Contractual price adjustment lacking written consent and contradictory judicial calculation of debt in service contract dispute

Decizia nr. 1056/2015

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 10108 din 12 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională Poşta Română SA; s-a respins de asemenea cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. x/3 din 26 octombrie 2010, reclamanta SC B. SRL a chemat în judecată pe pârâta Compania Naţională „Poşta Română" SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună rezilierea Contractului C., din cauza nerespectării semnificative de către Compania Naţională „Poşta Română" SA a obligaţiilor contractuale de plată a serviciilor prestate de reclamantă; să fie obligată pârâta la plata despăgubirilor necesare acoperirii prejudiciilor cauzate de nerespectarea prevederilor contractuale, respectiv: (a) suma de 4.960.984,32 RON reprezentând facturi neachitate, emise de reclamantă, în perioada ianuarie 2009 - aprilie 2010, datorie ce a fost recunoscută de către pârâtă; (b) valoarea prejudiciului produs de neachitarea la termen a facturilor, reprezentând penalitatea de 0,04% pentru fiecare zi de întârziere calculată la valoarea debitului restant, de la datele de scadenţă până la data efectivei şi integralei plăţi. Până la data de 22 octombrie 2010, aceasta se ridica la valoarea de 862.297,82 RON; (c) valoarea prejudiciului cauzat reclamantei accesoriu rezilierii, însumând 1.431.136 RON; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1020, 1021, 1084 şi 1085 C. civ.

La termenul din 24 noiembrie 2011 reclamanta a precizat că şi-a schimbat denumirea în A. SRL.

Reclamanta a precizat capetele de cerere pct. 2 lit. a) şi b), arătând că solicită:

a) suma de 4.728.360,16 RON reprezentând facturi neachitate, emise de reclamantă în perioada ianuarie 2009 - aprilie 2010;

b) valoarea prejudiciului produsă prin neachitarea la termen a facturilor, reprezentând penalitatea de 0.04% pentru fiecare zi de întârziere calculată la valoarea debitului restant, de la datele de 18 noiembrie 2011, aceasta se ridică la valoarea de 1.630.782,17 RON.

La termenul din 12 ianuarie 2012 reclamanta a precizat modul de calcul al prejudiciului aferent rezilierii.

Analizând actele şl lucrările dosarului, Tribunalul a reţinut următoarele:

La data de 09 iunie 2006 între reclamantă, în calitate de prestator, şi pârâtă, în calitate de beneficiar, s-a încheiat un contract de prestări servicii, având ca obiect prestarea de servicii de verificare a corespondenţei prin intermediul razelor x, constând în verificarea corespondenţei cu ajutorul echipamentului de verificare în cadrul centrelor de colectare ale beneficiarului, marcarea corespondenţei verificate ce nu a fost identificată ca având un conţinut periculos de echipamente de verificare, extragerea corespondenţei suspecte din corespondenţa transmisă de beneficiar, manipularea corespondenţei suspecte (clauza 2).

Potrivit contractului (clauza 5.1 şi 5.2) pentru serviciile prestate preţul era de 37.040 RON lunar, pentru fiecare unitate de verificare, la care se adaugă TVA.

Părţile au prevăzut şi modificarea preţului contractual astfel:

Potrivit clauzei 5.4 alin. (2) „Tarifele prevăzute în articolul 5 din prezentul contract vor fi ajustate trimestrial prin aplicarea indicelui de inflaţie publicat de Institutul Naţional de Statistică. Modificarea va fi notificată de către prestator în ultima lună din trimestru şi se va aplica începând cu trimestrul următor", iar potrivit clauzei 5.6 „Orice modificare a tarifelor prevăzută în art. 5.4 alin. (2) şi art. 5.5 nu se va putea face decât prin acordul prealabil scris al părţilor contractante".

Potrivit clauzei 7.1 durata contractului era de 5 ani, intrând în vigoare la data semnării sale.

Potrivit clauzei 7.4 „Oricare dintre părţi va avea dreptul de a rezilia contractul înainte de termen dacă se constată o nerespectare semnificativă a unei obligaţii esenţiale conform prevederilor contractului, după transmiterea unui aviz scris de treizeci (30) zile celeilalte părţi".

În speţă, reclamanta a solicitat instanţei să dispună rezilierea contractului pentru neîndeplinirea unei obligaţii esenţiale - neplata contravalorii unor facturi emise pentru plata preţului serviciilor prestate nr. AA/2009, BB/2009, CC/2009, DD/2009, EE/2009, FF/2009, GG/2009, HH/2009, II/2010, JJ/2010, KK/2010, precum şi obligarea la plata despăgubirilor necesare acoperirii prejudiciilor cauzate de nerespectarea prevederilor contractuale, constând în contravaloare facturi neachitate, penalităţi de întârziere pentru facturile neachitate şi pentru facturile nr. LL/2009, MM/2009, NN/2009, OO/2009, PP/2009, penalităţi de întârziere şi prejudiciu accesoriu rezilierii.

Neîndeplinirea unei obligaţii esenţiale dă dreptul creditorului respectivei obligaţii să ceară rezilierea contractului.

În cauză contractul părţilor prevedea la clauza 7.4 un pact comisoriu de gradul II, până la data pronunţării hotărârii de reziliere debitorul poate executa obligaţia şi rezilierea nu mai operează.

S-a arătat că la data de 12 noiembrie 2009 pârâta a emis către reclamantă o notificare de suspendare a activităţii de verificare a corespondenţei cu raze x, iar ulterior, la data de 25 noiembrie 2009, a comunicat reclamantei o notificare de reziliere a contractului.

