege), fie pe necesitatea asigurării securităţii şi stabilităţii circuitului civil.

Excepţia invocată în speţă de către pârâtă, respectiv situaţia terţului dobânditor de bună credinţă şi cu titlu oneros, a fost o creaţie a jurisprudenţei, care, însă, în materia actelor juridice privind drepturi supuse publicităţii imobiliare, şi-a găsit o consacrare legislativă prin prevederile art. 34 pct. 1 şi art. 36 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data încheierii actelor juridice contestate.

Astfel, potrivit acestor texte de lege [preluate, de altfel şi de noul C. civ., în prevederile art. 909 alin. (3) şi art. 908 alin. (1) pct. 1 noul C. civ.], în cazul în care dobânditorul din actul juridic primar (înstrăinător în actul juridic subsecvent) şi-a înscris dreptul real în cartea funciară, iar ulterior transmite acest drept printr-un act juridic cu titlu oneros unui subdobânditor de bună-credinţă, acesta din urmă va putea fi acţionat în judecată, după declararea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a nulităţii actului juridic primar, de către înstrăinătorul din actul primar, însă numai în termenul prevăzut de art. 36 din Legea nr. 7/1996 (3 ani de la data înregistrării cererii prin care subdobânditorul a solicitat înscrierea în cartea funciară, afară de cazul când dreptul material la acţiunea de fond nu s-a prescris); după expirarea acestui termen, subdobânditorul de bună-credinţă şi cu titlu oneros se bucură pe deplin de efectele publicităţii imobiliare, deci dreptul său înscris în cartea funciară va fi opozabil înstrăinătorului din actul juridic primar, ceea ce echivalează cu menţinerea actului juridic subsecvent.

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, o parte a doctrinei, precum şi unele soluţii din jurisprudenţă au extins excepţia la cazul oricărui subdobânditor de bună-credinţă şi cu titlu oneros al unui imobil, ceea ce a echivalat, practic, cu crearea pe cale jurisprudenţială a unui nou mod de dobândire a proprietăţii, deşi modurile de dobândire a proprietăţii erau (şi sunt) expres şi limitativ prevăzute de lege. O astfel de lărgire a excepţiei, invocată de pârâta-apelantă, nu se sprijinea însă pe vreun text de lege şi nici nu ţinea cont de faptul că, atunci când legiuitorul a dorit să deroge de la principiul în discuţie, oferind protecţie terţului subdobânditor de bună-credinţă, în anumite situaţii, a făcut-o în mod expres [spre exemplu, art. 1909 alin. (1) C. civ. din 1864, art. 20 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954), iar exceptio est strictissimae interpretationis.

Chiar şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, au existat soluţii jurisprudenţiale care preferau pe subdobânditorul de bună-credinţă şi cu titlu oneros al unui imobil în detrimentul proprietarului, însă această opinie agreată de pârâtă comportă discuţii, în condiţiile în care prevederile legii sunt imperative, iar, atâta timp cât legiuitorul nu distinge, nici interpretul legii, respectiv instituţiile chemate să aplice normele juridice în discuţie, nu trebuie să o facă, or soluţiile care reprezintă derogări de la aceste dispoziţii cu caracter general trebuie să se sprijine numai pe prevederi legale exprese.

Prevederile art. 30 şi 31 din Legea nr. 7/1996 instituie prezumţia conformităţii şi valabilităţii drepturilor reale înscrise în cartea funciară, însă această regulă nu poate fi aplicată în sensul cerut de către pârâtă. Astfel, potrivit acestor texte legale „Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condiţiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariul.

Cuprinsul cărţii funciare, în afara îngrădirilor şi excepţiilor legale, se consideră exact numai în folosul acelei persoane care, în virtutea unui act juridic cu titlul legal, a dobândit cu bună-credinţă un drept real înscris în cartea funciară.

Dobânditorul este considerat de bună-credinţă dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nici o acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare sau dacă din titlul transmiţătorului şi din cuprinsul cărţii funciare nu reiese vreo neconcordanţă între aceasta şi situaţia juridică reală".

Din interpretarea coroborată a acestor prevederi legale şi aplicarea lor la particularităţile speţei, instanţa de apel a considerat, pe de o parte, că pârâţii-vânzători cunoşteau că titlul lor de proprietate a fost încheiat cu nerespectarea interdicţiei prevăzute imperativ de legea specială, iar, în plus, în prezentul apel nu se mai poate analiza acest contract, faţă de menţinerea prin decizia de casare, a soluţiei de anulare a apelului declarat de pârâţii B. şi C., astfel că ei nu se găseau în situaţia de a dobândi un drept în baza unui act juridic legal, nefiind nici de bună-credinţă. Pe de altă parte, dobânditoarea terenului în discuţie, pentru a beneficia de prezumţia invocată, trebuiau să cerceteze şi titlul înstrăinătoarei, cu ocazia prezentării la notarul public în vederea încheierii contractelor, ocazie cu care puteau să observe că acesta provenea de la o persoană juridică ce nu avea dreptul să dispună de bun prin acte juridice între vii, aspect de natură să ridice semne de întrebare cu privire la valabilitatea titlului. În plus, dispoziţiile art. 30 şi 31 din actul normativ invocat constituie regula, dar norma specială, aplicabilă speţei, o constituie art. 36, care se aplică cu prioritate, conform adagiului specialia generalibus derogant.

Ca atare, având în vedere că, la încheierea actului, pârâta a avut posibilitatea să cerceteze conţinutul cărţii funciare şi a titlului vânzătorilor, faţă de temeiul înscrierii dreptului în CF, prin reconstituirea în favoarea reclamantei, de discuţiile tensionate la care chiar martorii pârâtei afirmă că au asistat, curtea constată că societatea-apelantă nu se poate prevala de buna-credinţă invocată, pentru a obţine salvarea actului, având în vedere şi prevederile art. 36 din Legea nr. 7/1996 precitate, fiind probată reaua sa credinţă, în condiţiile în care nu a acţionat cu diligenta specifică unui „bun părinte de familie".

Statutul A. sau hotărârile acestuia din 28 februarie 2009, din 28 aprilie 2009 nu pot salva actele contestate, în condiţiile în care, în calitate de „bun părinte de familie", pârâta trebuia să acţioneze cu maximă prudenţă, raportat la discuţiile purtate chiar cu membrii asociaţiei sau reprezentantul legal al unităţii administrativ-teritoriale.

