Annulment action barred by res judicata; buyer's damages claim rejected as accessory.

Decizia nr. 1086/2015

Deliberând asupra recursului, din actele şi lucrările dosarului, a constat următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 343 din 18 februarie 2014, Tribunalul Constanţa a respins excepţiile lipsei calităţii procesual active a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, inadmisibilităţii completării cererii de către reclamanţi, lipsei de interes în formularea şi completarea acţiunii de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa şi reclamanţi şi excepţia netimbrării cererii completatoare ca nefondate, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins cererea reclamantului în consecinţă.

Tribunalul a mai respins excepţia prescrierii dreptului la acţiune în capătul de cerere completatoare privind plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilelor şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei A. ca rămase fără obiect, precum şi excepţiile tardivităţii formulării cererii de chemare în garanţie de către pârâtul B. şi a netimbrării cererii de chemare în garanţie, ca nefondate şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul B. ca nefondată.

Pentru a ajunge la concluzia existenţei calităţii procesual active a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa tribunalul a constatat că, potrivit art. 45 alin. (1) C. proc. civ., Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. O asemenea ipoteză, reglementată în mod expres de lege, în care procurorul este titularul acţiunii civile, este cea vizată de art. 245 alin. (1) lit. c1) C. proc. pen., potrivit cu care prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale se dispune şi asupra sesizării instanţei civile competente cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris.

Prima instanţă a mai remarcat că formularea generală a textului, care nu cuprinde nici o distincţie referitoare la motivele desfiinţării respectivului înscris, obligă la o aplicare generală a acestuia, fără distincţii ce nu sunt permise, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos dintinguere debemus; prin urmare, odată ce dispune neînceperea urmăririi penale, însă apreciază că se impune desfiinţarea unui înscris analizat în cursul cercetării penale, procurorul sesizează în acest sens instanţa civilă, dispoziţiile legii penale fiind lipsite de echivoc sub aspectul calităţii sale de titular al acţiunii civile.

Pentru a pronunţa soluţia de respingere a inadmisibilităţii completării acţiunii de către reclamanţi, tribunalul a reţinut constatat că art. 45 alin. (2) C. proc. civ., nu limitează însă acţiunea titularului dreptului, devenit parte în proces, numai la categoriile de acte de dispoziţie în cuprinsul său, cu atât mai mult cu cât, prin însuşirea cererii procurorului, titularul dreptului dobândeşte la rândul său calitatea de reclamant; prin urmare, fiindu-i permis să renunţe la judecată sau la însuşi dreptul pretins, precum şi să încheie o tranzacţie, reclamantului astfel introdus în cauză trebuie să i se recunoască şi dreptul de modifica sau de a întregi acţiunea procurorului, de a mări sau de a micşora câtimea obiectului cererii, de a înlocui o acţiune în constatare cu una în realizare sau de a întreprinde orice alt demers procesual permis titularului acţiunii.

Pentru a reţine temeinicia excepţiei autorităţii de lucru judecat şi pentru a respinge cererea Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa şi cererea completatoare formulată de reclamanţi în consecinţă, tribunalul a constatat că, prin sentinţa civilă nr. 1649 din 28 ianuarie 2009 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul civil nr. x/212/2007 a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii C., D., E., F. şi G., H., I., J., K., L., în contradictoriu cu pârâţii M., N., O., P., B., Q., R., S., A., Ş., T., Ţ., U., S., V., W., X., Y., Z. şi AA., în sensul că s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 26240 din 14 iulie 1994, nr. 39904 din 18 octombrie 1994, nr. 22849 din 03 noiembrie 1994, nr. 72 din 17 noiembrie 1995, nr. 566 din 27 noiembrie 1995, nr. 567 din 27 noiembrie 1995 şi nr. 1028 din 21 februarie 2007.

Prin aceeaşi sentinţă, a fost admis în parte capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor şi a obligat pârâţii la plata către reclamanţi a despăgubirilor reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului, actualizate cu rata inflaţiei la momentul plaţii, după cum urmează: pârâtul Q. - 2.890.082.781 ROL,echivalentul sumei de 195.813 dolari S.U.A.; pârâta R. 2.809.785.792 ROL, echivalentul a 124.608 dolari S.U.A.; pârâtul S. 270.926.235 ROL, echivalentul a 12.015 dolari S.U.A.; V. 270.926.235 ROL, echivalentul a 12.015 dolari S.U.A.; P. 501.782.897 ROL, echivalentul a 22.253 dolari S.U.A.; B. 602.103.398 ROL, reprezentând echivalentul a 26.702 dolari S.U.A.; N., O. şi M. 1.625.670.155 ROL, echivalentul a 72.095 dolari S.U.A.; a fost respinsă cererea privind obligarea pârâţilor A., U., Ţ., AA., BB., CC., Z. la plata despăgubirilor ca neîntemeiată.

Tribunalul a mai arătat că, prin decizia civilă nr. 195 din 20 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul cu acelaşi număr, a fost admis apelul declarat de pârâţii M., N., O. şi P., fiind modificată sentinţa atacată în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la Notariatul de Stat Bucureşti sector 4, sub nr. 22849 din 03 noiembrie 1994, încheiat între vânzătorul Q., în calitate de vânzător şi P., în calitate de cumpărător, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 72 din 17 noiembrie 1995 la BNP DD., încheiat între vânzătoarea P. şi cumpărătoarea BB. şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1028 din 21 februarie 2007 la B.N.P. U., încheiat între vânzătorii B., căsătorit cu Z. şi cumpărătorii N., O. şi M.; totodată, faţă de pârâţii apelanţi, a fost respins ca nefondat şi capătul de cerere privind obligarea la plata despăgubirilor; prin decizia civilă nr. 500 din 15 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, au fost respinse recursurile formulate de către reclamanţi şi de către pârâtul V., împotriva deciziei menţionate a Tribunalului Constanţa.

Prima instanţa a arătat că, pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a analizat buna-credinţă a cumpărătorilor din contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate se invoca, apreciind că prin probele administrate nu s-a dovedit cauza ilicită, respectiv reaua-credinţă a tuturor părţilor contractante.

Tribunalul a mai arătat că, prin cererea de faţă, se invocă tocmai nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 22849 din 03 noiembrie 1994, încheiat între vânzătorul Q. şi cumpărătoarea P., a contratului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 72 din 17 noiembrie 1995, încheiat între vânzătoarea P. şi cumpărătoarea BB., precum şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1028 din 21 februarie 1997, încheiat între vânzătorii B. şi Z. şi cumpărătorii N., O. şi M., motivul de nulitate, astfel cum a fost precizat prin adresa din 18 septembrie 2013, fiind reprezentat de cauza ilicită, rezultată din încheierea succesivă a contractelor de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care atât vânzătorii, cât şi cumpărătorii aveau cunoştinţă despre situaţia litigioasă a imobilului înstrăinat; apoi, prin cererea completatoare, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor egale cu contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului.

În aceste context, tribunalul a arătat că, potrivit art. 166 C. proc. civ., excepţia puterii de lucru judecat poate fi invocată în orice stare a pricinii; în manifestarea sa de excepţie procesuală, autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente - obiect, părţi, cauză - şi corespunde unui efect negativ, de natură să împiedice formularea unei noi cereri de chemare în judecată prin care să se deducă judecăţii aspecte deja soluţionate prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Prin urmare, dacă se constată îndeplinirea acestei condiţii, dreptul la acţiune este considerat în mod definitiv stins, iar judecata în cadrul celei de a doua cereri nu mai poate continua.