Pentru facturile emise anterior acestei date, pârâta a efectuat plăţi parţiale, rămânând de plată sumele cerute în acţiune. Facturile a căror contravaloare o solicită reclamanta nu sunt emise pentru preţul iniţial negociat în contract, ci pentru preţul majorat conform clauzei 5.4 alin. (2).

S-a menţionat că, deşi condiţia prevăzută de clauza 5.4 era îndeplinită, în sensul că modificarea preţului a fost notificată pârâtei, nu era îndeplinită şi condiţia cumulativă prevăzută de clauza 5.6 din contract, în sensul că nu exista acordul prealabil scris al ambelor părţi în acest sens.

În condiţiile în care contractul, care conform prevederilor art. 969 C. civ. este legea părţilor, condiţionează modificarea preţului contractual prin aplicarea indicelui de inflaţie publicat de Institutul Naţional de Statistică de existenţa acordului prealabil scris al părţilor şi acest acord prealabil scris al părţilor nu există, s-a apreciat că preţul contractual iniţial nu este modificat şi facturile trebuiau emise pentru respectivul preţ.

S-a considerat că, întrucât în privinţa facturilor emise pentru serviciile prestate anterior datei emiterii notificării de suspendare a activităţii de verificare a corespondenţei pârâta a efectuat plata, până la data pronunţării hotărârii, plătind preţul convenit în clauzele 5.1 şi 5.2 din contract, nu se impunea rezilierea contractului pentru nerespectarea obligaţiei de plată a respectivelor facturi.

Reclamanta a solicitat rezilierea şi pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de plată a facturilor emise pentru servicii prestate după data de 12 noiembrie 2009. Cu privire la acestea, s-a apreciat că, deoarece respectivele facturi nu erau semnate de reprezentantul pârâtei, că pârâta a precizat că serviciile menţionate în facturi nu au fost prestate şi că din nici o probă depusă la dosar nu a rezultat că după data de 12 noiembrie 2009 au mai fost prestate servicii conform contractului de către reclamantă, aceasta nu era îndreptăţită la plata sumelor menţionate în respectivele facturi şi nu a fost considerată ca fiind întemeiată cererea de reziliere a contractului pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată menţionate în acestea.

Având în vedere considerentele redate, constatând că pentru facturile emise anterior emiterii de către pârâtă a notificării de suspendare a activităţii de verificare a corespondenţei pârâta a efectuat plata conform clauzelor 5.1 şi 5.2 din contract (fără aplicarea indicelui de inflaţie comunicat de Institutul Naţional de Statistică) şi că în privinţa celorlalte facturi pârâta nu avea obligaţia de plată, nefăcându-se dovada prestării serviciilor menţionate în facturi, tribunalul a constatat că cererea de reziliere a contractului nu este nefondată.

Cererea de obligare a pârâtei la plata contravalorii facturilor neachitate a fost considerată ca fiind nefondată faţă de considerentele menţionate anterior, iar cererea de obligare a pârâtei la plata prejudiciului accesoriu rezilierii a apărut ca nefondată, fiind accesorie cererii de reziliere a contractului şi urmând soarta acesteia.

În privinţa penalităţilor de întârziere aferente facturilor emise pentru servicii pretins a fi fost prestate după data de 12 noiembrie 2011, acestea au fost apreciate ca nefondate, pentru argumentul că urmează soarta creanţei principale.

În opinia primei instanţe, pentru facturile emise pentru servicii prestate anterior datei de 12 noiembrie 2009 reclamanta poate fi îndreptăţită la plata de penalităţi de întârziere (în limita prevăzută de clauza 5.1 şi 5.2 din contract a creanţei principale), însă se consideră că în condiţiile în care pârâta precizează că şi-a îndeplinit la termen obligaţia de plată a facturilor şi reclamanta face simple afirmaţii referitoare la plata cu întârziere a facturilor şi nu depune dovezi din care să rezulte data plăţii facturilor (chitanţe, ordine de plată), cererea reclamantei de obligare la plata acestor penalităţi este nedovedită faţă de dispoziţiile art. 1169 C. civ.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 969, 970 C. civ., instanţa a respins ca nefondată acţiunea, inclusiv cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Deşi prin respingerea acţiunii reclamanta a căzut în pretenţii, instanţa a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, motivat de faptul că nu a făcut dovada efectuării unor astfel de cheltuieli.

Împotriva sentinţei civile nr. 10108 din 12 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a formulat apel A. SRL.

Hotărârea instanţei de apel.

Analizând apelul prin prisma motivelor de apel, s-a constatat că este întemeiat, pentru considerentele care vor fi redate.

Astfel, printr-un prim motiv de apel, apelanta critică sentinţa atacată în sensul că în mod greşit a reţinut prima instanţă că părţile nu au convenit modificarea preţului contractual iniţial prin aplicarea indicelui de inflaţie publicat de INS.

Curtea a considerat că această critică nu este întemeiată, că în mod corect prima instanţă a dat eficienţă, conform art. 969 C. civ., clauzei inserată în contract la art. 5.6 care condiţionează modificarea tarifului prevăzută la art. 5.4 alin. (2), modificare constând în ajustarea tarifului stabilit contractual cu indicele de inflaţie, de existenţa acordului prealabil scris al părţilor contractante. în acest sens, în mod corect a reţinut instanţa de fond că apelanta reclamantă a majorat unilateral tarifele fără a fi încheiat un act adiţional în acest sens potrivit art. 5.6 din contract.