Împotriva ultimei decizii, pârâta a declarat recurs formulând următoarele motive de recurs, structurate după cum urmează:

1. Instanţa nu s-a pronunţat asupra unul mijloc de apărare care era hotărâtor pentru dezlegarea pricinii, respectiv nu a verificat dacă numitul G., în calitate de Preşedinte al Asociaţiei A. avea acordat cu votul Adunării Generale, un mandat expres de a promova prezenta acţiune.

2. Instanţa nu a intrat în cercetarea fondului cauzei referitor la apărarea formulată privind incidenţa principiului „nemo auditor propriam turpitudinem allegans" întrucât motivarea instanţei de apel la această critică se referea la organele de conducere ale asociaţiei şi nu la aceasta din urmă.

3. Hotărârea este lipsita de temei legal ori a fost data cu aplicarea greşita a legii, iar instanţa nu a exercitat rol activ pentru aflarea adevărului, necercetând aspectele deduse judecării referitoare la aplicabilitatea sau nu a prevederilor art. 28 alin. (7) din Legea nr. 1/2000.

4. Hotărârea pronunţata este în vădită contradicţie cu probele administrate în baza cărora a înlăturat prezumţia de buna credinţă.

5. lnstanţa nu a exercitat rol activ pentru aflarea adevărului.

Soluţia pronunţată de respingere a apelului fără a analiza chestiunile puse în discuţie prin intermediul apelului cu respectarea prevederilor art. 2951 C. proc. civ., constituie o încălcare principiului devoluţiunii apelului ce guvernează această cale de atac. Se invocă art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi art. 312 din acelaşi cod.

1. Instanţa nu s-a pronunţat asupra unul mijloc de apărare care era hotărâtor pentru dezlegarea pricinii, respectiv nu a verificat dacă numitul G., în calitate de Preşedinte al Asociaţiei A. avea acordat cu votul Adunării Generale, un mandat expres de a promova prezenta acţiune.

Referitor la acest motiv de recurs, recurenta arată că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că numitul G. avea acordat cu votul Adunării Generale, un mandat expres de a promova prezenta acţiune, în opinia sa acesta nu avea mandatul valabil de a promova prezenta acţiunea, aşa încât nu avea calitate de reprezentant al asociaţiei, întrucât Adunarea Generală din 09 aprilie 2010 nu a fost legal statutară. Sub acest aspect, recurenta face precizări amintitnd Dosarul nr. x/246/2011 care a avut ca obiect anularea hotărârii Adunării Generale din data de 31 mai 2009 şi prezintă argumente vizând structura asociaţiei şi temeiul legal de constituire a acesteia, precum şi dispoziţiile legale privind asociaţia A.

2. lnstanţa nu a intrat în cercetarea fondului cauzei referitor la apărarea formulată privind incidenţa principiului „nemo auditor propriam turpitudinem allegans" întrucât motivarea instanţei de apel la această critică se referea la organele de conducere ale asociaţiei şi nu la aceasta din urmă.

În susţinerea celui de-al doilea motiv de recurs, pârâta arată că, în rejudecare, instanţa de apel nu s-a conformat deciziei de îndrumare a deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie de lămurire, având în vedere că însăşi reclamanta-vânzătoare în cadrul contractului de vânzare-cumpărare din 30 aprilie 2009 a contestat legalitatea actului de înstrăinare, invocându-şi practic propria culpă, ceea ce atrage incidenţa principiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans", potrivit căruia nimeni nu se poate prevala de culpa sa pentru valorificarea unor drepturi pe cale judiciară, iar în speţa de faţă, chiar reclamanta invocă nerespectarea unor norme legale de către Asociaţia A. Răpsig.

Aşa fiind, recurenta apreciază că instanţa de apel, în rejudecare nu a intrat în cercetarea fondului, nemotivând de ce a înlăturat această critică, întrucât aspectele relevate se referă numai la persoane fizice ce au constituit organele de conducere ale reclamantei, iar calitatea procesuală activă aparţine organelor de conducere. Recurenta mai arată că problemele au fost generate de neînţelegerile dintre membrii asociaţiei mai mult referitoare la fostul preşedinte H., deoarece acesta nu a înregistrat în contabilitatea asociaţiei banii încasaţi la semnarea contractului de vânzare-cumpărare din anul 2009.

3. Hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu aplicarea greşită a legii, iar instanţa nu a exercitat rol activ pentru aflarea adevărului, necercetând aspectele deduse judecării referitoare la aplicabilitatea sau nu a prevederilor art. 28 alin. (7) din Legea nr. 1/2000.

În susţinerea celui de-al treilea motiv de recurs, pârâta arată că, nu au fost cercetate toate aspectele deduse judecăţii privind aplicarea dispoziţiilor art. 28 alin. (7) din Legea nr. 1/2000. În opinia sa, acest text de lege nu este aplicabil, întrucât art. 26, 27 şi 28 din Legea nr. 1/2000 nu se referă la terenuri agricole din categoria cărora fac parte terenurile din discuţie, ci doar la terenurile forestiere, precum şi faptul că odată cu apariţia Legii nr. 247/2005 se abrogă în mod expres art. 39 care impunea acelaşi regim al interdicţiei prevăzute la art. 28 alin. (7) Legea nr. 1/2000 şi terenurilor având categoria de folosinţă păşune şi fâneţe, instanţa reţine ca fiind „justa interpretarea data de prima instanţa acestui text de lege, care nu prevede nicio distincţie cu privire la categoria terenurilor aparţinând A., fiind fără relevanţă juridică dacă acestea erau forestiere, păşune sau agricole" fără a arata care au fost motivele pentru care a fost înlăturată această apărare, deşi avea aceasta obligaţie potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

În continuare, recurenta - pârâtă învederează că dispoziţiile art. 28 alin. (7) din Legea nr. 1/2000, nu este aplicabil în speţă, acest articol de lege fiind modificat prin art. 1 pct. 31 al Titlului VI din Legea nr. 247/2005, iar după cum rezultă alin. (1) al art. 28, reglementează expres situaţia terenurilor forestiere şi nu a terenurilor din categoria păşune, categorie din care fac parte imobilele ce fac obiectul prezentului litigiu.