În cauza de faţă, prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 1649 din 28 ianuarie 2009 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul civil nr. x/212/2007, definitivă prin decizia civilă nr. 195 din 20 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul cu acelaşi număr şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 500 din 15 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, a fost soluţionată în mod irevocabil o acţiune având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare supuse analizei şi prin cererea de faţă şi obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului, între cele două litigii existând totodată identitate de părţi şi de cauză.

În plus, a subliniat tribunalul, prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, emisă la data de 22 octombrie 2012 în dosar penal nr. x/11/2012, s-a confirmat greşita sesizare a instanţei civile în temeiul art. 245 alin. (1) lit. c1) C. proc. pen., faţă de existenţa autorităţii de lucru judecat, apreciindu-se însă că procurorul nu are posibilitatea retragerii acţiunii, care rămâne astfel spre soluţionarea instanţei civile.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii C., L., D., J., I. şi H. prin care au criticat hotărârea primei instanţe solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea spre rejudecare la instanţa de fond, întrucât aceasta nu a intrat în cercetarea fondului preum şi cheltuielile de judecată de la fond, care nu au fost puse în discuţie şi cheltuielile de judecată din apel.

În motivarea căii de atac, s-a arătat că instanţa de fond trebuia să analizeze excepţia autorităţii de lucru judecat prin prisma celor trei situaţii prevăzute de text; astfel, obiectul Dosarului nr. x/212/2012 a fost, conform acţiunii introduse de titularul acţiunii civile, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, la 07 mai 2012, constatarea nulităţii absolute a celor tei contracte de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 22849 din 03 noiembrie 1994, încheiat între vânzătorul Q. şi cumpărătoarea P., a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 72 din 17 noiembrie 1995, încheiat între vânzătoarea P. şi cumpărătoarea BB. şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1028 din 21 februarie 1997, încheiat între vânzătorii B. şi Z. şi cumpărătorii N., O. şi M., ca urmare a faptului că pârâţii au fost inculpaţi în dosarul penal nr. x/P/2010 pentru infracţiunile de înşelăciune în stare gravă prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., uz de fals prev. de art. 291 C. pen., neajungându-se la condamnarea acestora ca urmare a (tergiversării planificate) intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.

În dezvoltare acestei critici, s-a precizat că, în această situaţie, încheierea celor trei contracte de vânzare-cumpărare a avut loc în urma săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune în stare gravă şi uz de fals şi, din acest moment, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, în calitate de titular al acţiunii civile, a învestit instanţa civilă în vederea anulării celor trei contracte de vânzare-cumpărare, latura civilă fiind rămasă nesoluţionată în dosarul penal.

De aceea, apelanţii sunt de părere că obiectul acestui dosar îl reprezintă anularea celor trei contracte de vânzare-cumpărare ca urmare a săvârşirii infracţiunilor (înşelăciune în stare gravă şi uz de fals) de către pârâţi, care au fost încadrate de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa în dispoziţia prevăzută de art. 966 C. civ. reprezentând cauza ilicită).

În opinia reclamanţilor, cauza ilicită nu reprezintă numai încălcarea unei norme de interes general, ci şi încălcarea unei norme prin săvârşirea unor infracţiuni, ca atare activitatea infracţională transpusă în încheierea celor trei contracte de vânzare-cumpărare trebuie sancţionată şi latura civilă, obligând pârâţii la plata către reclamaţi a despăgubirilor reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului timp de peste 20 de ani (1994-2014) de la data săvârşirii acţiunii, nicidecum 3 ani de la data prescripţiei, actualizate cu rata inflaţiei la momentul plăţii.

Un alt argument din apelul reclamanţilor îl constituie susţinerea că obiectul dedus judecăţii în acest dosar este o nulitate absolută a unor acte prin săvârşirea unor infracţiuni; or, infracţiunea reprezintă o faptă penală ce nu poate fi asimilată cu bună-credinţă (existentă în acest dosar) din dreptul civil pentru a fi menţinută celor trei contracte de vânzare-cumpărare, astfel că, între obiectul acţiunii din Dosarul nr. x/212/2012 şi obiectul acţiunii din Dosarul nr. x/212/2007 (din toate cele trei căi de atac) există mare diferenţă, pe care instanţa de fond nu a anlizat-o, invocând generic textul art. 1201 C. civ. şi lăsând motivarea acestei excepţii fără să intre în detaliile particulare ale dosarelor.

În critica sentinţei apelate, s-a mai afirmat că, aceeaşi cauză în sensul disp. art. 1201 C. civ. presupune două aspecte diferite în ambele dosare, iar în dosarul civil nr. x/212/2007 cauza este ilicită şi morală prin încălcarea unor norme de interes general (şi care nu au fost reţinute), pe când în dosarul penal este ilicită prin săvârşirea celor două infracţiuni şi imorală prin încălcarea celor de interes general, deoarece prin hotărârea penală nr. x/P/2010 din 03 mai 2012 s-a stabilit cu putere de lucru judecat vinovăţia inculpaţilor la săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune în stare gravă şi uz de fals.

Mai mult, apelanţii solicită a se observa că instanţa civilă nu mai are de demonstrat săvârşire infracţiunilor şi vinovăţia acestora, întrucât hotărârea penală a rămas definitivă şi irevocabilă pe aceste aspecte, rezultatul care este încheierea actelor în urma săvârşirii infracţiunilor, nemaifiind necesar să se demonstreze în cauză, ci doar trebuie sancţionat comportamentul acestora fraudulos, infracţional prin anularea celor trei acte civile, contractele de vânzare-cumpărare.

În susţinerea căii de atac, s-a arătat că nu pot fi menţinute ca valabile cele trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate în urma activităţii infracţionale, deoarece în dosarul civil nr. x/212/2007, „s-a analizat” buna-credinţă a inculpaţilor (fără a fi cerute dosarele penale de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, cum au procedat toate instanţele în dosarele civile şi penale din 2012 şi 2013, începute cu dosarele penale nr. x/P/2005 al Curţii de Apel Constanţa şi nr. x/1/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, şi încadraţi la infracţiunile de înşelăciune în stare gravă, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. şi uz de fals prev. de art. 291 C. pen. încă prin ordonanţa nr. 43/ll/2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, înainte de a se finaliza rezultatul vinovăţiei lor, respectiv vinovăţie stabilită prin rezoluţia nr. x/P/2010 din 03 mai 2012 rămasă irevocabilă.

Apelanţii au mai învederat, în ceea ce priveşte părţile din proces că nu există aceeaşi identitate între părţile din dosarul civil nr. x/212/2007 şi părţile din Dosarul nr. x/212/2012, deoarece, în dosarul civil nr. x/212/2007, părţi în dosar au fost reclamanţii nominalizaţi de instanţa de fond cu această titulatură C., L., D., J., I. şi H., iar în dosarul civil nr. x/212/2012 instanţa de fond a fost sesizată de Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, în calitate de titular al acţiunii civile, în calitate de reclamant şi celelalte părţi în calitate de pârâţi ce au existat în Dosarul nr. x/212/2007, calificarea apelanţilor în acest dosar, ca fiind de reclamanţi alături de Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa fiind făcută de instanţa de fond întrucât aveau acelaşi interes ca parchetul, dar nu şi aceeaşi calitate procesuală activă.

În continuarea acestei argumentaţii din apelul reclamanţilor s-a susţinut că prima instanţa, când analizează şi respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, motivează în mod excepţional textele de drept material din procedura civilă şi penală care îi conferă această calitate, dar nicăieri în analiza acestei excepţii nu se face vreo referire la apelanţi ca fiind cu calitate procesuală activă în învestirea instanţei.