Cu privire la critica potrivit căreia instanţa de fond identifică în mod eronat conţinutul obligaţiilor contractuale asumate de A., concluzionând în mod eronat în sensul că apelanta nu a făcut dovada prestării serviciilor contractuale către intimata-pârâtă ulterior datei de 12 noiembrie 2009, Curtea a constatat că este întemeiată.

Obligaţiile contractuale stabilite în sarcina apelantei prin Contractul de prestări servicii la data de 09 iunie 2006 au fost corect identificate de către prima instanţă, acestea rezultând din dispoziţiile art. 2 intitulat „Obiectul contractului", ale art. 3 intitulat „Verificare corespondenţei" şi ale art. 4 referitoare la „Instalarea unităţilor de verificare. Implementarea serviciului".

Astfel cum a reţinut prima instanţă, la data de 12 noiembrie 2009 intimata pârâtă a emis către apelanta reclamantă o notificare de suspendare a executării contractului (adresa din 12 noiembrie 2009), iar la data de 25 noiembrie 2009 a trimis apelantei o notificare de reziliere a contractului (adresa din 25 noiembrie 2009).

În ceea ce priveşte notificarea de suspendare a executării contractului, se constată că greşit a apreciat tribunalul că, ulterior emiterii acesteia, respectiv după data de 12 noiembrie 2009, apelanta reclamantă nu ar mai fi prestat serviciile obiect al contractului. După cum a arătat şi apelanta reclamantă în răspunsul la adresa de suspendare menţionată (adresa din 13 noiembrie 2009), suspendarea executării contractului nu poate avea efecte juridice, deoarece modificarea contractului nu se poate realiza în mod unilateral, întrucât o asemenea suspendare ar contraveni principiului privind caracterul obligatoriu al contractului prevăzut de art. 969 C. civ.

Referitor la notificarea de reziliere a contractului, art. 7.4 prevede un pact comisoriu, dispunând: „oricare dintre părţi va avea dreptul de a rezilia Contractul înainte de termen, dacă se constată o nerespectare semnificativă a unei obligaţii esenţiale, conform prevederilor contractului, după transmiterea unui aviz scris de treizeci (30) zile celeilalte Părţi".

Fiind vorba despre un pact comisoriu de grad II, operarea rezilierii contractului potrivit acestuia trebuie constatată de către instanţa de judecată.

În cauză, se constată că prima instanţă nu a reţinut operarea pactului comisoriu ca urmare a notificării de reziliere a contractului, ci a reţinut faptul că, ulterior datei de 12 noiembrie 2009, data notificării suspendării executării contractului, apelanta reclamantă nu şi-ar mai fi îndeplinit obligaţiile contractuale de verificare a corespondenţei.

O asemenea concluzie a primei instanţe este eronată, deoarece echipamentele de verificare a corespondenţei şi personalul de deservire a acestora au fost în continuare menţinute la dispoziţia intimatei pârâte în locaţiile în care se aflau, putând să fie folosite potrivit obiectului contractului, până la începutul lunii aprilie 2010, când au fost ridicate de către apelantă conform minutei încheiate de reprezentanţii părţilor la data de 20 aprilie 2010 în care s-a propus încetarea pe cale amiabilă a contractului începând cu data de 01 aprilie 2010.

Totodată, astfel cum rezultă din prevederile art. 3.1 potrivit cărora „prestatorul va verifica corespondenţa primară în urma transmiterii acesteia de către beneficiar" şi a celor ale art. 5.1 referitoare la preţul serviciilor prestate care dispune că „pentru serviciile prestatorului, beneficiarul va plăti un preţ de 37.040 RON/lună pentru fiecare unitate de verificare", dreptul apelantei reclamante de a încasa tariful contractual nu este condiţionat de un anumit volum al procesărilor convenite, ci de menţinerea la dispoziţia intimatei, în stare de funcţionare, în spaţiile special amenajate, a unităţilor de verificare cu personalul aferent. Această obligaţie a fost îndeplinită de către apelantă până la începutul lunii aprilie 2010, când s-a propus încetarea contractului şi ridicarea echipamentelor, la dosar existând procesele verbale de ridicare a acestora, neprobându-se o situaţie contrară celor menţionate.

Critica privind greşita reţinere de către instanţa de fond a neîndeplinirii condiţiilor pentru admiterea cererii de reziliere a Contractului C. şi eronata reţinere a temeiniciei excepţiei de neexecutare a contractului invocată de pârâta C.N.P.R. este întemeiată.

În ceea ce priveşte excepţia de neexecutare a contractului de către apelanta prestator ulterior datei de 12 noiembrie 2009, când pârâta a notificat suspendarea contractului, aşa cum s-a arătat mai sus, a fost în mod eronat reţinută de către prima instanţă. Suspendarea contractului potrivit voinţei intimatei C.N.P.R. nu poate produce efecte juridice, reprezentând o modificare unilaterală a contractului ce încalcă principiul forţei obligatorii a acestuia, iar ulterior datei menţionate, apelanta reclamantă şi-a respectat obligaţiile contractuale menţinând la dispoziţia intimatei pârâte echipamentele şi personalul deservent până la data de 01 aprilie 2010.

Excepţia de neexecutare a contractului întemeiată pe o serie de disfuncţionalităţi apărute din cauza nefuncţionării unor echipamente, a greşitei amplasări a acestora sau a timpului lor redus de lucru, de asemenea, nu este întemeiată şi nici nu poate fundamenta operarea pactului comisoriu inserat în contract, operare care de altfel nici nu a fost reţinută de către prima instanţă.