Având în vedere că în forma iniţială a Legii nr. 1/2000 a existat şi art. 39 alin. (1), potrivit căruia:

„Prevederile art. 26-28 se aplică în mod corespunzător şi în cazul păşunilor şi fâneţelor ce au aparţinut formelor associative care au deţinut astfel de terenuri", însă acest articol a fost abrogat prin art. 1 pct. 41 al Titlului VI din Legea nr. 247/2005, ceea ce arată intenţia clară a legiuitorului de a reintroduce terenurile cu destinaţia de păşune şi fâneţe în circuitul civil, instanţa de judecata trebuia să respecte voinţa legiuitorului şi nu să dea o interpretare proprie şi să considere că interdicţia impusă prin art. 28 pct. 7 are caracter general, cu privire la orice teren reconstituit doar pentru că forma de organizare este cea a composesoratului, având în vedere ca Legea nr. 1/2000 se referă atât la terenuri agricole cât şi la cele forestiere, fiind structurată în capitole clar delimitate pentru fiecare în parte, iar textele de lege invocate de reclamantă se referă exclusiv la categoria terenurilor forestiere, odată ce sunt parte integranta a art. 28 şi nu pot fi interpretate in extenso la toate categoriile de terenuri, din moment ce legiuitorul a înţeles să reglementeze în art. 28 strict cu privire la situaţia juridică a terenurilor.

Din cuprinsul art. 1 rezultă că prin adoptarea Legii nr. 1/2000 s-a urmărit crearea unui cadru în vederea stabilirii dreptului de proprietate persoanelor fizice şi persoanelor juridice cate au formulat cereri pentru reconstituirea dreptului de proprietate atât pentru terenurile agricole cât şi pentru terenurile forestiere, legiuitorul elaborând un act complex structurat pe fiecare categorie de folosinţă, având atât dispoziţii generale înserate în art. 1-7, prevederi aplicabile retrocedărilor terenurilor agricole art. 8 - 23 cât şi prevederi aplicabile retrocedărilor terenurilor forestiere la art. 24 - 29 şi dispoziţii finale şi tranzitorii.

Întrucât legiuitorul a înţeles ca în cuprinsul actului normativ să delimiteze clar între categoriile de folosinţă cel agricol de cel forestier subliniază scopul urmărit de legiuitor privind necesitatea păstrării terenurilor forestiere în cadrul fondului forestier naţional, scopul legiuitorului expres stipulat la pct. 5 şi 8 din acelaşi articol a fost ca, exclusiv suprafeţele forestiere - şi nu toate categoriile de terenuri deţinute de către aceste forme asociative - să rămână în proprietatea indiviză pe durata existentei lor, iar în cazul dizolvării formelor asociative proprietatea indiviză a acestora urmează să treacă în proprietatea publică a consiliilor locale în raza cărora se afla terenurile respective, or imobilele terenuri retrocedate.

a) - Exista o distincţie clară încă de la art. 1, prevederile art. 26 se referă atât la formele asociative de proprietate asupra terenurilor cu vegetaţie forestieră, păşuni şi fâneţe, păduri grănicereşti, păduri urbariale, iar prevederile art. 28 se refera strict la organizarea terenurilor forestiere prevăzute la art. 26 întrucât toate punctele acestui articol se referă la terenurile forestiere dintre care explicit 1-5 şi 8 şi implicit 6 şi 7.

b) - Cum interdicţia instituita de art. 28 alin. (7) Legea nr. 1/2000 reprezintă o excepţie a principiului liberei circulaţii a lucrurilor conform art. 963 şi 1310 C. civ., în opinia sa recurenta arată că, prevederile art. 28 sunt de strictă interpretare neputându-se extinde şi asupra categoriilor de teren de păşune şi respectiv fâneţe.

Terenurilor în litigiu s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 1/2000, astfel că devine aplicabilă interdicţia instituită de art. 28 pct. 7 cu motivarea că aceasta este datorită faptului că textul de lege nu distinge dacă este vorba despre teren cu destinaţie agricolă sau forestier astfel că sancţiunea este nulitatea absolută.

Instanţa de apel arată ca dacă s-ar reţine argumentul că textul art. 28 din Legea nr. 1/2000 ar viza doar terenurile forestiere, atunci ar fi nelegală reconstituirea în favoarea reclamantei în baza acestei prevederi legale a unui teren cu destinaţia păşune şi ca o concluzie ce s-ar impune ar fi tot nevalabilitatea contractelor.

Instanţa reţine greşit această ipoteza în opinia recurentei, întrucât potrivit art. 1 din Legea nr. 1/2000 se poate reconstitui dreptul de proprietate persoanelor fizice şi persoanelor juridice care au formulat astfel de cereri atât pentru terenurile agricole cât şi pentru terenurile forestiere.

c) Faptul ca terenurile în discuţie nu sunt forestiere rezultă şi din:

- adeverinţa din 17 iulie 2009 eliberată de către Primăria Ineu din care rezultă că terenurile nu au vegetaţie forestieră şi nu se încadrează în categoria de folosinţă vegetală forestieră conform C. silv., fiind terenuri arabile, adeverinţa din anul 2009 eliberată de către Ocolul Silvic Zatandul din care rezultă că terenurile nu fac parte din fondul forestier naţional, adeverinţa din 17 mai 2009 eliberată de către Primăria Bocsig din care rezultă că terenurile au fost transformate în arabile.

Chiar dacă în prezent pârâta arată că a făcut o plângere penală referitoare la falsul intervenit asupra acestei adeverinţe, aceasta consideră că la data la care aceasta a fost prezentată de către B. i-a format convingerea ca aceste terenuri sunt agricole şi deci nu se supun regimului aplicabil terenurilor forestiere.

4. În ceea ce priveşte buna-credinţă a terţului dobânditor la încheierea contractului, Curtea a considerat că probatoriul administrat este contradictoriu şi a înlăturat declaraţiile martorilor recurentei, ca fiind subiective, întrucât aceştia sunt fie angajaţi, fie colaboratori aspect ce se cunoaştea de la data propunerii şi încuviinţării şi a menţinut declaraţiile martorilor reclamantei (atrage atenţia că martorul K. este membru în Comitetul de Conducere), iar martorul L., este o persoană care se afla în stare de duşmănie cu administratorul societăţii recurente M., întrucât a fost concediat de la o societate care este administrata tot de acesta.