De aceea, reclamanţii sunt de părere că, prin motivarea excepţiei inadmisibilităţii completării acţiunii de către reclamanţi, se arată că Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa este titularul cererii, iar apelanţii sunt cei care şi-au însuşit cererea parchetului, dobândind în acest caz calitatea de reclamanţi, având dreptul de a modifica sau întregi obiectul cererii, de a mări sau micşora câtimea obiectului cererii, situaţie în care nu există triplă identitate între cele două dosare privind obiect, cauză şi părţi.

Mai mult, instanţa de fond este cea care motivează cererea completatoare, întrucât inculpaţii au fost cercetaţi în penal în calitate de făptuitori pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune în stare gravă şi uz de fals tocmai în legătură cu aceste contracte, dar în care pretenţiile nu mai pot fi reţinute ca fiind aceleaşi cum justifică instanţa de fond în această sentinţă, ca fiind cele din Dosarul nr. x/212/2007 stabilite la 30 august 2000, faţă de pretenţiile actuale după alţi 14 ani de lipsă de despăgubiri foloase nerealizate şi prejudiciul enorm cauzat părţilor vătămate.

În fine reclamanţii au mai arătat că tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii completării acţiunii de către reclamanţi, considerând că apelanţii aveau dreptul să solicite şi despăgubiri foloase nerealizate de la imobil, iar pe fond asupra acestei cereri nu s-a mai pronunţat.

Prin decizia civilă nr. 67/C din 03 iulie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa ca inadmisibilă şi a fost respins ca nefondat apelul civil formulat de reclamanţii C., în nume propriu şi ca mandatar al reclamanţilor.

Prealabil analizei apelului, instanţa de apel a avut în vedere că prin întâmpinarea, pârâţii au criticat soluţia dată de prima instanţă asupra excepţiei lipsei calităţii procesual active a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa fără a formula şi apel împotriva sentinţei civile nr. 434/14 a Tribunalului Constanţa şi fără ca această problemă juridică să fie criticată în apelul reclamanţilor.

Faţă de situaţia că soluţia dată de prima instanţă, excepţiei lipsei calităţii procesual active a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa nu a fost criticată de niciuna dintre părţi, reiterarea acestei probleme pe cale de apărare (întâmpinare iar nu într-un apel) nu poate fi primită, căci acest aspect a intrat în autoritate de lucru judecat şi, ca orice problemă definitiv judecată de instanţă, se bucură de prezumţia de adevăr care nu poate fi contestat într-o altă judecată (fie şi o judecată a aceluiaşi proces în care alte aspecte litigioase nu au primit o dezlegare definitivă a instanţei).

Pentru aceste considerente, a fost respinsă ca inadmisibilă excepţia lipsei calităţii procesuale active a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa invocată de pârâţii O. şi A. prin întâmpinare la apelul reclamanţilor.

Referitor la apelul reclamanţilor, instanţa de apel a reţinut că sesizarea instanţei de judecată de către procuror este limitată la situaţiile expres prevăzute de art. 45 alin. (1) C. proc. civ., şi printre care şi aceea care se poate încadra în sintagma „alte cazuri expres prevăzute de lege”.

Una dintre aceste situaţii este cea vizată de art. 245 alin. (1) lit. c1) C. proc. pen. (text introdus prin Legea nr. 356/2006) - text incident şi în cazul neînceperii urmăririi penale - conform căruia, prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale procurorul dispune totodată şi asupra sesizării instanţei civile competente cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris.

Deoarece art. 245 alin. (1) lit. c1) C. proc. pen., prevede expres obligaţia procurorului de a sesiza instanţa civilă competentă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, aceste dispoziţii se încadrează în categoria cazurilor prevăzute expres de lege în sensul art. 45 alin. (1) C. proc. civ., astfel că procurorul justifică legitimare procesuală activă în promovarea unei acţiuni prin care se solicită desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, astfel cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 11/2011 pronunţată în cadrul recurs în interesul legii.

Alături de măsurile menite să asigure despăgubirea persoanei vătămate prin săvârşirea unei infracţiuni, legea procesual penală reglementează şi alte două măsuri, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare prin care asigura realizarea în natură a eventualelor despăgubiri. Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii a fost privită şi considerată ca fiind, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., unul dintre mijloacele de reparare a pagubei pricinuite prin săvârşirea infracţiunii şi o metodă prin care se asigură repararea imediată şi în natură a pagubei suportate de persoana vătămată prin săvârşirea infracţiunii.

Deşi art. 245 alin. (1) lit. c1) C. proc. pen. legitimează calitatea procesuală a procurorului în instanţa civilă pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris „fals”, în cazul încetării urmăririi penale sau al scoaterii de sub urmărire penală, textul marchează o diferenţiere pe care legiuitorul a înţeles să o facă între restabilirea situaţiei anterioare şi desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, acestea fiind considerate şi reglementate ca măsuri procesuale distincte.

Stabilind competenţa instanţei civile pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris fals, prin prevederile art. 245 alin. (1) lit. c1) C. proc. pen., legiuitorul a determinat implicit şi natura - tot civilă - a acţiunii procurorului prin care aceasta este învestită, deoarece instanţa de judecată civilă nu poate fi învestită decât printr-o acţiune care are acelaşi caracter civil.

Această concluzie este susţinută de prevederile alin. (2) ale art. 45 C. proc. civ., în conformitate cu care în cazul în care procurorul a pornit acţiunea, titularul dreptului la care se referă acţiunea va fi introdus în proces, el putându-se folosi de dispoziţiile prevăzute în art. 246, art. 247 şi art. 271-273, iar în cazul în care procurorul şi-ar retrage cererea, va putea cere continuarea judecăţii.

Calificarea sesizării procurorului - care se manifestă, deci, în sfera unor interese private - ca fiind o acţiunea civilă are consecinţa firească a concluziei că acest demers este supus tuturor limitărilor impuse oricărei acţiuni civile.

Una dintre aceste limitări este instituţia autorităţii de lucru judecat.

După cum a subliniat în mod corect şi prima instanţă, în dosarul civil nr. x/212/2007, prin sentinţa nr. 1649 din 28 ianuarie 2009 a Judecătoriei Constanţa, astfel cum a devenit definitivă prin decizia nr. 195 din 20 aprilie 2010 a Tribunalului Constanţa şi irevocabilă prin decizia nr. 500 din 15 noiembrie 2010 Curţii de Apel Constanţa s-a respins capătul de cerere formulat de C., D., E., F. Şi G., H., I., J., K., L. în contradictoriu cu M., N., O., P., B., Q., R., S., A., Ş., T., Ţ., U., S., V., W., X., Y., Z. şi AA. privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la Notariatul de Stat Bucureşti sector 4, sub nr. 22849 din 03 noiembrie 1994, încheiat între Q., în calitate de vânzător şi P., în calitate de cumpărător, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 72 din 17 noiembrie 1995 la B.N.P. DD., încheiat între vânzătoarea P. şi cumpărătoarea BB. şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1028 din 21 februarie 2007 la B.N.P. U., încheiat între vânzătorii B., căsătorit cu Z. şi cumpărătorii N., O. şi M.

Pentru a pronunţa decizia nr. 195 din 20 aprilie 2010, Tribunalul Constanţa a reţinut că actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 22849 din 03 noiembrie 1994 la Notariatul de Stat Bucureşti sector 4, încheiat între Q. în calitate de vânzător şi P. în calitate de cumpărător a fost încheiat cu buna-credinţă a cumpărătoarei, nefiind dovedit că această parte a avut cunoştinţă de actele frauduloase săvârşite de către vânzătorul Q.; aceasta, pentru că buna-credinţă echivalează cu credinţa comună şi invincibilă, neafectată de nici o bănuială şi bazată pe verificări şi diligente în acest sens, că titlul vânzătorului nu este afectat de nici un viciu şi că dobândesc, în mod valabil, de la adevăratul proprietar, dreptul real.

