€100,000 indemnity bonus claim reinstated; appellate ruling quashed and remanded for rehearing.

Decizia nr. 1061/2015

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 427 din 05 aprilie 2012 pronunţată în Dosar nr. x/85/2011 al Tribunalului Sibiu, secţia a ll-a civilă, s-a respins excepţia nulităţii absolute a convenţiei încheiate la 21 octombrie 2009, s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei SC B. SRL (fosta SC C. SRL), cu consecinţa obligării acesteia la plata sumei de 100.000 euro către reclamant, cu titlu de bonus de indemnizaţie şi la plata dobânzii legale aferente începând cu data de 31 decembrie 2010 şi până la achitarea efectivă, cu 16.726 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în esenţă că, solicitarea reclamantului A. de obligare a pârâtei la plata sumei anterior menţionate este fondată deoarece la data de 21 octombrie 2009 între părţi s-a încheiat o convenţie prin care pârâta s-a obligat să-i achite reclamantului suma de 100.000 euro pentru activitatea desfăşurată în cadrul societăţii.

Convenţia a fost semnată la sediul SC C. SRL, fiind aplicată ştampila societăţii pârâte în dreptul clauzei privind achitarea sumei din litigiu, de faţă, cu ocazia semnării convenţiei fiind D., care a semnat convenţia atât în nume propriu cât şi în calitate de reprezentant al SC E. AG, societate care la acea dată deţinea 67 părţi sociale din 100 în cadrul SC C. SRL. De asemenea, a fost prezent şi celălalt asociat al pârâtei, F.

La data semnării convenţiei, D. avea calitatea de administrator al pârâtei şi a fost mandatat de SC E. AG - asociatul majoritar al pârâtei - să facă toate demersurile pentru limitarea puterilor sau eliberarea reclamantului din funcţia de administrator şi modificarea actului constitutiv al SC C. SRL, astfel încât, retine tribunalul, convenţia din 21 octombrie 2009 a fost încheiată în baza în baza acestui mandat de către D., fiind semnată la sediul societăţii pârâte şi având aplicată ştampila acesteia.

La aceeaşi dată şi cu aceeaşi ocazie, arată prima instanţă s-a încheiat contractul de cesiune de părţi sociale prin care reclamantul A. cesiona 25 de părţi sociale pe care le deţinea, reprezentând 25% din capitalul social al SC C. SRL, act pe care apare ştampila acestei societăţi, cesionarului D. În baza acestei convenţii au fost efectuate menţiunile corespunzătoare la Oficiul Registrului Comerţului Sibiu, fără a se contesta calitatea lui D. de reprezentant al SC C. SRL.

În aceste condiţii, prima instanţă a apreciat că părţile au încheiat la data de 21 octombrie 2009 o convenţie validă, motiv pentru care excepţia nulităţii absolute a acesteia, invocată de pârâtă a fost respinsă, iar acţiunea a fost admisă în conformitate cu art. 969 C. civ., în sensul obligării pârâtei la plata sumelor solicitate de reclamant.

Apelul declarat de pârâta SC B. SRL (fosta SC C. SRL) a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 75 din 26 septembrie 2012 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia a ll-a civilă.

În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a reţinut că este nefondată critica referitoare la omisiunea tribunalului de a analiza convenţia încheiată între părţi la data de 21 octombrie 2009, în întregime, prin verificarea modului în care s-au îndeplinit celelalte obligaţii şi nu doar a celei de la pct. 3, deoarece prima instanţă s-a pronunţat în limitele învestirii sale, astfel încât executarea celorlalte obligaţii este lipsită de relevantă în cauză.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost corect soluţionată în sensul respingerii acesteia, arată instanţa de apel, însă nu pentru faptul că s-a aplicat ştampila societăţii pârâte în dreptul clauzei de la pct. 3, dovedită ca fiind efectuată pentru completarea olografă a scadenţei obligaţiei de plată -, ci pentru că în momentul semnării convenţiei, pe lângă reclamant, asociat ce deţinea un număr de 25 părţi sociale în cadrul societăţii pârâte, D., reprezentant al asociatului majoritar SC E. AG, era prezentă şi asociata F. Chiar dacă această asociată nu a semnat convenţia din litigiu, voinţa societăţii a fost exprimată prin acordul asociaţilor pârâtei care deţineau un număr de 92 de părţi sociale din totalul celor 100, astfel încât s-a angajat obligaţia societăţii, voinţa asociaţilor exprimând în fapt voinţa persoanei juridice.

S-a mai reţinut că această convenţie s-a încheiat pentru aplicarea hotărârii AGA din 15 octombrie 2009 prin care s-a decis revocarea reclamantului din calitatea de administrator, prin procura acordată de asociatul majoritar SC E. AG, D. fiind mandatat să efectueze toate acţiunile juridice legate direct sau indirect de activitatea societăţii pârâte, inclusiv prin încheierea de contracte.