În opinia sa, instanţa a săvârşit o mare greşeală înlăturând declaraţiile martorilor recurentei, întrucât SC D. SRL este o societate înfiinţată cu scopul cumpătaţii şi lucrării terenurilor care fac obiectul prezentei cauze, fiind înfiinţată de către un cetăţean spaniol care nu cunoaşte limba română, astfel că numărul limitat de persoane cu care a intrat în contact nu puteau fi decât angajaţi sau colaboratori (interpreţi), iar prin acest raţionament i-a fost încălcat dreptul la apărare, declaraţiile acestora au relevat adevărul care erau în contradicţie cu cele declarate de către martorii reclamanei: L. care afirma în repetate rânduri ca el i-a spus personal lui M. că terenurile nu pot fi cumpărate legal, aspecte cunoscute pentru că a lucrat în Ministerul de Interne şi avea cunoştinţe juridice cât şi că s-a interesat la un jurist şi la alte personae de specialitate. Instanţa de judecată trebuia să determine puterea probantă şi valoarea declaraţiilor martorilor în soluţionarea cauzei rezolvând două probleme, să stabilească dacă martorul este sincer, să stabilească dacă declaraţia lui corespunde realităţii.

Sinceritatea martorului este apreciată cu ajutorul anumitor elemente, precum: interesul martorului în proces, afecţiunea sau duşmănia dintre martor şi una din parii, dar şi prin confruntarea depoziţiei martorului cu alte mijloace de probă. Având în vedete ca martorul N. a arătat ca a fost de fata când au existat discuţii între M. şi L. şi ca cei doi s-au certat intrucat L. vroia mai mulţi bani, iar M. l-a concediat pe acesta, consideram ca sinceritatea lipseşte cu desăvârşire. Referitor la martorii audiaţi în cauză, recurenta face menţiune şi în privinţa martorului K. în afară de faptul că este membru al Comitetului de Conducere al reclamantei, are interesul în admiterea acţiunii. În continuare, recurenta prezintă pe larg declaraţiile luate martorilor audiaţi în cauză, în legătură cu cumpărarea imobilelor din litigiu, precum şi aprecieri cu privire la modul în care trebuia instanţa de judecată să le administreze; în opinia recurentei instanţa trebuia să se raporteze la cele trei momente ale mărturiei: perceperea faptului, memorizarea faptului perceput, reproducerea faptului perceput şi memorizat, toate aceste împrejurări urmând a fi apreciate în funcţie de vârsta, profesia, inteligenţa martorului, gradul său de cultura, obişnuinţa de a se exprima, intervalul de timp care a trecut de la data producerii evenimentului relatat etc, însă instanţa nu a făcut aceste raportări lasand martorul să îşi spună povestea invatata şi a procedat doar la consemnarea acesteia.

Instanţa de apel a înlăturat buna sa credinţă, sens în care prezintă pe larg, audierea martorilor privind modul în care s-a stabilit încheierea contractului de vânzare - cumpărare a imobilelor din litigiu.

În continuare, recurenta susţine că se află în situaţia subdobânditorului de bună - credinţă şi cu titlul oneros al unui imobil, fiind aplicabil principiul validităţii aparenţei de drept, dovedite în cauză, pentru a i se putea transmite proprietatea.

Un rol important în soluţionarea pricinii erau dispoziţiile art. 30 şi 31 din Legea nr. 7/1996, republicată, iar despre înscrierile în cartea funciară a fost informată că la momentul vânzării terenurile aveau categoria de folosinţă arabilă şi liberă de orice sarcini, nefiind notată nicio acţiune în justiţie.

Recurenta susţine că este un subdobânditor de bună - credinţă, iar în ipoteza în care s-ar dovedi că situaţia terenului nu este cea rezultată din titlurile de proprietate şi din înscrierile din cartea funciară, eroarea în care s-a aflat este una comună şi invincibilă, adică invocă teoria aparenţei de drept.

Sub acest aspect, recurenta conchide în sensul că principiul validităţii aparentei în drept înlătură nulitatea actului juridic încheiat într-o situaţie de eroare comună, obştească, în care recurenta s-ar fi aflat înlăturându-se astfel o eventuală aplicare a principiului quod nullum est, nullum producit effectum, aşa încât este dobânditori de bună credinţăşi cu titlu oneros a unui imobil care reprezintă o excepţie de la anularea actului principal ce atrage desfiinţarea şi a actului accesoriu, prin aplicarea regulii accesorium sequitur principale. Pentru a contura cele spuse anterior, recurenta prezintă atitudinea administratorului recurentei în vederea dobândirii terenurilor din prezentul litigiu.

În încheiere, recurenta susţine că interesul reclamanţilor în promovarea prezentei acţiuni trebuie să fie născut şi actual, întrucât hotărârea Adunării Generale a Composesoratului din data de 28 februarie 2009, care a stat la baza vânzării imobilelor precum şi Statutul şi actul constitutiv modificat al A. nu este anulată şi nu s-a cerut anularea acesteia, în temeiul căreia s-a încheiat contractual de vânzare - cumpărare autentificat din 30 aprilie 2009 de către B.N.P. E. şi O. din Arad şi prin care s-a transferat dreptul de proprietate asupra imobilelor către pârâţii B. şi C. şi face precizarea că nu s-a uzat de procedura prevăzută de art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 26/2000.

Intimata - reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând motivele de recurs prin prisma criticilor formulate din perspectiva dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

1. Criticile recurentei, potrivit cărora instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare, în sensul că nu a verificat dacă preşedintele G. avea acordat cu votul Adunării Generale, un mandat expres de a promova prezenta acţiune, Înalta Curte urmează să le înlăture ca nefondate, întrucât această chestiune a fost tranşată definitiv şi irevocabil, printr-un alt litigiu ce a făcut obiectul unui alt dosar înregistrat pe rolul instanţelor de judecată, respectiv prin sentinţa civilă nr. 1050 din 13 iulie 2011 dată de Judecătoria Ineu în Dosar nr. x/246/2011 - definitivă şi irevocabilă, prin respingerea de către Tribunalul Arad, prin decizia civilă nr. 1281/R din 18 octombrie 2011 - a recursului declarat de H. şi I.; potrivit acestei hotărâri, H. a deţinut funcţia de preşedinte al A. Răpsing până la data de 29 aprilie 2009, când a fost înlocuit cu actualul preşdinte G.