Tribunalul Constanţa a mai arătat în decizia nr. 195/2010 că, odată reţinută buna-credinţă a cumpărătoarei P., nu se mai poate susţine de către reclamanţi că se impune, pentru actele ulterioare şi în absenţa probelor privitoare la terţii cumpărători, aplicarea principiului conform căruia anularea actului principal atrage anularea actului subsecvent; prin urmare, chiar fiind dovedită reaua-credinţă a subdobânditoarei BB. (care era asociată vânzătorului iniţial, Q. şi care a încheiat în 1990 un contract de închiriere cu pârâta L. cu privire la acelaşi imobil), aspectul nu mai prezintă relevanţă, deoarece, pe de o parte, vânzătoarea P. nu a transmis ceea ce nu avea, iar pe de altă parte deoarece nu este nici invocată şi nici dovedită cauza ilicită, respectiv reaua-credinţă a tuturor părţilor contractului.

Tribunalul a mai statuat că nu s-a dovedit prin nici un mijloc de probă reaua-credinţă a cumpărătorilor N., O. şi M. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1028 din 21 februarie 1997 la B.N.P. U., astfel că cererii de constatare a nulităţii acestui act se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată.

În decizia nr. 500 din 15 noiembrie 2010, Curtea de Apel Constanţa a arătat că aserţiunile reclamanţilor conform cu care toţi pârâţii din proces s-au situat pe o poziţie de conivenţă frauduloasă, se fundamentează în esenţă pe o prezumţie proprie care vine în contradicţie cu norma instituită prin art. 1899 alin. (2) C. civ. şi care nu este susţinută de nici o probă administrată în cauză.

Instanţa de recurs a statuat că, în mod corect a fost admis apelul declarat de pârâţii M., N., O. şi P., din moment ce din probele administrate a rezultat că aceştia au avut calitatea de subdobânditori de bună credinţă, neputându-li-se reproşa culpa în derularea raporturilor juridice şi cunoaşterea situaţiei litigioase a bunului dobândit prin contractele încheiate.

În plus, curtea de apel a observat că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 22849 din 3 noiembrie 1994 între Q. şi R. vânzători şi P. cumpărătoare, aceasta din urmă s-a încrezut în situaţia de fapt şi de drept rezultată din titlul anterior, cât şi pe documentaţia eliberată de Notariatul de Stat Jud. Constanţa (adeverinţa din 01 decembrie 1994) privitoare la inexistenţa sarcinilor asupra acestui imobil; în egală măsură, actul prin care pârâţii M., N. şi O. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului - contract de vânzare-cumpărare nr. 1028 din 21 februarie 2007 - s-a întemeiat pe valabilitatea titlului precedent, a cărui nulitate a fost constatată abia prin sentinţa civilă nr. 1649 din 28 ianuarie 2009 a Judecătoriei Constanţa, nefiind făcută nici o dovadă în sensul că părţile menţionate ar fi avut cunoştinţă de situaţia litigioasă a bunului ori că au nesocotit înscrierile publice în legătură cu aceasta.

Tripla identitate de părţi, obiect şi cauză între acţiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/212/2007 şi prezenta pricină este evidentă, deşi este adevărat, există anumite diferenţe între cele două dosare, dar neesenţiale din perspectiva existenţei a raportului juridic.

De aceea, prima instanţă a verificat existenţa bunei credinţe a pârâtului, conform art. 1899 alin. (2) C. civ., existenţa unei „intenţii de a aduce o pagubă reclamantului şi de a intra în mod fraudulos în posesia imobilului”, toate subscrise analizei valabilităţii cauzei actelor juridice atacate, conform prevederilor art. 966 C. civ. şi art. 968 C. civ., referitoare la imoralitatea sau ilicitatea cauzei (sentinţa civilă nr. 1649/2009).

În prezenta pricină obiectul acţiunii - astfel cum a fost el clarificat prin adresa din 18 septembrie 2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa - este constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate nr. 22849 din 03 noiembrie 1994, sub nr. 72 din 17 noiembrie 1995, şi a sub nr. 1028 din 21 februarie 1997, în considerarea motivului de nulitate absolută prevăzut de art. 966 C. civ., respectiv pentru cauză ilicită; s-a apreciat că existenţa cauzei ilicite rezultă din încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare în mod succesiv, cu toate că atât vânzătorii, cât şi cumpărătorii aveau cunoştinţă despre faptul că imobilul înstrăinat era în litigiu.

Or, analiza legalităţii celor trei acte autentificate a făcut şi obiectul Dosarului nr. x/212/2007, iar instanţele au constatat, în final, valabilitatea acestora apreciind că persoanele care au avut calitatea de dobânditor în aceste acte au fost de bună credinţă, fiind astfel îndeplinite condiţiile identităţii de obiect.

Referitor la identitatea de cauză, parţial şi pentru argumentele referitoare la obiectul celor două acţiuni, în cele două pricini acest criteriu al existenţei autorităţii de lucru judecat este manifest îndeplinit.

Deoarece în ambele dosare instanţele au fost învestite cu verificarea bunei sau relei credinţe a părţilor din actele a căror nulitate se cere a se constata, în temeiul art. 966 C. civ. identitatea de cauză a fost reţinută corect de prima instanţă.

Trebuie subliniat că, dacă este adevărat că, în Dosarul nr. x/212/2007, instanţa civilă nu a avut de analizat „săvârşirea infracţiunii şi vinovăţia” părţilor actelor defăimate ca nule, nici în rezoluţia nr. 278/P din 03 mai 2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa nu s-a făcut o astfel de cercetare pentru că a constatat intervenţia prescripţiei răspunderii penale a făptuitorilor pentru pretinsa comitere a infracţiunii de înşelăciune şi uz de fals.

După cum reiese în mod clar din cuprinsul acestei rezoluţii, organele de urmărire penală nu au stabilit existenţa unor fapte prevăzute de legea penală şi nici vinovăţii penale ci, pur şi simplu, au constatat că, în raport de data comiterii faptelor reclamanţilor, exercitarea acţiunii penale nu este posibilă.

De aceea, rezoluţia nr. x/P/2010 din 03 mai 2012 nu se bucură de autoritatea pe care art. 19 C. proc. pen. o conferă unei hotărâri a instanţei penale, pentru existenţa faptelor, comiterea lor de anumite persoane şi vinovăţia penală.

Şi condiţia identităţii de părţi între prezenta cauză şi acţiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/212/2007 se regăseşte în analiza celor două pricini, deşi aceasta este susceptibilă de mai multe discuţii.

Într-adevăr, la promovarea prezentei cereri, art. 45 alin. (1) C. proc. civ. a conferit Ministerului Public calitate procesuală activă sui-generis pentru a promova o acţiune civilă pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale unor particulari.

Or, fiind evidentă consimilitudinea de părţi, obiect şi cauză între cele două pricini, nu se mai putea judeca din nou solicitarea reclamanţilor C., L., D., J., I., H. de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 22849 din 03 noiembrie 1994, sub nr. 72 din 17 noiembrie 1995 şi sub nr. 1028 din 21 februarie 1997 astfel încât aceasta trebuia respinsă pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.