Este însă întemeiată susţinerea apelantei cu privire la neexecutarea culpabilă de către intimata pârâtă C.N.P.R. a unei obligaţii esenţiale constând în neîndeplinirea obligaţiei de plată a contravalorii serviciilor prestate de către aceasta în baza Contractului C., neexecutare care ar fundamenta cererea de reziliere a contractului formulată de către reclamantă, în temeiul art. 1020 - 1021 C. civ. 1864.

Art. 5.1 din contract stabileşte obligaţia intimatei pârâte C.N.P.R. de plată a preţului convenit pentru fiecare unitate de verificare, obligaţie pe care aceasta nu şi-a îndeplinit-o în integralitate, având în vedere data încetării contractului şi, implicit, a încetării prestării serviciilor obiect al acestuia, 01 aprilie 2010. De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 5.3 din contract care stabilesc data scadenţei obligaţiei de plată a preţului serviciilor prestate ca fiind de „cel mult 7 zile de la primirea facturii fiscale de către beneficiar", precum şi cele ale art. 5.4 cu privire la plata de către beneficiar a unei penalităţi de 0,04% pentru fiecare zi de întârziere, calculată la valoarea debitului restant, în cazul neexecutării sau a executării necorespunzătoare a obligaţiilor de plată.

Întrucât obligaţia de plată a preţului serviciilor prestate este o obligaţie esenţială a contractului C., nerespectarea ei de către intimata pârâtă C.N.P.R. este de natură să atragă sancţiunea rezilierii contractului din culpa acesteia, conform art. 1020 - 1021 C. civ. 1864.

Însă, având în vedere durata contractului stipulată la art. 7.1 din contract (5 ani de la data semnării sale), precum şi data semnării acestui contract, 09 iunie 2006, se constată că la data pronunţării prezentei hotărâri contractul ar fi încetat ca urmare a expirării duratei convenite, astfel că nu se mai justifică dispunerea de către instanţa de judecată a rezilierii contractului. Pentru acest considerent, urmează a fi menţinută sentinţa sub acest aspect.

Cu privire la cuantificarea prejudiciului solicitat, apelanta şi-a precizat în apel, potrivit art. 294 alin. (2) C. proc. civ., cuantumul sumei pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere astfel: la data de 20 februarie 2013 a solicitat suma de 2.500.800,43 RON reprezentând penalităţi calculate până la această dată, la data de 16 octombrie 2013 a solicitat penalităţi de întârziere în sumă de 2.897.982,67 RON calculate până la data de 18 septembrie 2013.

În vederea stabilirii cuantumului prejudiciului invocat de apelantă, în apel a fost încuviinţată şi s-a administrat proba cu expertiză contabilă solicitată de către apelantă, cu obiectivele menţionate în încheierea de şedinţă din data de 20 februarie 2013.

La expertiza contabilă efectuată în apel au fost încuviinţate părţilor de două ori obiecţiuni, iar expertul contabil fie a răspuns la acestea, fie a refăcut expertiza contabilă potrivit obiecţiunilor încuviinţate.

În urma analizei raportului de expertiză contabilă şi a completărilor acestuia în urma obiecţiunilor încuviinţate părţilor, se constată că varianta corectă a calculului sumelor solicitate este varianta proprie a expertului contabil, pct. A din cadrul raportului de expertiză refăcut depus la data de 04 aprilie 2014 la dosar. Potrivit acestei variante, care are în vedere calculul tarifelor, pentru ultima factură acceptată la plată fără actualizarea indicelui de inflaţie, cuantumul sumei datorate de C.N.P.R. reprezentând debit datorat (tarif neachitat potrivit facturilor emise şi depuse la dosar, fără a se lua în calcul actualizarea cu indicele de inflaţie pentru facturile ulterioare ultimei facturi acceptate la plată) şi penalităţi de întârziere aferente, este de 7.626.342,83 RON (compusă din 4.728.360,16 RON debit rest de plată + 376.662,78 RON penalităţi pentru tariful plătit cu întârziere + 2.521.319,89 RON penalităţi pentru sold).

Referitor la prejudiciul solicitat în sumă de 1.431.136 RON ca fiind accesoriu rezilierii, se constată că inserarea în Contractul C. a clauzei penale prevăzute de art. 5.4 exclude posibilitatea acordării unui asemenea prejudiciu. Aceasta având în vedere tocmai scopul şi rolul clauzei penale (art. 1066 C. civ. 1864) de a constitui chiar evaluarea convenţională anticipată a daunelor cauzate de neexecutarea/ executarea necorespunzătoare a unei obligaţii contractuale, în cauză a neplăţii tarifului contractual.

Având în vedere aceste considerente, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 390/2014 din 4 iunie 2014 a admis apelul formulat de apelanta reclamantă SC A. SRL, împotriva sentinţei civile nr. 10108 din data de 12 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâtei Compania Naţională Poşta Română SA; a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 7.626.342,83 RON reprezentând debit şi penalităţi de întârziere şi suma de 133282,76 RON cheltuieli de judecată; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat pe intimată la plata către apelantă a sumei de 77683,12 RON cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamanta SC A. SRL cât şi pârâta Compania Naţională Poşta Română SA.

Cererea de recurs formulată de către reclamanta SC A. SRL a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi schimbării în tot a sentinţei de fond, în sensul admiterii acţiunii formulată de reclamantă cu privire la capetele de cerere privind rezilierea contractului de prestări servicii şi obligarea pârâtei la plata prejudiciului cauzat accesoriu rezilierii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 969 C. civ. coroborat cu art. 1021 C. civ. Deşi instanţa de apel reţine că obligaţia de plată a preţului este una esenţială, iar nerespectarea ei de către pârâtă este de natură să atragă sancţiunea rezilierii din culpa acesteia, apreciază că nu se mai justifică în raport de momentul la care hotărârea a fost pronunţată.