Prin această hotărâre, instanţa de judecată s-a pronunţat irevocabil cu privire la organele de conducere ale Asociaţiei-reclamante, statuând cu putere de lucru judecat în sensul validităţii hotărârilor Adunării Generale extraordinare din 31 mai 2009 şi 01 iunie 2009, prin care este acordat numitului G. mandat pentru a reprezenta Asociaţia, aşa încât în mod corect a statuat instanţa de apel că acesta are calitatea de reprezentant legal al A. de a promova prezenta acţiune. Având în vedere că în calea de atac a recursul cenzura judiciară se exercită numai din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ., nu vor mai fi expuse hotărârile şi împrejurările potrivit cărora rezultă că numitul G. avea şi calitatea de reprezentant a A. pentru demararea prezentului demers judiciar.

2. Nici cel de-al doilea motiv de recurs nu este fondat, întrucât instanţa de apel, în rejudecare, a respectat întocmai decizia instanţei supreme în considerarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul că se va rejudeca doar apelul pârâtei SC D. SRL şi în mod corect instanţa a apreciat că problema valabilităţii ieşirii din patrimoniu A. către pârâţii B. şi C. a terenurilor a fost tranşat, nemaiputând face obiectul unei noi judecăţi, singura problemă de examinat este buna sau reaua - credinţă a pârâtei SC D. SRL prin prisma menţinerii cumpărării dintre pârâţii B. şi C. şi pârâta SC D. SRL.

Sub acest aspect, aşa cum rezultă din examinarea considerentelor deciziei atacate, instanţa de apel a făcut o amplă motivare cu trimitere la doctrină şi jurisprudenţă vizând conservarea unui act lovit de nulitate absolută, respectiv că pârâţii-vânzători cunoşteau că titlul lor de proprietate a fost încheiat cu nerespectarea interdicţiei prevăzute imperativ de legea specială;

În plus, în prezentul apel nu se mai poate analiza acest contract, faţă de menţinerea prin decizia de casare, a soluţiei de anulare a apelului declarat de pârâţii B. şi C., astfel că ei nu se găseau în situaţia de a dobândi un drept în baza unui act juridic legal, nefiind nici de bună-credinţă.

3. Înalta Curte, având în vedere susţinerile recurentei potrivit cu care limitarea exerciţiului dreptului de proprietate astfel cum este consacrat de art. 28 pct. 7 din Legea nr. 1/2000 reprezintă o excepţie de la principiul potrivit căruia terenurle proprietate private sunt în circuitul civil, însă se referă doar la cele forestiere, nu şi la cele din categoria de folosinţă păşune, statuează următoarele:

Textele criticate din Legea nr. 1/2000, astfel cum au fost modificate şi completate prin art. I din titlul VI al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, au următorul cuprins:

- Art. 26: „(1) Formelor asociative de proprietate asupra terenurilor cu vegetaţie forestieră, păşunilor şi fâneţelor, obşti de moşneni în devălmăşie, obşti răzeşeşti nedivizate, composesorate, obşti de cumpărare, păduri grănicereşti, păduri urbariale, comune politice, cooperative, alte comunităţi şi forme asociative cu diferite denumiri, li se va elibera un singur titlu de proprietate, la solicitarea reprezentantului legal al acestora, cu menţiunea la titular, după caz: «obşte de moşneni», «obşte de răzeşi», «composesorat», «păduri grănicereşti», alte asociaţii şi forme asociative cu denumirea localităţii respective.

- Art. 28: „(1) în vederea organizării administrării terenurilor forestiere prevăzute la art. 26 din prezenta lege şi a determinării responsabilităţilor cu privire la administrarea lor, persoanele îndreptăţite se vor reorganiza, în baza acestei legi, în formele asociative iniţiale".

Potrivit disp. art. 28 din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, alin. (6) prevede că „membrii formelor asociative aflaţi în devălmăşie sau indiviziune nu pot înstrăina propriile cote-părţi unor persoane din afara acestora", iar potrivit alin. (7), "terenurile acestor forme asociative nu pot fi înstrăinate în nici un mod, în întregime sau în parte."

Aşa fiind, se constată că prevederile art. 28 alin. (6) din Legea nr. 1/2000 stabilesc caracterul inalienabil al dreptului de proprietate privată indiviză a A., pentru ca prevederile alin. (7) ale aceluiaşi articol să restrângă, să definească şi să delimiteze cadrul legal al liberei circulaţii al bunurilor, respectiv categoriei de terenuri păşune.

Înalta Curte constată legală şi corectă reţinerea instanţei de apel cu privire la interpretarea art. 28 din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că legiuitorul nu face nicio distincţie cu privire la categoria terenurilor aparţinând A., fiind fără relevanţă juridică dacă acestea erau/sunt forestiere, păşune sau agricole, astfel că nici instanţa de judecată chemată să interpreteze şi să aplice legea, nu o poate face. De altfel, raţionamentul expus de tribunal în interpretarea legii este unul corect, fiind justă concluzia că, dacă s-ar reţine argumentele pârâţilor că textul art. 28 din Legea nr. 1/2000 ar viza doar terenurile forestiere, atunci ar fi nelegală reconstituirea în favoarea reclamantei, în baza acestei prevederi legale, a dreptului de proprietate aupra unui teren cu destinaţia de păşune. După cum se poate observa, acest aspect a fost antamat de către instanţa de apel, în sensul menţionării deciziilor Curţii Constituţionale cu privire la textul de lege evocat de recurentă, pretins greşit interpretat.

Ca atare, construcţia juridică formulată de recurentă sub acest aspect este greşită, legiuitorul având în vedere toate categoriile de terenuri menţionate în formele asociative, legiuitorul prevăzând norme imperative de înstrăinare a acestor categorii de terenuri aparţinând unor forme asociative cum este şi composesoratul.