În ceea ce priveşte cererea completatoare (având ca obiect solicitarea de plată a unor despăgubiri pentru foloase nerealizate de la imobil), instanţa de apel a considerat că aceeaşi solicitare a făcut obiectul Dosarului nr. x/212/2007.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1649 din 28 ianuarie 2009 pronunţată de Judecătoria Constanţa a admis în parte capătul de cerere privind plata unor despăgubiri şi i-a obligat la plata unor sume pe Q. - 2.890.082.781 ROL, echivalentul sumei de 195.813 dolari S.U.A.; R. 2.809.785.792 ROL, echivalentul a 124.608 dolari S.U.A.; S. 270.926.235 ROL, echivalentul a 12.015 dolari S.U.A.; V. 270.926.235 ROL, echivalentul a 12.015 dolari S.U.A.; P. 501.782897 ROL, echivalentul a 22.253 dolari S.U.A.; B. 602.103.398 ROL, echivalentul a 26.702 dolari S.U.A.; N., O. şi M. 1.625.670.155 ROL, echivalentul a 72.095 dolari S.U.A., respingând cererea privind obligarea lui A., U., AA., BB., CC. şi Z. la plata despăgubirilor ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 195 din 20 aprilie 2010, Tribunalul Constanţa a respins capătul de cerere privind obligarea la plata unor despăgubiri a pârâţilor M., N., O. şi P., menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, adică măsura obligării la plata unor despăgubiri a pârâţilor Q., R., S., V. şi B., pentru sumele indicat în sentinţa nr. 1649/2009 (persoane care nici măcar nu au declarat apel împotriva acestei hotărâri).

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la 22 august 2012, reclamanţii au solicitat obligarea tuturor pârâţilor, în solidar, la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a construcţiei şi terenului menţionate în cele trei contracte de vânzare-cumpărare cu nulitatea absolută, în sumă de 1.370.569 dolari S.U.A.; premisa acestei acţiuni în pretenţii - care nu este evidenţiată expres în cererea completatoare - este aceea a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, menţionate în sesizarea parchetului.

Dar, cum solicitarea de nulitate absolută nu putea face obiectul unei noi judecăţi, după soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. x/212/2007, dat fiind raportul de accesorialitate între cererea în nulitate (principalul) şi cererea în pretenţii (secundarul), respingerea cererii introductive atrăgea şi respingerea cererii completatoare pentru acelaşi motiv.

Împotriva deciziei pronunţată în apel, reclamanta C., în nume propriu şi în numele reclamanţilor L., D., J., I. şi H. au declarat recurs.

După prezentarea situaţiei de fapt a dosarelor penale şi expunerea considerentelor sentinţei tribunalului, recurenţii au formulat următoarele motive de recurs:

1. Primul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizează faptul că hotărârea este nemotivată raportată la motivele de apel, precum şi faţă de rezoluţiile hotărârilor penale prin care s-a stabilit vinovăţia intimaţilor.

1.1. În primul rând, susţine recurenta că instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 1201 din vechiul C. civ. Sub acest aspect, recurenta învederează, în esenţă, că nu există normă care să impună autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri pronunţată într-un dosar civil când soluţionarea laturii civile se realizează într-un dosar penal, sens în care menţionează toate hotărârile penale, inclusiv rezoluţiile de pe lângă Parchetul Tribunalului Constanţa, potrivit cărora s-a statuat definitiv vinovăţia pârâţilor şi, potrivit cărora - aspecte menţionate expres de către recurentă în cererea de recurs - s-a încercat schimbarea rezoluţiei nr. x/P/2010 din 03 mai 2012, s-a constatat interveneţia prescripţiei în cee ace priveşte răspunderea lor penală.

Potrivit acestei rezoluţii penale, nu s-a soluţionat latura civilă a dosarului, ci s-a dispus sesizarea instanţei civile, iar la 07 mai 2012 s-a promovat acţiunea de faţă; în temeiul art. 245 alin. (1) lit. c1) C. proc. pen., art. 228 alin. (6) teza a II-a C. proc. pen. şi art. 45 alin. (1) teza finală C. proc. civ., solicită instanţei de judecată să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat prin nr. 22849 din 03 noiembrie 1994.

Instanţele inferioare au admis excepţia autorităţii de lucru judecat, fără să analizeze cele trei condiţii impuse de dispoziţiile art. 1201 C. civ., pe care le expune şi le raportează la prezentul dosar obiect cu Dosarul nr. x/212/2007.

În dezvoltarea acestui articol, recurenta face referire la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească şi faptele infracţionale statuate prin rezoluţiile şi hotărârile penale - recurenta le menţionează expres şi prezintă ceea ce au reţinut instanţele penale cu privire la ultimul act de înstrăinare a imobilului pe baza unor înscrisuri contrafăcute - de care instanţele anterioare nu au ţinut cont, adică faptele infracţionale ale făptuitorilor.

În opinia recurentei, instanţa civilă nu are de demonstrat săvârşirea infracţiunilor şi vinovăţia inculpaţilor acestea fiind evidenţiate în rezoluţia rămasă definitivă, ci numai sancţionarea comportamentului fraudulos, infracţional prin anularea celor trei acte civile, contractile de vânzare-cumpărare. Astfel, nu pot fi menţinute ca valabile cele trei contracte de vânzare-cumpărare încheiate în urma activităţii infracţionale, iar hotărârea penală are putere de lucru judecat cu privire la vinovăţia persoanei, care printr-o infracţiune, a cauzat altuia un prejudiciu; puterea lucrului judecat nu operează, însă, în măsura în care nu a fost stabilită culpa concurentă a victimei în legătură cu întinderea despăgubirilor.

În atare situaţie, instanţa civilă are obligaţia să analizeze, în baza probelor pe care urmează să le adminstreze, dacă şi victima are o culpă în cauzarea prejudiciului, iar apoi să stabilească despăgubirile în raport cu culpa eventuală a acesteia. De asemenea, în acelaşi context, recurenta mai arată că sunt incidente şi dispoziţiile art. 245 C. proc. pen., pentru obligaţiile solidare a mai multor persoane, respectiv încheierea celor trei acte de vânzare-cumpărare autentificate de notarul U. de conivenţă cu B. şi Q., intrând la răspunderea solidară conform art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen.

Recurenta mai arată următoarele aspecte în motivarea primului motiv de recurs şi anume, cităm:

„În dosarul civil nr. x/212/2007, „s-a analizat” buna-credinţă a inculpaţilor înainte de a se finaliza rezultatul vinovăţiei lor, respectiv vinovăţie stabilită prin rezoluţia nr. x/P/2010 din 03 mai 2012 rămasă definitivă, fapt pentru care în Dosarul nr. x/212/2012 la fond şi în apel se reţine eronat autoritatea de lucru judecat.

În dosarele civile şi penale din 2012 şi 2013 toate instanţele au solicitat şi au avut la dispoziţie cele patru dosarele penale de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, plus al cincilea depus de C. care includeau soluţiile din dosarele penale nr. x/1/2005 al Curţii de Apel Constanţa şi nr. x/1/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, şi cu făptuitorii încadraţi la infracţiunile de înşelăciune în stare gravă prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. şi uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen. prin ordonanţa nr. 43 din 11 februarie 2010 din 08 martie 2010 a procurorului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa.

În ceea ce priveşte părţile din proces, urmează a se constata că nu există aceeaşi identitate între părţie celor din dosarul civil nr. x/212/2007 şi părţile din dosarul civil nr. x/212/2012.

În dosarul civil nr. x/212/2007 părţi în dosar, au fost reclamanţii nominalizaţi de instanţa de fond cu aceasta titulatură: C., L., D., J., I. şi H.

În dosarul civil nr. x/212/2012 instanţa de fond a fost sesizată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, în calitate de titular al acţiunii civile, în calitate de reclamant, şi celelate părţi în calitate de pârâţi ce au existat în Dosarul nr. x/212/2007.”

În continuare, recurenta critică modul în care au fost soluţionate excepţia lipsei calităţii procesuale active a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa şi excepţia iandmisibilităţii.

În atare situaţie nu există tripla identitate între cele două dosare privind obiectul, cauza şi părţile din dosar.