În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că, convenţia nu constituie o stipulaţie pentru altul, nefiind îndeplinite condiţiile unei promisiuni pentru fapta altuia, ipoteză în care nu era necesară nici ratificarea ulterioară, deoarece pârâta nu avea calitatea de terţ, ci de parte contractantă.

De asemenea s-a menţionat că la data la care obligaţia de plată era scadentă, SC E. AG, reprezentată de D. era asociat unic al pârâtei, iar schimbarea ulterioară a structurii societăţii nu este de natură a înlătura obligaţiile născute în sarcina sa, prin acte ale persoanelor care o reprezentau la momentul întocmirii lor.

Au fost înlăturate ca nefondate criticile privind nulitatea convenţiei prin invocarea unei cauze ilicite raportat la art. 966 C. civ., ca urmare a eludării legislaţiei fiscale, precum şi cele referitoare la rata solvabilităţii societăţii la momentul încheierii convenţiei, respectiv realizarea unui profit anual mai mic decât valoarea obligaţiei apreciindu-se că nu pot fi interpretate ca justificând existenţa unei cauze ilicite de natură a afecta valabilitatea convenţiei.

Recursul declarat de pârâta SC B. SRL a fost admis prin decizia nr. 3078 din 8 octombrie 2013 pronunţată în Dosarul nr. x/85/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

S-a reţinut prin decizia de casare, nelegalitatea hotărârii din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul existenţei unei motivări contradictorii în privinţa debitorului obligaţiei de plată a sumei de 100.000 euro solicitată de reclamant.

În egală măsură, raportat la existenţa unor argumente contradictorii şi insuficienta cercetare a voinţei reale a părţilor semnatare ale convenţiei, aspect ce trebuia elucidat în conformitate cu art. 977, art. 983 C. civ., s-a constatat imposibilitatea exercitării controlului judiciar derivată din soluţionarea procesului fără cercetarea efectivă a fondului, motiv pentru care s-au aplicat dispoziţiile art. 312 alin. (1), (3) şi (5) raportat la art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

În rejudecare după casare prin decizia civilă nr. 172 din 16 aprilie 2014 Curtea de Apel Alba lulia, secţia a ll-a civilă, a admis apelul pârâtei SC B. SRL, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei în sensul respingerii acţiunii reclamantului A., şi obligării acestuia la plata sumei de 37.448,33 RON cheltuieli de judecată.

Instanţa de apel a arătat că prin decizia de casare s-a stabilit că, convenţia din 21 octombrie 2009 este încheiată, potrivit preambulului, pe de o parte între D. în nume propriu şi în calitate de reprezentant al SC E. AG şi reclamantul A., astfel că potrivit îndrumărilor instanţei de recurs, curtea de apel analizând caracterul juridic al convenţiei a constatat că aceasta nu poate reprezenta voinţa societăţii pârâte SC B. SRL, întrucât societatea nu şi-a exprimat consimţământul în forma prevăzută de lege.

În conformitate cu art. 192 din Legea nr. 31/1990, organul deliberativ şi decizional al societăţii comerciale este adunarea generală care decide numai prin hotărâri ale adunării generale, convocate în condiţiile art. 195 din lege, iar prezenţa asociaţilor nu poate fi asimilată cu o adunare generală, fără îndeplinirea formalităţilor privind convocarea acesteia.

Prin urmare, raportat la structura societăţii la data încheierii convenţiei din litigiu asumarea unei obligaţii a societăţii pârâte numai prin acordul exprimat de D., administrator al acestei societăţi şi acţionar majoritar la SC E. AG, nu produce efecte juridice în absenţa unui mandat expres al societăţii sau a unei hotărâri a adunării generale.

Prin hotărârea AGA din 15 octombrie 2009 a SC C. SRL s-a acordat administratorului D. un mandat special pentru limitarea puterilor sau eliberarea din funcţie a reclamantului şi efectuarea demersurilor necesare în acest scop.

În aceste condiţii, arată instanţa de apel, în considerarea caracterului comercial al mandatului încredinţat administratorului, raportat la valoarea economică a obligaţiei asumate şi art. 8 din statutul societăţii, potrivit căruia adunarea generală aprobă situaţiile financiare şi stabileşte bugetul de venituri şi cheltuieli, rezultă că sunt incidente dispoziţiile art. 70 din Legea nr. 31/1990.

Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, actele de dispoziţie asupra bunurilor unei societăţi comerciale pot fi încheiate numai în temeiul puterilor conferite reprezentanţilor legali ai societăţii, prin lege, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale societăţii. Obligaţia de plată a sumei de 100.000 euro, depăşeşte jumătate din venitul net anual al societăţii, astfel încât poate fi asimilată unui act de dispoziţie care vizează bugetul de cheltuieli al societăţii şi care nu putea fi dispus decât prin hotărârea adunării generale.