Deşi, jurisprudenţa Curţii Constituţionale în deciziile sale s-a referit la categoriile de teren forestier - dat fiind că autorul excepţiei de nelegalitate a invocat această categorie de teren - aceasta este valabilă şi pentru terenuri păşune - cum este cazul în speţă - întrucât acestea aparţin A., care necesită prevederile legale exprese şi stricte referitoare la înstrăinarea/vânzarea terenurilor, chiar dacă legiuitorul nu prevede expres care dintre categoriile de terenuri, însă interpretarea acestora trebuie raportată la bunurile aflate în proprietate indiviză pe toată durata existenţei lor, fiind o formă de proprietate comună, pe cote - părţi, forţată şi perpetuă.

În această situaţie particulară, a reconstituirii dreptului de proprietate în beneficiul unor subiecte colective de drept specifice, în speţă A. este vorba despre o formă de proprietate comună, pe cote-părţi, forţată şi perpetuă. Caracterul forţat al acestui tip de proprietate comună este accentuat şi de prevederile art. 28 alin. (5) din Legea nr. 1/2000, care prevede că "Suprafeţele forestiere aflate în proprietate comună, conform naturii acestora, rămân în proprietate indiviză pe toată durata existenţei lor".

Bunurile care formează obiectul acestei proprietăţi comune pe cote-părţi pot fi divizate în materialitatea lor, însă, spre a li se asigura destinaţia lor economică, Ie-a declarat nepartajabile, transmiterea cotelor-părţi ale formei asociative se poate face numai către alţi membri ai A. şi nicidecum înstrăinate prin contracte de vânzare - cumpărare unor terţe persoane nemembre A.

De reţinut că, s-a statuat de către Curtea Constituţională, existenţa acestui caz de coproprietate este condiţionată de existenţa formei asociative care administrează bunul comun. Dacă aceasta se dizolvă, bunul comun va trece în proprietatea publică a consiliilor locale în raza cărora se află terenurile respective.

În cazul terenurilor păşune restituite, potrivit legii, către persoanele îndreptăţite, membre ale formelor asociative (obşti de moşneni în devălmăşie, obşti răzeşeşti nedivizate, composesorate, obşti de cumpărare), regimul juridic stabilit imperativ are, în principiu, particularităţile terenurilor forestiere, respectiv:

a) - se restituie celor îndreptăţiţi, în proprietate comună, în cadrul formelor asociative - subiecte colective de drepturi - ce se constituie ca persoane juridice în temeiul art. 28 din Legea nr. 1/2000, în vederea administrării şi exploatării terenurilor cu respectarea regimului silvic, care au scop patrimonial şi îşi desfăşoară activitatea cu sprijinul şi sub controlul organizaţiilor din sistemul silvic;

b) înstrăinarea de către titulari a cotei-părţi din proprietate nu se poate face către persoane din afara formei asociative;

c) în cazul în care încetează existenţa formelor asociative, proprietatea indiviză a acestora va trece în proprietatea publică a consiliilor locale în raza cărora se află terenurile respective.

Aceste elemente definesc dreptul de proprietate comună în indiviziune forţată şi perpetuă, sub condiţia exploatării terenurilor forestiere - precum şi cele tip păşune, cum este cazul în speţă - în forme asociative şi cu respectarea regimului silvic impus de reglementările legale în materie, ceea ce determină unitatea indisolubilă între teren şi categoria de teren păşune, care se găseşte pe suprafaţa lui. Limitele şi conţinutul acestui drept au fost stabilite, însă, în acord cu dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora: "Dreptul de proprietate, precum şi creanţele statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege."

Aşa fiind, este vorba de o formă atipică a proprietăţii comune pe cote -părţi forţate o reprezintă aceea asupra unor bunuri imobile asupra cărora s-a reconstituit dreptul de proprietate în beneficiul unor subiecte colective de drept specifice, şi anume composesoratele, obştile de moşneni sau de răzeşi ori alte forme asociative ale lor. Această coproprietate perpetuă şi forţată este reglementată prin art. 46 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările ulterioare, art. 26-28 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, şi art. 63 din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin H.G. nr. 890/2005. Textele de lege evocate reglementează dreptul foştilor composesori, moşneni sau răzeşi, ori al moştenitorilor acestora de a cere reconstituirea dreptului de proprietate asupra unor terenuri cu vegetaţie forestieră, păşuni, fâneţe împădurite, zăvoaie şi alte asemenea terenuri, care au avut ca titulari ai dreptului de proprietate composesorate, obşti de răzeşi, "păduri grănicereşti", "păduri urbariale" şi alte forme asociative asimilate acestora.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă susţinerile recurentei privind faptul că odată abrogate dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 1/2000 prin Legea nr. 247/2005, intenţia legiuitorului a fost de a reintroduce în circuitul civil terenurile cu destinaţia de păşune şi fâneţe, nefiind prevăzute în mod expres.

Din analizarea dispoziţiilor art. 26, în forma modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, potrivit cu care legiuitorul a înţeles să includă în toate formele asociative, inclusiv a composesoarelor asupra terenurilor, printre altele şi păşunile, ceea ce conduce la concluzia, contrar susţinerilor recurentei, că interdicţia de vânzare vizează şi această categorie de imobile. Scopul legiuitorului fiind de protecţie şi securitate a acestui tip de formă asociativă vizând expres dreptul de prprietate. Faptul că legiuitorul nu a prevăzut expres în textul de lege evocat, nu pot fi reţinute în condiţiile în care la art. 26 modificat şi completat prin Legea nr. 247/2005, prevede că, cităm:

"Art. 26. - (1) Formelor asociative de proprietate asupra terenurilor cu vegetaţie forestieră, păşunilor şi fâneţelor, obşti de moşneni în devălmăşie, obşti răzeşeşti nedivizate, composesorate, obşti de cumpărare, păduri grănicereşti, păduri urbariale, comune politice, cooperative, alte comunităţi şi forme asociative cu diferite denumiri, li se va elibera un singur titlu de proprietate, la solicitarea reprezentantului legal al acestora, cu menţiunea la titular, după caz: "obşte de moşneni", "obşte de răzeşi", "composesorat", "păduri grănicereşti", alte asociaţii şi forme asociative cu denumirea localităţii respective."

Prin urmare, legiuitorul a cuprins şi celelalte categorii de terenuri în formele asociative enumerate, care este evident, întrucât acest text de lege proteguieşte aceste categorii de terenuri, ca o formă atipică de proprietate.