Recurenţii susţin că este important de menţionat faptul că se invocă excepţia autorităţii de lucru judecat, soluţionată într-un dosar civil raportată la soluţia care trebuie dată pe latura civilă a unui dosar penal nefinalizat ca urmare a intervenţiei prescripţiei. În opinia lor, în civil nu există o normă care să impună autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri de acest gen când soluţionarea laturii civile se realizează într-un dosar penal, însă în penal există o normă imperativă, art. 22 C. proc. pen., care se referă la hotărârea definitivă a instanţei penale şi care are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile ce judecă acţiunea civilă, cu privire la existenta faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.

Aşa fiind, recurenţii opinează că hotărârea din civil menţionată, nu poate avea autoritate de lucru judecat pe latura civilă, întrucât cauza ilicită care a dus la încheierea celor trei contracte de vânzare a fost ca urmare a săvârşirii celor trei infracţiuni, care atrag vinovăţia făptuitorilor.

Mai mult instanţa de fond este cea care motivează cererea completatoare, întrucât intimaţii au fost cercetaţi în penal în calitate de făptuitori pentru săvârşire infracţiunilor de înşelăciune în stare gravă şi uz de fals tocmai în legătură cu aceste contracte, dar în care pretenţiile nu mai pot fi reţinute ca fiind aceleaşi cum justifică instanţa de fond în aceasta sentinţa, ca fiind cele din Dosarul nr. x/212/2007 stabilite la 30 august 2000, faţă de pretenţiile actuale după alţi 14 ani de lipsă despăgubiri foloase nerealizate şi prejudiciul enorm cauzat părţilor vătămate.

Conchide recurenta că cele două hotărâri sunt sumar motivate în dosar cu privire la existenta triplei identităţi prevăzută de art. 1201 C. civ. fără o analiză clară asupra celor trei aspecte menţionate.

1.2. Al doilea aspect în cadrul aceluiaşi motiv de recurs se referă la faptul că instanţa de apel nu a făcut o analiză asupra vinovăţiei intimaţilor prin prisma actelor de urmărire penală, a rezoluţiilor şi hotărârilor penale definitive, enumerate şi aflate în Dosarul nr x/212/2012.

În motivarea deciziei nr. 67/C din 03 iulie 2014 se menţionează: „După cum reiese în mod clar din cuprinsul acestei rezoluţii, organele de cercetare penala nu au stabilit existenţa unor fapte prevăzute de legea penală şi nici vinovaţii penale, ci, pur şi simplu, au constat că, în raport de data comiterii faptelor reclamanţilor, exercitarea acţiunii penale nu există”, - toată această motivare duce la concluzia că nu există o rezoluţie sau hotărâre prin care s-ar fi stabilit în mod cert definitiv, vinovăţia intimaţilor în săvârşirea faptelor penale.

Aşa cum a precizat mai sus prin rezoluţia nr. x/P/2010 din 03 mai 2012, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, a statuat definitiv vinovăţia inculpaţilor şi faptul că datorită intervenţiei prescripţiei nu s-a mai putut realiza tragerea la răspunderea penală a făptuitorilor, adică nu s-a mai întocmit rechizitoriu pentru a fi învestită instanţa cu soluţionarea laturii penale şi civile.

2. Al doilea motiv de recurs se refera la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenţii precizează că rămân valabile criticile invocate în motivele de recurs anterioare cu privire la inexistenta autorităţii de lucru judecat.

Argumente în plus la acest motiv de recurs sunt şi aspectele raportate la sentinţa civila nr. 1649 din 28 ianuarie 2009, în Dosarul nr. x/212/2007 al Judecătoriei Constanţa, prezentând cele reţinute de instanţa de fond, de apel - decizia nr. 195 din 20 aprilie 2010 Tribunalul Constanţa -, şi în recurs, prin decizia civilă nr. 500/C din 15 noiembrie 2010 prin care Curtea de Apel Constanţa respinge recursul reclamanţilor.

Prin aceste două hotărâri recurenta susţine că se redă dreptul său de proprietate parţial asupra imobilului în sensul că etajul 2 (denumit impropriu mansardă) nefiind inclus în nici un act fals şi simulat de înstrăinare şi nici mezaninul în contractul fals al ultimilor trei persoane în contractele de vânzare-cumpărare.

Trebuie subliniat că, dacă este adevărat că în Dosarul nr. x/212/2007 instanţa civilă nu a avut de analizat săvârşirea infracţiunii şi vinovăţia părţilor actelor defăimate ca nule, nici în rezoluţia nr. 27/P din 03 mai 2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa nu s-a făcut o astfel de cercetare pentru că s-a constatat intervenţia prescripţiei răspunderii penale a făptuitorilor.

Principiul bunei credinţe a subdobânditorului menţionat în C. civ. nu poate fi asimilat cu modul de dobândire a unor imobile ca urmare a săvârşirii unor infracţiuni.

În toate motivările rezoluţiilor şi hotărârilor penale definitive, amintite mai sus se face analiza clară în ce a constat activitatea infracţională a fiecărui făptuitor în parte şi modalitatea în care au fost încheiate cele trei contracte de vânzare-cumpărare.

Prin acţiunea introdusă la data de 07 mai 2012 la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a celor trei contracte de vânzare-cumpărare, procurorul motivează pe 9 pagini în ce constă activitatea infracţională şi manevrele dolosive folosite de aceştia pentru încheierea contractelor, iar cele două instanţe nu fac nici un comentariu la aspectele sesizate de procuror.

Niciuna din cele două hotărâri nu respinge sesizarea parchetului şi nici argumentele aduse de procurorul respectiv.

Ambele instanţe s-au limitat la o motivare succintă (inexistentă) a autorităţii de lucru judecat.

În consecinţă, recurenta solicit admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Analizând criticile formulate în raport de dispoziţiile legale invocate, Înalta Curte constată nefondat recursul declarant de reclamantă în nume propriu şi în numele reclamanţilor, pentru următoarele considerente:

1. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct 5 C. proc. civ., în sensul că instanţa ar fi încălcat formele de procedură prevăzută de sancţiunea nulităţii a art. 105 C. proc. civ., deoarece hotărârea nu este motivată faţă de criticile din apel cu care a fost învestită raportat la rezoluţiile hotărârilor penale prin care s-a stabilit vinovăţia intimaţilor, Înalta Curte urmează să îl respingă ca nefondat.

Prealabil, examinării acestor critici, este de remarcat că articolul invocat de recurentă 304 pct. 5 C. proc. civ. se referă la încălcarea formelor de procedură sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 105 din acelaşi cod, iar din examinarea criticilor formulate de recurentă acestea pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7.

1.1. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Acest motiv, vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., pe care recurenta nu Ie-a citat şi nici nu a argumentat distinct criticile care ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat.

Observând considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate de apelată în cadrul controlului de netemeinicie şi nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.

Astfel, instanţa de apel în mod legal a stabilit îndeplinirea triplei identităţi impuse de dispoziţiile art. 1201 C. civ., între prezentul dosar şi Dosarul nr. x/212/2007 argumentând pe larg incidenţa acestui text de lege raportat la înscrisurile aflate la dosar, cu examinarea hotărârilor penale.

De asemenea, după cum se poate observa, instanţa de apel, a analizat pe larg, în fapt şi în drept, tripla identitate prevăzută de art. 1201 C. civ., fără a le mai prezenta, dat fiind că verificarea din recurs priveşte dacă aplicarea textului de lege evocat a fost corect examinat, obiect, cauză, identităţii de părţi.