Având în vedere că prin AGA din 15 octombrie 2009 s-a decis înlăturarea reclamantului din societate, măsură ce are caracterul unei sancţiuni, instanţa de apel concluzionează făcând trimitere la regulile de interpretare ale contractelor, că contrar celor reţinute de tribunal, menţiunea de la pct. 3 din convenţia încheiată la 21 octombrie 2009 nu a fost aprobată prin hotărârea AGA din 15 octombrie 2009, deoarece cele două măsuri sunt contradictorii.

De asemenea, se reţine că administratorul societăţii, D. a acţionat cu depăşirea mandatului dat de A.G.A., motiv pentru care obligaţia asumată în numele societăţii pârâte nu este opozabilă acesteia, obligaţia înserată la pct. 3 din convenţie reprezentând o stipulaţie pentru altul, în cadrul căreia pârâta are calitate de terţ şi nu devine obligată prin această convenţie.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul D. criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor recurentul invocă faptul că este eronată concluzia instanţei de apel atât în privinţa structurii societăţii cât şi a argumentelor potrivit cărora pârâta nu şi-a exprimat consimţământul în forma cerută de lege pentru că hotărârea AGA din 15 octombrie 2009 trebuia corelată cu mandatul general acordat la 6 mai 2008 de SC E. AG prin care D. a fost împuternicit să facă toate demersurile pentru preluarea părţilor sociale ale SC C. SRL (în prezent SC B. SRL).

Ulterior, prin procura din 13 septembrie 2009 SC E. AG l-a mandatat pe D. să efectueze demersurile pentru modificarea clauzelor privind administrarea societăţii, motiv pentru care la 15 octombrie 2009 D. a fost împuternicit să propună completarea ordinii de zi cu punctul constând în limitarea puterilor sau eliberarea din funcţie a reclamantului-recurent.

În aceste condiţii, susţine recurentul, convenţia semnată la data de 21 octombrie 2009 a fost încheiată în aplicarea hotărârii A.G.A. din 15 octombrie 2009, conform declaraţiei extrajudiciare date de D., astfel încât contrar celor reţinute de instanţa de apel, voinţa societăţii pârâte a fost valabil exprimată, fiind eronată concluzia potrivit căreia obligaţia înserată la pct. 3 reprezintă o stipulaţie pentru altul, în cadrul căreia pârâta are calitate de terţ.

O altă critică vizează nelegalitatea deciziei în privinţa statuării conform căreia revocarea din funcţia de administrator are natura unei sancţiuni, ipoteză în care este exclusă acordarea unei indemnizaţii, în condiţiile în care nu sunt precizate argumentele şi dovezile pe care s-a bazat această concluzie.

Prin întâmpinarea depusă, intimata SC B. SRL a solicitat respingerea recursului cu motivarea că prin decizia de casare s-a stabilit cu caracter obligatoriu, conform art. 315 C. proc. civ. că, în speţă, convenţia din 21 octombrie 2009 este încheiată şi semnată de două persoane fizice, fiind întemeiată apărarea pârâtei că aplicarea ştampilei societăţii pârâte nu este suficientă pentru a concluziona că are calitatea de debitor al obligaţiei din litigiu, fiind pertinentă şi susţinerea că revocarea mandatului nu este compatibilă cu acordarea unui bonus de indemnizaţie.

Analizând recursul prin prisma criticilor şi apărărilor formulate, raportat la dispoziţiile legale anterior menţionate, Înalta Curte constată că este fondat.

Astfel, prealabil examinării criticilor se impune precizarea că prin decizia nr. 3078 din 8 octombrie 2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, a reţinut existenţa unor argumente contradictorii şi insuficienta cercetare a fondului raporturilor juridice deduse judecăţii, motiv pentru care admiţând recursul pârâtei SC B. SRL s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia de casare s-a dispus în conformitate cu art. 315 alin. (3) C. proc. civ. analizarea cererilor şi apărărilor părţilor, precum şi administrarea probelor necesare pentru a se stabili voinţa reală a părţilor semnatare ale convenţiei.

În speţă starea de fapt, şi respectiv conţinutul clauzei care a generat litigiul nu au fost lămurite, atât părţile cât şi instanţele având puncte de vedere diferite în privinţa debitorului obligaţiei a cărei executare s-a solicitat prin acţiunea formulată.