Părţile au inserat prin art. 7.4 din Contract un pact comisoriu, intervenţia instanţei fiind necesară pentru verificarea existenţei neexecutării culpabile a unei obligaţii esenţiale din partea pârâtei, după ce aceasta a fost pusă în întârziere.

Subliniază recurenta-reclamantă că desfiinţarea contractului urma să se producă nu în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti, ci pe baza pactului comisoriu expres, în măsura în care se confirma îndeplinirea condiţiilor specifice.

Mai arată reclamanta că întrucât în cauză erau îndeplinite condiţiile pentru rezilierea contractului din culpa exclusivă a pârâtei, operarea rezilierii contractului potrivit acestuia trebuia totuşi constatată de către instanţa de judecată.

A doua critică adusă deciziei recurată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, se critică decizia instanţei de apel, din punct de vedere al interpretării greşite dată clauzei prevăzută la art. 5.4 din Contract.

Interpretând eronat dispoziţiile acestei clauze, instanţa de apel a subsumat clauzei prevăzută la art. 5.4 prejudiciul accesoriu rezilierii, a cărei acoperire a fost solicitată prin acţiunea introductivă.

Premisa legală a acordării prejudiciului solicitat, arată recurenta-reclamantă este consacrată de principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditorul obligaţiei neexecutate, ori prin acţiune s-a solicitat şi prejudiciul pentru încetarea intempestivă din culpa exclusivă a pârâtei.

În dovedirea acestui prejudiciu, recurenta arată că a fost nevoită să efectueze o serie de cheltuieli necesare pentru achiziţionarea şi autorizarea Echipamentelor C., având angajaţi în acest sens.

Recurenta a cuantificat toate aceste prejudicii şi a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.431.136 RON, raportat şi la prevederile art. 7.5 alin. (3) din Contract, prin care părţile au prefigurat în mod contractual prejudiciul pe care reclamanta l-ar fi încercat la încetarea intempestivă a Contractului.

Cererea de recurs formulată de către recurenta-pârâtă Compania Naţională Poşta Română SA a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat în temeiul acestor motive de nelegalitate, admiterea recursului, în principal, casarea în parte a deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare în apel, în vederea suplimentării probelor administrate, iar în subsidiar, a solicitat, modificarea în parte a deciziei atacate, cu consecinţa respingerii în tot a apelului reclamantei şi menţinerea în totalitate a sentinţei de fond.

O primă critică de nelegalitate a recurentei-pârâte se referă la soluţia instanţei de apel cu privire la cuantificarea prejudiciului solicitat. Se susţine că decizia atacată cuprinde din acest punct de vedere argumente contradictorii.

Autoarea recursului arată că, deşi instanţa de apel reţine că reclamanta a majorat unilateral tarifele fără să încheie un act adiţional potrivit art. 5.6 din Contract, a omologat şi a încuviinţat o variantă de calcul a Raportului de expertiză contabilă, care a luat în calcul un preţ unitar, căruia i se aplicase deja un indice de inflaţie, deşi nu exista acord scris între părţi în acest sens.

În continuare, se susţine că omologând Varianta proprie a expertului contabil, pct. A din cadrul Raportului de expertiză refăcut, depus la data de 4 aprilie 2014 la dosarul cauzei, suma reţinută ca fiind datorată de către pârâtă cuprinde inclusiv acest indice de inflaţie, îndepărtat de către instanţa fondului şi apelului prin motivarea hotărârilor pronunţate.

Recurenta-pârâtă mai precizează că nu există la dosarul cauzei un calcul de specialitate care să susţină argumentele instanţei de apel, motiv pentru care solicită trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în vederea completării/suplimentării raportului de expertiză contabilă efectuat în apel, pentru a fi determinat, cu exactitate, cuantumul real şi efectiv al sumei la care pârâta este obligată la plată.

În continuarea acestui raţionament, recurenta-pârâtă arată că eroarea asupra debitului principal, poartă şi asupra penalităţilor de întârziere, critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Susţine recurenta-pârâtă că nu este îndreptăţită reclamanta la plata penalităţilor de întârziere, pentru că valoarea acestora nu a fost corect calculată pentru facturile aferente perioadei iunie 2009- noiembrie 2009 şi pe de altă parte pentru că debitul principal nu este datorat, pentru facturile emise în perioada noiembrie 2009-aprilie 2010.

Referitor la contravaloarea facturilor fiscale emise de reclamantă până la data de 12 noiembrie 2009, recurenta-pârâtă arată că plata parţială a acestora, se datorează încălcării unei obligaţii esenţiale a contractului, în speţă majorarea tarifului de către reclamantă. în această situaţie, în lipsa culpei pârâtei, debitul nu este datorat.

Referitor la contravaloarea facturilor fiscale emise de către reclamantă după data de 12 noiembrie 2009 până la 1 aprilie 2010, recurenta-pârâtă susţine că plata acestora nu este datorată, întrucât după notificarea excepţiei de neexecutare a contractului, activităţile de monitorizare şi verificare a corespondenţei nu au mai fost executate. Pe această perioadă, echipamentele de monitorizare au fost doar depozitate la centrele regionale ale pârâtei, serviciile menţionate nemaifiind prestate de către reclamantă. în consecinţă, prestarea efectivă a serviciilor în această perioadă nu a fost probată de către reclamantă.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a interpretat în mod greşit actul dedus judecăţii, respectiv Contractul C. şi nu a analizat corect şi logic întregul probatoriu administrat în dosarul cauzei.