În atare condiţii, Înalta Curte subliniază faptul că - aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel este evidentă consimilitudinea de părţi, obiect şi cauză între cele două pricini, nemaiputându-se judeca din nou solicitarea reclamanţilor C., L., D., J., I., H. de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 22849 din 03 noiembrie 1994, sub nr. 72 din 17 noiembrie 1995 şi sub nr. 1028 din 21 februarie 1997 astfel încât aceasta trebuia respinsă pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.

Pe lângă acest aspect, trebuie reţinut că instanţa de apel în virtutea rolului său activ şi cu respectarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., a verificat, printre altele, şi buna-credinţă a pârâtului, conform art. 1899 alin. (2) C. civ., respectiv „existenţa unei intenţii de a aduce o pagubă reclamantului şi de a intra în mod fraudulos în posesia imobilului, toate subscrise analizei valabilităţii cauzei actelor juridice atacate, conform prevederilor art. 966 C. civ. şi art. 968 C. civ., referitoare la imoralitatea sau ilicitatea cauzei” (sentinţa civilă nr. 1649/2009).

Mai mult decât atât, obiectul acţiunii a fost şi el clarificat prin adresa din 18 septembrie 2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, ceea ce a condus la concluzia că acesta este constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate nr. 22849 din 03 noiembrie 1994, sub nr. 72 din 17 noiembrie 1995 şi sub nr. 1028 din 21 februarie 1997, în considerarea motivului de nulitate absolută prevăzut de art. 966 C. civ., respectiv pentru cauză ilicită; s-a apreciat că existenţa cauzei ilicite rezultă din încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare în mod succesiv, cu toate că atât vânzătorii, cât şi cumpărătorii aveau cunoştinţă despre faptul că imobilul înstrăinat era în litigiu.

De evidenţiat şi faptul că recurenta prin modul în care şi-a expus criticile formulate, referitoare la rezoluţiile penale şi hotărârile penale, precum şi criticile vizând sentinţa tribunalului, Înalta Curte - de altfel expuse pe larg şi amănunţit de recurentă în dezvoltarea motivelor de recurs invocate - urmează să le respingă ca nefondate, întrucât acestea prezintă aspecte de netemeinicie, pe de o parte, iar pe de altă parte criticile privind hotărârile penale nu pot fi analizate în calea de atac a recursului, ştiut fiind că prin această cale de atac, controlul judiciar se exercită numai din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute expres de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. Pe de altă parte, reţinându-se legalitatea şi temeinicia soluţiei instanţei de apel, în raport de autoritatea de lucru judecat, era de prisos analizarea celorlalte critici ale recurenţilor.

Împrejurarea că, interpretând probele, instanţa de apel stabileşte o situaţie de fapt care, în cele din urmă, a impus o soluţie neconvenabilă recurentei, nu se circumscrie acestui motiv de recurs, mai exact motivului referitor la lipsa motivării, iar sub acest aspect nu poate fi reţinută nelegalitatea întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât argumentele recurentei care vizează probele dosarului nu conduc la concluzia evocată.

Trebuie reamintit că puterea lucrului judecat este o excepţie de fond, în strânsă legătură cu pretenţia dedusă judecăţii, mai exact cu exerciţiul dreptului la acţiune.

O hotărâre judecătorească prin care s-a consfinţit un drept, în mod irevocabil, se bucură de prezumţia absolută de adevăr - res judicata pro veritate habetur - şi nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre judecătorească.

Pe de altă parte, trebuie evidenţiat şi principiul autorităţii de lucru judecat, care presupune în ideea asigurării stabilităţii raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă, odată tranşată de instanţă, să nu mai poată fi adusă înaintea judecăţii, ca ceea ce a stabilit prima instanţă să nu fie contrazis prin hotărârea unei alte instanţe.

De reţinut că, în Dosarul nr. x/212/2007, s-a statuat că instanţa civilă nu a avut de analizat „săvârşirea infracţiunii şi vinovăţia” părţilor actelor defăimate ca nule, nici în rezoluţia nr. 278/P din 03 mai 2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa nu s-a făcut o astfel de cercetare pentru că a constatat intervenţia prescripţiei răspunderii penale a făptuitorilor pentru pretinsa comitere a infracţiunii de înşelăciune şi uz de fals.

Referitor la critica recurentei privind faptul că instanţa de apel nu a făcut o analiză asupra vinovăţiei intimaţilor prin prisma actelor de urmărire penală, a rezoluţiilor şi hotărârilor penale definitive, enumerate şi aflate în Dosarele nr. x/212/2012 nu se poate reţine, deoarece în realitate aceasta tinde spre o reevaluare a vinovăţiei făptuitorilor în cadrul procesului penal, fiind nemulţumiţi de faptul că persoanele nominalizate nu au fost sancţionate penal raportat la actele de vânzare-cumpărare. De aceea, Înalta Curte va înlătura toate criticile referitoare la rezoluţiile penale şi hotărârile penale, întrucât şi sub acest aspect, instanţa de apel a examinat pricina în contextul actelor juridice încheiate.

De remarcat, că recurenţii în cererea de recurs prezintă amplu şi pe larg, ceea ce s-a hotărât în procesele penale - pe care le enumera şi indică inclusiv soluţiile pronunţate -, precum şi rezoluţiile nr. 197 din 11 februarie 2013, nr. 803 din 11 februarie 2012 ambele întocmite de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa care sunt în totală contradicţie cu rezoluţia penală nr. x/P/2010 a aceluiaşi parchet. Referitor la ultima rezoluţie penală evocată, recurenţii nu fac decât să evidenţieze stabilirea definitivă a vinovăţiei pârâţilor, în calitate de inculpaţi. De observat că recurenţii tind să examineze pricinile penale, fără a aduce argumentele şi contraargumentele în considerarea dispoziţiilor art. 1201 C. civ., în sensul inexistenţei autorităţii de lucru judecat. De altfel, prin modul de argumentare a recursului promovat, recurenţii susţin că nu există autoritate de lucru judecat, neexistând tripla identitate cerută de textul de lege invocat.

Cu referire la afirmaţiile recurenţilor privind inexistenţa autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri când soluţionarea laturii civile se realizează într-un dosar penal, sunt lipsite de raţionament logico-juridic, întrucât nu este o hotărâre definitivă a instanţei penale care are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, ci este o rezoluţie potrivit căreia s-a constatat lipsa vinovăţiei intimaţilor, în cauză operând autoritatea de lucru judecat, fără a mai relua şi menţiona acest aspect, dat fiind considerentele expuse mai sus.

De altfel, aşa cum rezultă din examinarea considerentelor deciziei atacate, instanţa de apel a făcut o analiză detailată şi argumentată juridic referitoare la existenţa autorităţii de lucru judecat prin raportare la cele două cauze.

Referitor la criticile recurenţilor cu privire la ceea ce au judecat instanţele penale, având în vedere şi considerentele anterior expuse, acestea nu sunt fondate, pe de o parte, iar pe de altă parte, aceştia nu fac decât să reia fapte ce au fost dezlegate pe tărâmul penalului şi, care nu mai pot fi invocate în cauza pendinte.

Trebuie adăugat şi faptul că prin evocata rezoluţie, organele de urmărire penală nu au stabilit existenţa unor fapte prevăzute de legea penală şi nici vinovăţii penale ci, pur şi simplu, au constatat că, în raport de data comiterii faptelor reclamanţilor, exercitarea acţiunii penale nu este posibilă.

De aceea, rezoluţia nr. x/P/2010 din 03 mai 2012 nu se bucură de autoritatea pe care art. 19 C. proc. pen. o conferă unei hotărâri a instanţei penale, pentru existenţa faptelor, comiterea lor de anumite persoane şi vinovăţia penală, cum în mod eronat o reiau recurenţii în cererea de recurs.