În rejudecare după casare, instanţa de apel, fără a administra alte probe, a admis apelul pârâtei, cu consecinţa modificării sentinţei în sensul respingerii acţiunii cu motivarea că prin decizia de casare s-a stabilit că, convenţia din 21 octombrie 2009 este încheiată potrivit preambulului, pe de o parte între D. în nume propriu şi în calitate de reprezentant al SC E. AG şi reclamant pe de altă parte şi analizând potrivit deciziei de casare, caracterul juridic al convenţiei, a constat că aceasta nu poate reprezenta voinţa societăţii pârâte întrucât aceasta nu şi-a exprimat consimţământul în forma prevăzută de lege.

Astfel, în interpretarea clauzei care a generat litigiul instanţa de apel s-a bazat pe dispoziţiile art. 192 şi art. 72 din Legea nr. 31/1990 referitoare la adunarea generală şi respectiv mandatul administratorului, ale cărui limite sunt stabilite prin hotărârea A.G.A., reţinând în considerarea obligaţiei de plată a sumei de 100.000 euro, cuantum ce depăşeşte jumătate din venitul anual al societăţii, că D. a făcut un act de dispoziţie cu depăşirea mandatului dat de A.G.A., ipoteză în care, obligaţia asumată în numele pârâtei nu poate fi opozabilă acesteia.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, prin decizia de casare nu s-a stabilit că această convenţie este încheiată doar între cele două persoane fizice, ci după prezentarea conţinutului convenţiei - în condiţiile în care instanţele de fond nu au făcut referiri concrete la aceste aspecte esenţiale - s-a concluzionat cu privire la clauza înserată la pct. 3, că este o clauză echivocă, stabilind în sarcina instanţei de trimitere obligaţia de a clarifica voinţa reală a părţilor şi necesitatea administrării tuturor probelor necesare în acest scop.

În consecinţă, pentru a stabili voinţa reală a părţilor era necesară luarea în considerare atât a elementelor sau factorilor intrinseci, cât şi a celor extrinseci, adică împrejurări exterioare acordului părţilor, care ar putea folosi descoperirii voinţei reale.

Instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 315 alin. (1) şi art. 261 pct. 5 C. proc. civ., deoarece nu a prezentat argumentele de fapt şi de drept în baza cărora a reţinut că plata sumei de 100.000 euro, reprezintă un act de dispoziţie, care trebuia aprobat prin Hotărâre A.G.A. şi probele pe baza cărora a stabilit că această sumă depăşeşte jumătate din venitul net anual al societăţii, venit care nu este indicat pentru a se putea verifica ponderea sumei în activitatea societăţii.

De asemenea, prin decizia recurată se arată că pârâta SC B. SRL nu şi-a exprimat voinţa, în absenţa adoptării unei hotărâri A.G.A., iar pe de altă parte reţine că D. a acţionat cu depăşirea mandatului dat de A.G.A., astfel încât obligaţia asumată de acesta în numele societăţii pârâte nu îi poate fi opozabilă acesteia, situaţie în care obligaţia înserată la pct. 3 din convenţie este o stipulaţie pentru altul, în cadrul căreia pârâta are calitate de terţ, fără a descrie modul în care a operat mecanismul acestei construcţii juridice.

Aceste argumente, respectiv lipsa unei hotărâri A.G.A. a societăţii pârâte, adoptate în conformitate cu art. 192 din Legea nr. 31/1990, depăşirea mandatului dat de A.G.A. numitului D. şi evocarea stipulaţiei pentru altul, nu pot coexista, cu consecinţa că nu se poate stabili dacă instanţa de apel a considerat că societatea pârâtă nu şi-a exprimat consimţământul pentru încheierea convenţiei având calitatea de terţ ori că aceasta este parte contractantă, dar este exonerată de plată pentru că mandantul a acţionat cu depăşirea limitelor mandatului primit.

Deşi, instanţa de apel reţine că prin hotărârea A.G.A. din 15 octombrie 2009 s-a decis înlăturarea reclamantului din societate, măsură ce are natura unei sancţiuni, nu prezintă şi raţionamentul pe baza cărui a ajuns la această concluzie, ci redând conţinutul dispoziţiilor legale care reglementează interpretarea contractelor, arată că nu-şi însuşeşte aprecierea tribunalului că menţiunea de la pct. 3 din convenţie ar fi fost aprobată prin adunarea generală menţionată.

În speţă, raportat la dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. instanţa de apel, în rejudecare trebuia să cerceteze fondul cauzei prin analizarea efectivă a cererilor şi apărărilor părţilor, suplimentarea probaţiunii şi cercetarea efectivă a fondului cauzei fiind obligatorie pentru instanţa de trimitere, conform dispoziţiilor legale menţionate, şi respectiv ale deciziei de casare.

În aceste condiţii, înalta Curte observă că prin decizia recurată, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., astfel încât în conformitate cu art. 312 alin. (1), (3), (5) C. proc. civ. va admite recursul reclamantului cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 172/2014 din 16 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia a ll-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 aprilie 2015.