Se precizează că reclamanta nu şi-a respectat obligaţiile asumate prin contract, şi urmare acestei atitudini culpabile a reclamantei, a fost invocată excepţia de neexecutare, ulterior fiind transmisă notificarea de reziliere.

În continuare, recurenta-pârâtă prezintă istoricul derulării relaţiilor contractuale, pentru a demonstra existenţa unor sincope în activitatea de monitorizare şi verificare a corespondenţei pârâtei. Deşi aceste disfuncţionalităţi au fost sesizate în timp util, reclamanta a refuzat cu rea credinţă să ridice echipamentele, preferând în schimb să blocheze activitatea acestora şi să factureze serviciile ce ar fi trebuit prestate.

Recurenta-pârâtă menţionează că este greşită interpretarea instanţei de apel din care rezultă că simpla depozitare a unor echipamente echivalează cu activitatea de verificare şi monitorizare a corespondenţei şi facturarea unor servicii care nu au fost prestate efectiv.

Singura probă aflată la dosarul cauzei cu privire la perioada noiembrie 2009 - aprilie 2010 sunt Pontajele aferente acestei perioade, întocmite şi semnate doar de personalul angajat al reclamantei, care nu au fost însuşite de către pârâtă, fiind înscrisuri preconstituite.

În condiţiile în care contractul încheiat între părţi a presupus obligaţii reciproce şi interdependente privind desfăşurarea activităţii de verificare a corespondenţei, nefuncţionarea echipamentelor sau manipularea necorespunzătoare a acestora de către personalul reclamantei conduce la nerealizarea scopului Contractului.

Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând recursul declarat de către reclamanta SC A. SRL prin prisma motivelor invocate se vor reţine următoarele:

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., teza a II-a invocat de recurenta-reclamantă, vizează aplicarea greşită a legii.

Din această perspectivă s-a pus în discuţie aplicarea greşită a art. 1021 C. civ., raportat la art. 969 C. civ. şi art. 7.4 din Contract.

În sprijinul acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că în speţă nu se mai justifică rezilierea Contractului C., cât timp la data pronunţării hotărârii, contractul a încetat ca urmare a expirării duratei convenite.

De asemenea, se mai susţine că deşi constată că obligaţia de plată a preţului serviciilor prestate este o obligaţie esenţială a Contractului, iar nerespectarea ei este de natură să atragă sancţiunea rezilierii acestuia din culpa pârâtei, instanţa de apel reţine în mod greşit că aceasta nu se mai justifică, raportat la momentul la care hotărârea ar fi pronunţată.

Acest motiv de nelegalitate este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia atacată instanţa de apel a apreciat că „având în vedere durata contractului stipulată la art. 7.1 din contract (5 ani de la data semnării sale), precum şi data semnării acestui contract, 09 iunie 2006, se constată că la data pronunţării prezentei hotărâri contractul ar fi încetat ca urmare a expirării duratei convenite, astfel că nu se mai justifică dispunerea de către instanţa de judecată a rezilierii contractului".

Pornind de la aceste considerente ale instanţei de apel, Înalta Curte deşi va menţine soluţia pronunţată de către instanţa de apel în ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea rezilierii Contractului C. ca urmare a nerespectării semnificative de către pârâtă a obligaţiilor contractuale de plată a serviciilor prestate de către reclamantă, va proceda la înlocuirea considerentelor care au determinat această soluţie.

În realitate, prin acest petit al acţiunii, prin care se invocă mecanismul juridic al rezilierii judiciare, reclamanta încearcă să obţină o încetare culpabilă a raporturilor contractuale, pentru neplata contravalorii facturilor emise pentru plata preţului serviciilor prestate în perioada ianuarie 2009-aprilie 2010, constând în contravaloare facturi neachitate şi penalităţi de întârziere, precum şi prejudiciu accesoriu rezilierii.

În speţa de faţă, între reclamantă în calitate de prestator şi pârâtă, în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul de prestări servicii, iar prin art. 7.4 părţile au prevăzut un pact comisoriu de gradul II, până la data pronunţării hotărârii de reziliere debitorul poate executa obligaţia şi rezilierea nu mai operează.

Se reţine că la data de 12 noiembrie 2009 pârâta a emis către reclamantă o notificare de suspendare a contractului, iar ulterior la data de 25 noiembrie 2009 a comunicat reclamantei o notificare de reziliere a contractului.

Se mai reţine că prin minuta încheiată de reprezentanţii părţilor la data de 20 aprilie 2010 s-a propus încetarea pe cale amiabilă a contractului începând cu data de 1 aprilie 2010. De asemenea, relevante în acest sens sunt şi procesele verbale de ridicare a echipamentelor existente la dosarul cauzei.

În speţă se constată că reclamanta a solicitat să se dispună rezilierea Contractului pentru neîndeplinirea unor obligaţii esenţiale, după cum urmează: pentru neplata facturilor fiscale acceptate parţial la plată, emise în perioada 30 iunie 2009-30 noiembrie 2009 . În ceea ce priveşte facturile emise până la data notificării de suspendare a activităţii de verificare a corespondenţei, Înalta Curte reţine că nu se impune rezilierea pentru acest motiv, întrucât până la data pronunţării hotărârii primei instanţe, pârâta a efectuat plata acestora, astfel încât în mod corect s-a constatat că a produs efecte juridice clauza prevăzută la art. 7.4 din contract, potrivit căreia dacă până la data pronunţării hotărârii de reziliere debitorul execută obligaţia, aceasta nu mai operează.