Pentru toate argumentele expuse pe larg, Înalta Curte va respinge şi afirmaţiile recurenţilor cu privire la obligaţia solidară, nu poate opera tocmai pe considerentul că s-a dispus neînceperea urmăririi penale penale referitoare la intimaţi.

1.2. Referitor la criticile recurenţilor privind neanalizarea instanţei de apel asupra vinovăţiei intimaţilor prin prisma actelor de urmărire penale, a rezoluţiilor şi hotărârilor penale, aflate în Dosarul nr. x/212/2012 urmează să fie respinse ca nefondate, pentru aceleaşi considerente expuse mai sus, fără a mai le relua şi menţiona, instanţa de apel examinând pricina şi dezvoltând pe larg în spiritul rolului activ al instanţei soluţia pronunţată.

De aceea, celelalte critici reluând ce s-a constatat în penal şi reexaminarea probelor administrate în cauză, nu pot fi supuse controlului judiciar, acestea reprezentând aspecte de netemeinicie, pe de o parte, iar pe de altă parte modul în care înţelege recurenta/recurenţii să dezvolte, motiveze şi argumentele expuse nu au un conţinutul logico-juridic şi cursiv, de aşa manieră încât controlul judiciar al motivelor de nelegalitate să poată fi exercitat.

2. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat în recurs pentru a solicita modificarea sau casarea unei hotărâri, atunci când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte îl constată nefondat, întrucât toate susţinerile lor vizează aspecte de netemeinicie şi o reluare a situaţiei de fapt deja stabilită şi care nu mai poate forma obiectul cenzurii în calea de atac a recursului de faţă.

Din această perspectivă, se constată că hotărârea pronunţată în apel, cale de atac devolutivă, cuprinde toate argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate, rezultând fără echivoc că, în speţă, situaţia de fapt dedusă judecăţii a fost pe deplin stabilită, hotărârea fiind pronunţată cu respectarea prevederilor art. 295 C. proc. civ., care consacră caracterul devolutiv al căii de atac.

Mai mult decât atât, modul de expunere şi prezentare ale criticilor sunt formale, recurenta/recurenţii nefăcând altceva decât să reia istoricul speţei, aceştia, în fapt fiind nemulţumiţi de soluţiile pronunţate în dosarele penale şi civile anterioare, scopul lor vizând stabilirea vinovăţiei în încheierea contractelor de vânzare-cumpărare şi nu numai dar, şi inexistenţa autorităţii de lucru judecat.

De remarcat că instanţa de apel a tranşat legal şi temeinic dispoziţiile art. 45 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că sesizarea instanţei de judecată de către procuror este limitată la situaţiile expres prevăzute de art. 45 alin. (1) C. proc. civ., şi printre care şi aceea care se poate încadra în sintagma „alte cazuri expres prevăzute de lege”, respectiv şi cea prevăzută de art. 245 alin. (1) lit. c1) C. proc. pen. conform căruia, prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale procurorul dispune totodată şi asupra sesizării instanţei civile competente cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, obligaţie instituită în sarcina procurorului, dispoziţii ce se încadrează în categoria cazurilor prevăzute expres de lege în sensul art. 45 alin. (1) C. proc. civ.

Trebuie reamintit, în acest context, că prin decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2011, secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au statuat că art. 245 alin. (1) C. proc. pen. - art. I pct. 132 din Legea nr. 356/2006 au fost modificate prevederile art. 245 C. proc. pen., prin care se stabilesc măsurile care se dispun de procuror prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale, în sensul că după lit. c) a alin. (1) s-a introdus o nouă literă, lit. c1) - prevăd că prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale se dispune şi asupra „sesizării instanţei civile competente cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris”.

Rezultă că voinţa legiuitorului a fost în sensul de a conferi legitimare procesuală activă procurorului de a formula acţiune pentru desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris ori de câte ori pronunţă una din soluţiile de netrimitere în judecată, anume de încetare a urmăririi penale sau, după caz, de neîncepere a urmăririi penale ori de scoatere de sub urmărire penală.

Expresia „se dispune”, folosită de legiuitor în art. 245 alin. (1) C. proc. pen., dovedeşte faptul că, în situaţia dată, procurorul nu are drept de apreciere, ci este obligat să sesizeze instanţa civilă.

Pe cale de interpretare logică, reglementarea conţinută de lit. c1) a art. 245 alin. (1) C. proc. pen. reprezintă „un caz expres prevăzut de lege”, în înţelesul prevederilor art. 45 alin. (1) teza finală C. proc. civ., în care procurorului i se recunoaşte legitimare procesuală pentru a formula acţiune civilă, care este distinct de cazurile prevăzute în teza iniţială a acestui articol în care o astfel de legitimare este recunoscută procurorului ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor.

Această dispoziţie legală, conţinută de art. 245 alin. (1) lit. 1 lit. c1) C. proc. pen., statuează cu valoare de principiu asupra dreptului procurorului de a sesiza instanţa civilă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, fără a face vreo distincţie cu privire la motivele pentru care se solicită desfiinţarea înscrisului. Împrejurarea că această dispoziţie legală nu face trimitere expresă la înscrisul falsificat nu este de natură să excludă legitimarea procesuală a procurorului de a solicita instanţei civile desfiinţarea şi a unui astfel de înscris.

Însă, aşa cum a apreciat şi instanţa de apel, calificarea sesizării procurorului ca o acţiune civilă, demers care are anumite limite impuse acţiunii civile, printre care autoritatea de lucru judecat.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a motivat pe larg, de ce este întrunită tripla identitate cerută de dispoziţiile art. 1201 C. civ., examinând existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între acţiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/212/2007 şi prezenta pricină, astfel cum se poate observa din lecturarea considerentelor deciziei atacate.

Puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 C. civ., are la bază regula că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată.

Principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui process terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre cele două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre posterioară, data într-un alt proces.

Pentru a exista autoritatea de lucru judecat este suficient ca din cuprinsul acţiunilor să rezulte că scopul final urmărit este acelaşi, chiar dacă se discută pe cale incidentală dreptul pretins de una sau cealaltă parte, astfel că soluţia data de instanţă într-un prim proces are putere de lucru judecat în noua acţiune în care se încearcă valorificarea aceluiaşi drept.

În mod corect instanţa de apel a constatat existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între acţiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/212/2007 şi prezenta pricină, în lumina dispoziţiilor art. 1201 C. civ.

De reţinut că în ambele dosare instanţele au fost învestite cu verificarea bunei sau relei credinţe a părţilor din actele a căror nulitate s-a cerut a se constata, în temeiul art. 966 C. civ., identitatea de cauză fiind reţinută corect de instanţa de apel.

Şi condiţia identităţii de părţi între prezenta cauză şi acţiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/212/2007 se regăseşte în analiza celor două pricini.

Concluzionând, fiind evidentă consimilitudinea de părţi, obiect şi cauză între cele două pricini, nu se mai putea judeca din nou solicitarea reclamanţilor C., L., D., J., I., H. de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 22849 din 03 noiembrie 1994, sub nr. 72 din 17 noiembrie 1995 şi sub nr. 1028 din 21 februarie 1997 astfel încât aceasta trebuia respinsă pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.

Concluzionând, toate aceste aspecte au fost analizate, cu ocazia soluţionării cauzei fiind lămurite de instanţa de apel avându-se în vedere criticile şi apărările părţilor, aşa încât decizia atacată este legală, iar în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanţii C. L., D., J., I. şi H. împotriva deciziei civile nr. 67/C din 03 iulie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii C. L., D., J., I. şi H. împotriva deciziei civile nr. 67/C din 03 iulie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 aprilie 2015.