4. Criticile recurentei cu privire la existenţa sau înlăturarea bunei-credinţe prin prisma art. 1899 alin. (2) vechiul C. civ., Înalta Curte urmează să le analizeze în contextul textelor de lege evocate, materialul probator administrat în cauză neputând fi examinat, în calea de atac a recursului, dat fiind că exercitarea controlului judiciar se face numai prin prisma motivelor de nelegalitate, de aceea toate aprecierile recurentei referitoare la martorii audiaţi în cauză, nu vor fi examinate în recurs.

În raport de decizia de casare de limitele în care s-a dispus rejudecarea, legalitatea deciziei date de instanţa de apel va fi analizată prin verificarea aplicării principiului error communis facit jus (eroarea comuna creează drept) în persoana subdobânditoarei cu titlu oneros de la pârâţii B. şi C.

Recurenta se arată nemulţumită de faptul că instanţa de apel nu a recunoscut prevalenta interesului lor, ca subdobânditori de bună - credinţă, ce decurge din aplicarea principiului error communis facit jus.

Sub acest aspect, se impune următoarele precizări şi anume:

În ce priveşte atitudinea subiectivă a subdobânditorului la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare, prima instanţă şi instanţa de apel au reţinut reaua - credinţă la contractare.

Atitudinea subiectivă constând în buna sau reaua - credinţă a subdobânditorilor la momentul contractării, analizată de instanţele anterioare, nu este de natura a schimba soluţia pronunţată în cauză pe temeiul validităţii aparenţei de drept, astfel cum critica recurenta din prezenta cauză.

În raport de situaţia concretă reţinută de instanţa de apel, recurenta prin dezvoltarea acestui motiv de recurs, prin argumentele aduse nu se află în situaţia unei erori comune şi invincibile pe care o presupune o asemenea ipoteză, precum şi invocarea bunei - credinţe, nefiind niciuna dintre ele incidente în cauză pentru a salva de la nulitate actul juridic încheiat cu proprietarul aparent.

Principiul error communis facitjus este recunoscut în doctrina juridică şi aplicat în cazuri de excepţie în practica instanţelor judecătoreşti în acele situaţii în care, dacă s-ar recunoaşte efectele specifice anumitor raporturi juridice de fapt, s-ar aduce atingere gravă siguranţei şi stabilităţii circuitului civil.

Esenţa principiului invocat de pârâtă, pentru a obţine păstrarea valabilităţii titlului său, constă în faptul că terţul dobânditor este învestit cu un drept de proprietate pe care însă nu-l primeşte nici de la adevăratul proprietar - cu care nu a contractat - nici de la proprietarul aparent - cu care a contractat, dar care nu deţinea dreptul - ci direct de la lege.

Pentru a se reţine - cum recurenta încearcă să demonstreze - în cauză de faţă teoria validităţii actelor juridice încheiate de subdobânditorul de bună -credinţă cu proprietarul aparent trebuie îndeplinite mai multe condiţii cumulativ: buna - credinţă a subdobânditorilor, să existe o eroare comună şi invincibilă; actul încheiat între proprietarul aparent şi terţul subdobânditor să fie cu titlu oneros.

Cât priveşte prima condiţie, pentru ca subdobânditorul să fie de bună -credinţă nu este suficient doar ca el să fi crezut în realitatea falsă a situaţiei aparente, dar şi ca această convingere să fie scuzabilă, lipsită de orice culpă; altfel spus, există eroare atunci când situaţia de fapt aparenţa nu corespunde realităţii de drept. O persoana este în aparenţa proprietarul unui bun, dar ulterior se dovedeşte ca acest lucru nu era real. Aparenţa înşelătoare trebuie să fie nu numai una comună, adică împărtăşită public, ci şi una irezistibilă, greu de descoperit şi de evitat, contra căreia nicio prudenţă umana nu ar permite apărarea.

Eroarea comună presupune un element obiectiv reprezentat de aparenţa creată de titlul de proprietate prezentat şi un element subiectiv, psihologic, constând în credinţa cumpărătorului în aparenţa creată de titlul de proprietate coroborată cu celelalte împrejurări de fapt ce întăresc această credinţă: publicitatea dreptului, conduita proprietarului aparent faţă de bun, durata de timp în care proprietarul aparent a stăpânit public anterior bunul, percepţia colectivităţii faţă de bunul sau categoria din care face parte bunul deţinut de proprietarul aparent.

Invincibilitatea erorii nu rezultă doar din caracterul comun al acesteia, fiindcă nu s-ar mai justifica existenţa acestei condiţii în plus. în aprecierea invincibilităţii trebuie cercetată cauza erorii şi de analizat dacă un om capabil, în condiţiile socio - politice şi a realităţilor sociale existente la momentul încheierii contractului putea sau nu să descopere viciul titlului proprietarului aparent.

Pentru a putea fi reţinută eroarea comună şi invincibilă, subdobânditorul trebuia să probeze că a făcut toate verificările apte a confirma existent în condiţii ireproşabile a dreptului celui care achiziţionează.

Aceasta presupune ca orice persoană, care s-ar fi aflat într-o situaţie similară cu a recurentei, cu toate diligentele pe care le-ar fi depus, ar fi acţionat mai presus de orice îndoială la fel ca aceştia, uzând de toate mijloacele care îi stăteau la dispoziţie pentru aflarea adevărului referitoare la bunul respectiv.

Însă, trebuie evidenţiat că, în cazul în care condiţiile aparenţei sunt îndeplinite - ceea ce nu este cazul în speţă - se produc efecte juridice importante în folosul celui care a acţionat crezând într-o aparenţă şi în detrimentul advaratului titular al dreptului sau al situaţiei juridice veritabile, efecte care se concretizează în inopozabilitatea situaţiei oculte faţă de terţul indus în eroare prin aparenţă, extinderea efectelor obligatorii ale convenţiei încheiate de terţul de bună - credinţă - după cum s-a arătat recurenta nu a fost de bună - credinţă - faţă de veritabilul titular al dreptului încălcat prin actul făcut cu titularul aparent. Practic, veritabilul proprietar este legat printr-un act juridic la care nu a consimţit, fiind în prezenţa extinderii directe a efectelor obligatorii ale contractului. Efectul esenţial al aparenţei este validarea unui act care nu îndeplineşte toate cerinţele legale, salvarea actului de la anularea sa.