În continuare, este de reţinut că reclamanta a solicitat rezilierea şi pentru neplata facturilor emise după data de 12 noiembrie 2009, moment la care pârâta a notificat suspendarea Contractului şi a invocat excepţia de neexecutare a Contractului. Cu privire la acestea, corect a reţinut instanţa de apel că pactul comisoriu prevăzut la art. 7.4 din Contract nu a operat, întrucât contractul a încetat prin acordul părţilor, conform minutei încheiate de reprezentanţii acestora.

În mod judicios instanţa de apel a reţinut că excepţia de neexecutare invocată de pârâtă nu poate produce efecte juridice, întrucât reclamanta şi-a respectat obligaţiile contractuale până în luna aprilie 2010, iar notificarea de suspendare a Contractului potrivit voinţei pârâtei reprezintă o modificare unilaterală a Contractului ce încalcă principiul forţei obligatorii a acestuia.

Deşi în cauză s-a reţinut o cauză de neexecutare a Contractului, instanţa de apel analizând modul în care au fost îndeplinite obligaţiile esenţiale, constând în neîndeplinirea obligaţiei de plată a contravalorii serviciilor prestate de către reclamantă, care ar putea fundamenta cererea de reziliere a contractului, nu a analizat îndeplinirea condiţiilor cerute pentru admisibilitatea rezilierii judiciare.

Considerentele care determină această soluţie, sunt justificate de faptul că încetarea contractului a avut loc în luna aprilie 2010, dată la care reclamanta a propus încetarea pe cale amiabilă a contractului, ceea ce pe plan juridic echivalează cu încetarea contractului de comun acord, ceea ce nu este de natură să activeze pactul comisoriu prevăzut la art. 7.4 din Contract sau să antameze plata vreunei despăgubiri.

În consecinţă, în mod corect instanţa a dat eficienţă dispoziţiilor contractuale privind plata penalităţilor de întârziere, care reprezintă o veritabilă clauză penală de natură să acopere lipsa de folosinţă a facturilor neachitate la termen.

Înalta Curte urmează a examina în continuare motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 7.5 alin. (3) din Contract care conferă dreptul reclamantei de a solicita prejudiciul în cuantum de 1.431.136 lei pentru încetarea intempestivă a Contractului.

Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. evocat de recurenta-reclamantă, vizează situaţiile in care judecătorii fondului procedează la interpretarea eronată a actului juridic dedus judecăţii, în speţă Contractul C., din acest punct de vedere, clauza prevăzută la art. 7.5 alin. (3) fiind clară şi precisă, dând dreptul la despăgubiri în cazul denunţării unilaterale a Contractului.

Critica de nelegalitate este nefondată.

Astfel, se constată că suma solicitată de către reclamantă cu titlu de prejudiciu este compusă din valoarea neamortizată a mijloacelor fixe achiziţionate în cadrul Contractului C., cheltuieli determinate de relocarea echipamentelor şi cheltuieli aferente disponibilizării personalului reclamantei care deservea funcţionarea echipamentelor, aceasta urmând a fi datorată în situaţia în care Contractul ar fi încetat prin denunţare unilaterală.

Se constată că aceste daune-interese reprezintă un prejudiciu accesoriu rezilierii, or în cauza de faţă a fost reţinută de către instanţa de apel neexecutarea culpabilă din partea pârâtei a obligaţiei de plată a facturilor, sancţionată potrivit voinţei comune a părţilor conform clauzei penale inserată în Contract.

În condiţiile în care în speţa de faţă denunţarea unilaterală nu s-a produs, ambele instanţe de fond nu au analizat condiţiile pentru constatarea rezilierii judiciare, acest prejudiciu accesoriu rezilierii nefiind datorat de către pârâtă.

Analizând recursul declarat de către pârâtă, raportat la criticile invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte reţine că acesta este fondat, în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. vizează cazurile de modificare a hotărârii, atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din analizarea deciziei atacate şi a motivelor de recurs formulate, rezultă că hotărârea judecătorească nu cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât considerentele nu justifică soluţia pronunţată în ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului solicitat de către reclamantă, prin omologarea variantei expertizei contabile depusă la dosarul cauzei la data de 4 aprilie 2014.

Înalta Curte arată că motivarea hotărârii judecătoreşti presupune stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, precum şi raţionamentul logico-juridic care a stat la baza soluţiei adoptate. în speţă, motivarea deciziei instanţei de apel nu se conformează acestor cerinţe legale sus menţionate, întrucât argumentele instanţei de apel nu susţin soluţia din dispozitiv cu privire la debitul principal şi pe cale de consecinţă la penalităţile de întârziere aplicate acestuia.

Se reţine că soluţionând apelul reclamantei, instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 969 C. civ. raportat la clauza contractuală prevăzută la art. 5.6 din Contract, care condiţionează modificarea tarifului prevăzut iniţial la art. 5.4 alin. (2), de existenţa acordului prealabil scris al părţilor contractante. În consecinţă, instanţa de apel a statuat în mod corect în sensul că în lipsa acordului scris al părţilor asupra aplicării indicelui de inflaţie, tariful unitar contractual stabilit de părţi, respectiv preţul de 37.040 RON/lună pentru fiecare Unitate de Verificare este aplicabil şi facturilor viitoare.

În ceea ce priveşte calculul de specialitate cu privire la debitul principal, în cauză a fost efectuată o expertiză contabilă, instanţa de apel încuviinţând pentru ambele părţi de două ori obiecţiuni, în final, instanţa omologând Varianta proprie a expertului contabil pct. A din cadrul Raportului de expertiză refăcut depus la dosar la data de 4 aprilie 2014.