Situaţia terţului dobânditor de bună credinţă şi cu titlu oneros, a fost amplu motivată raportat la datele circumscrise prezentei speţe, astfel că nu i se poate reproşa instanţei de apel că nu a examinat această problemă.

De asemenea, şi sub acest aspect, instanţa de apel a statuat că recurentei nu i se aplică acest principiu, având în vedere considerentele anterioare expuse mai sus, astfel că în mod corect s-a constatat reaua -credinţă a recurentei.

Cu privire la validitatea aparenţei în drept, invocată de recurentă, după cum se poate observa, instanţa de apel a analizat pricina în mod legal şi în considerarea doctrinei şi jurisprudenţei în această materie - fără a mai relua motivarea amplă şi consistentă a instanţei de apel sub aspectul invocat de recurentă - statuând că, dacă prin anularea actului juridic iniţial se desfiinţează dreptul transmiţătorului din actul juridic subsecvent (şi care a fost dobânditor al unui drept în actul juridic iniţial), înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu îl avea, deci nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept.

Pârâta susţine că modificările stautului şi actului constitutiv ale composesoratului, înscrierile din cartea funciară corespundeau situaţiei juridice exhibate de către titlurile de proprietate ale autorilor săi, astfel că imobilele dobândite de către recurentă aveau toate însuşirile cerute de lege spre a li se putea transmite proprietatea în sensul art. 1898 alin. (1) vechiul C. civ., nu pot fi reţinute raportat la principiul invocat. în acest context, se impune precizarea că o situaţie de fapt contrară dreptului nu poate fi menţinută decât dacă securitatea socială o cere.

Or, aplicarea strictă a legii, respectiv a interdicţiei de înstrăinare stabilită imperativ de textul enunţat mai sus, nu poate fi de natură să ameninţe securitatea socială.

Aceasta face ca în persoana subdobânditoarei să nu poată fi reţinută cerinţa bunei-credinte, consecinţă a faptului că şi aceasta a fost victima a erorii comune crezând că dobândeşte de la adevăratul proprietar.

Pentru ca subdobânditorul să fie de bună-credinţă, se impune nu numai ca acesta să fi crezut în realitatea falsă a situaţiei aparente, dar şi că această credinţă să fie scuzabilă, lipsită de orice culpă. Faţă de existenta interdicţiei de înstrăinare a imobilului cumpărat în temeiul Legii nr. 1/2000 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 - lucru pe cunoscut de cumpărătoare -nu se poate spune ca subdobânditoarea s-a angajat în cumpărare cu toate precauţiile pe care şi le-ar fi luat orice om rezonabil.

Faţă de condiţiile impuse în temeiul principiului invocat de recurentă, după cum lesne se poate observa, recurenta nu le îndeplineşte. Mai mult decât atât, pârâţii-vânzători cunoşteau că titlul lor de proprietate a fost încheiat cu nerespectarea interdicţiei prevăzute imperativ de legea specială, iar, în plus, în prezentul apel nu se mai putea analiza acest contract, faţă de menţinerea prin decizia de casare, a soluţiei de anulare a apelului declarat de pârâţii B. şi C., astfel că ei nu se găseau în situaţia de a dobândi un drept în baza unui act juridic legal, nefiind nici de bună-credinţă, cum corect a statuat instanţa anterioara în considerentele deciziei atacate.

Invocarea recurentei a dispoziţiilor art. 30 şi 31 din Legea nr. 7/1996 instituie prezumţia conformităţii şi valabilităţii drepturilor reale înscrise în cartea funciară, însă nu este incidenţă în cauză, întrucât se referă la un drept înscris, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariul.

În cauză, recurenta, contrar susţinerilor sale, la încheierea actului, a avut posibilitatea să cerceteze conţinutul cărţii funciare şi a titlului vânzătorilor, faţă de temeiul înscrierii dreptului în CF, prin reconstituirea în favoarea reclamantei, de discuţiile tensionate la care chiar martorii pârâtei afirmă că au asistat, cum în mod corect a constatat instanţa anterioară.

Celelalte afirmaţii ale recurentei cu privire la conturarea privind buna credinţă a sa prin prezentarea atitudinii administratorului pârâtei, Înalta Curte urmează să le înlăture nefiind relevante în cauza de faţă în calea de atac a recursului, mai ales că s-a statuat reaua - credinţă a recurentei în achiziţionarea imobilului din litigiu.

Criticile recurentei referitoare la faptul că interesul reclamanţilor în promovarea prezentei acţiuni nu este născut şi actual, Înalta Curte urmează să le înlăture ca nefondate, deoarece nu arată de ce nu au interes, pe de o parte, iar pe de altă parte invocă hotărârile potrivit cărora s-a hotărât vânzarea - cumpărarea imobilelor prin care s-a transferat dreptul de proprietate la soţii B. şi C. şi nu s-a uzat de art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 26/2000 şi susţine în finalul cererii de rercurs, că executorul judecătoresc nu a identificat nici un bun mobil sau imobil în proprietatea lor, aspecte nerelevante raportat la considerentele expuse anterior în prezenta decizie.

Faţă de considerentele expuse în prezenta decizie, Înalta Curte constată, contrar afirmaţiilor recurentei, că instanţa de apel şi-a exercitat rolul său activ, examinând pricina sub toate aspectele cu care a fost învestită raportat la dispoziţiile legale incidente cauzei, în considerarea dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., umează să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâta SC D. SRL Timişoara împotriva deciziei civile nr. 176/A din 25 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

În ceea ce priveşte cheltuielile de jdecată cerute de apărătorul intimatei, în temeiul art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să oblige recurenta să plătească intimatei - reclamante Asociaţia A. Răpsig numai suma de 466 RON cheltuieli de judecată, reprezentând cheltuieli de transport, conform copiei biletului de tren. Onorariul de avocat cerut în cuantum de 7.600 RON nu este dovedit cu înscrisuri, motiv pentru care cheltuielile de judecata cu acest titlu urmează să fie respinse, nefiind dovedite.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC D. SRL Timişoara împotriva deciziei civile nr. 176/A din 25 noiembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Obligă recurenta să plătească intimatei - reclamante Asociaţia A. Răpsig suma de 466 RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 aprilie 2015.