Faţă de cele ce preced, se constată că soluţia instanţei de apel cu privire la stabilirea sumei solicitată de către reclamantă cu titlu de prejudiciu aferent neachitării facturilor fiscale emise, raportat la tariful unitar contractual stabilit de către părţi la preţul de 37.040 RON/lună a fost pronunţată fără a avea la bază un calcul de specialitate care să determine cu exactitate cuantumul real şi efectiv al sumei la care pârâta a fost obligată.

În consecinţă, Înalta Curte, constată că motivarea instanţei de apel este contradictorie în ceea ce priveşte determinarea debitului principal, ceea ce justifică aplicarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea completării raportului de expertiză contabilă efectuat în apel pentru a fi determinat, cu exactitate cuantumul real şi efectiv al sumei la care pârâta a fost obligată la plată.

În continuare, Înalta Curte urmează a examina criticile recurentei-pârâte referitoare la cuantificarea prejudiciului solicitat şi obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere calculate la valoarea debitului restant.

Criticile recurentei-pârâte au vizat din acest punct de vedere două aspecte, unul legat de lipsa culpei în achitarea parţială a acestora. Un alt aspect, a vizat facturile emise după luna noiembrie 2009 până la data de 1 aprilie 2010, care în opinia sa nu sunt datorate, întrucât în această perioadă nu au mai fost prestate activităţi de monitorizare şi verificare a corespondenţei.

Potrivit art. 5.4 din Contract pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de plată, pârâta trebuie să suporte o penalitate de 0,04% pentru fiecare zi de întârziere, calculată la valoarea debitului restant.

În raport de data scadenţei obligaţiei de plată a preţului serviciilor prestate ca fiind de cel mult 7 zile de la primirea facturii fiscale de către beneficiar, prin intermediul clauzei prevăzută la art. 5.4 din contract, părţile au prevăzut suportarea de penalităţi, atât pentru neexecutare cât şi pentru executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de către pârâtă.

Potrivit calculului de specialitate efectuat prin expertiza contabilă şi considerentelor instanţei de apel, se constată că debitul datorat de către pârâtă este reprezentat de tariful neachitat potrivit facturilor emise şi depuse la dosar, calculul fiind efectuat în raport de ultima factură acceptată la plată, fără actualizarea indicelui de inflaţie şi de debitul rest de plată pentru facturile refuzate la plată emise după noiembrie 2009.

Dând eficienţă motivului care a condus la casarea deciziei recurată în ceea ce priveşte debitul principal, înalta Curte reţinând eroarea cu privire la cuantificarea acestuia în lipsa unui calcul de specialitate raportat la statuările corecte ale instanţei de apel în ceea ce priveşte tariful contractual, care este unul fix, neputând fi modificat decât prin acordul scris al părţilor, condiţie prevăzută ad validitatem, pe cale de consecinţă, în virtutea caracterul accesoriu al daunelor interese solicitate cu titlu de penalităţi, se constată că această eroare poartă şi asupra sumei stabilită cu titlu de penalităţi.

În acest sens, în rejudecare, instanţa va dispune completarea probatoriului, în sensul de a se determina un calcul al penalităţilor datorate de către pârâtă, distinct, pentru fiecare factură neachitată.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci „când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".

Acest motiv a fost argumentat de către recurenta-pârâtă raportat la Contractul încheiat între părţi, care a presupus obligaţii reciproce şi interdependente.

Potrivit susţinerilor recurentei, denaturarea actului constă în nereţinerea culpei reclamantei în executarea activităţii de verificare şi monitorizare, ceea ce reprezintă temei pentru invocarea excepţiei de neexecutare a Contractului.

Este de menţionat că cenzura instanţei de recurs, în cazul în care se invocă acest motiv, nu poate interveni decât atunci când se demonstrează că s-a denaturat adevăratul înţeles al termenilor cuprinşi în act, astfel încât s-a ajuns la o calificare greşită din punct de vedere legal al actului dedus judecăţii.

Având în vedere că recursul este o cale extraordinară de atac fără caracter devolutiv, Înalta Curte constată că argumentele recurentei-pârâte care vizează disfuncţionalităţile semnalate de Direcţiile Regionale de Poştă vizează aspecte de fapt, care nu pot constitui obiect de analiză în această etapă procesuală.

În ceea ce priveşte temeinicia invocării excepţiei de neexecutare a Contractului, întemeiată pe disfuncţionalităţile menţionate în cererea de recurs, Înalta Curte trimite la considerentele anterior dezvoltate în cadrul recursului reclamantei, unde s-a reţinut că aceasta nu este întemeiată. Notificarea de suspendare a Contractului nu poate produce efecte juridice, iar pactul comisoriu inserat în contract nu a operat, contractul încetând ca urmare a acordului părţilor.

În consecinţă, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul reclamantei ca nefondat.

Întrucât soluţia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale analizate potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtei, iar decizia recurată va fi casată, cauza urmând să fie trimisă Curţii de apel pentru rejudecare, în ceea ce priveşte aspectele menţionate.

În raport de soluţia pronunţată de către instanţa de recurs, şi văzând cererile accesorii formulate de către ambele recurente privind obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată, înalta Curte constată că acestea nu pot fi acordate în această etapă procesuală, judecata urmând în ceea ce priveşte fondul cauzei urmând a fi reluată de către instanţa de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva deciziei civile nr. 390/2014 din 4 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de pârâta Compania Naţională Poşta Română SA împotriva aceleiaşi decizii.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2015.