Rail subsidies principal must pay pensioner transport interest for late subsidy disbursement.

Decizia nr. 1022/2016

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 4842 din 10 octombrie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014, a fost admisă cererea de chemare în judecată, precizată, formulată de reclamanta SN A. SA, în contradictoriu cu pârâtul B., fiind obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2 990 630,19 lei, cu titlu de dobândă legală şi suma de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Totodată, a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul B. în contradictoriu cu intervenientul C., ca nefondată.

Asupra cererii de chemare în judecată, tribunalul a avut în vedere faptul că art. 969 C. civ. prevede forţa obligatorie a contractelor iar art. 1088 C. civ. şi 43 C. com. instituie dreptul creditorului profesionist al unei obligaţii de a da o suma de bani de a pretinde dobânda legală încă din ziua scadenţei obligaţiei de plată, fără a face dovada punerii în întârziere a debitorului.

Art. 1516 N.C.C. instituie dreptul creditorului de a obţine îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei iar conform art. 1535 N.C.C. în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul prevăzut de lege. Raportat la prevederile art. 1523 alin. (1) lit. d) N.C.C., B. este de drept în întârziere pentru neîndeplinirea la scadenţă a obligaţiei de decontare a facilităţilor la serviciul de transport pe calea ferată, acordate pensionarilor conform Legii nr. 147/2000 şi OUG nr. 71/2004.

Conform art. 31 din Norma metodologică, anexă la H.G. nr. 2403/2004 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000 şi a O.U.G. nr. 71/2004, până la data de 20 a lunii în care a primit de la SN A. SA deconturile aferente transporturilor pe calea ferată efectuate în beneficiul pensionarilor, B. are obligaţia de a întocmi documentaţia pentru solicitarea şi obţinerea vizei controlorului delegat al C., în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente.

Întrucât B. nu a efectuat la timp decontarea facilităţilor de transport aferente perioadei decembrie 2010 - septembrie 2013 către reclamanta SN A. SA, în termenul prevăzut de art. art. 31 din Norma metodologică, anexă la H.G. nr. 2403/2004 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000 şi a O.U.G. nr. 71/2004, acesta datorează reclamantei şi dobânda aferentă.

Cuantumul sumei pretinse de reclamanta SN A. SA cu titlu de dobândă nu a fost contestat de B., iar valoarea dobânzii pretinse de reclamantă este de 2.990 630,19 lei.

Cauza de exonerare de răspundere de care s-a prevalat B., respectiv aceea că plăţile nu au fost efectuate la timp pentru că nu au fost alocate sume de la bugetul de stat în acest scop nu a fost reţinută de instanţă, cât timp B. nu a susţinut şi probat demersurile făcute pe lângă C. în vederea obţinerii în timp util a sumelor necesare pentru efectuarea către SN A. SA a decontărilor prevăzute de Norma metodologică, anexă la H.G. nr. 2403/2004 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000 şi a O.U.G. nr. 71/2004.

În consecinţă, cererea de chemare în judecată a fost admisă iar B. obligat să plătească reclamantei SN A. SA, suma de 2 990 630,19 lei, cu titlu de dobândă.

Asupra cererii de chemare în garanţie, tribunalul a reţinut că B. a chemat în garanţie C. pentru a solicita obligarea acestuia la creditarea bugetului B. cu sumele necesare pentru onorarea pretenţiilor deduse judecăţii prin cererea principală.

În conformitate cu prevederile art. 33 alin. (2) din Norma metodologică, anexă la H.G. nr. 2403/2004 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000 şi a O.U.G. nr. 71/2004, facilităţile de transport pe calea ferată acordate pensionarilor se finanţează din bugetul B., iar B. este, conform actului administrativ propriu de organizare, ordonator principal de credite.

Totodată, potrivit Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice şi a legii bugetare anuale, ordonatorii principali de credite îşi elaborează propriile bugete pe care le transmit C. în vederea centralizării şi a constituirii bugetului general consolidat. Drept urmare, prevederea în bugetul B. a sumelor necesare pentru decontarea facilităţilor de transport acordate pensionarilor este o obligaţie ce aparţine chiar B., iar această obligaţie este independentă de orice conduită a C. Cum între cele două ministere, părţi în cererea de chemare în garanţie, există doar raporturi juridice de natură bugetară, reglementate de Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice iar acestea nu pot genera în sarcina C. o obligaţie de garanţie sau de despăgubire faţă de un alt ordonator principal de credite, cererea incidentală a fost respinsă.

În baza art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată de reclamantă pentru soluţionarea cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din data de 19 septembrie 2014, tribunalul a respins excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Bucureşti întemeiată pe natura litigiului, respectiv faptul că acesta ar fi fost unul de drept administrativ, apreciind că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia pentru a exista un litigiu de contencios administrativ este necesar ca cel puţin una dintre părţi să fie o autoritate publică, iar conflictul să se fi născut fie din emiterea sau încheierea unui act administrativ, fie din nesoluţionarea în termen legal ori din refuz nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim. În cauză, deşi una dintre părţi este o autoritate publică, respectiv pârâtul, totuşi conflictul dedus judecăţii nu s-a născut din emiterea sau încheierea unui act administrativ, şi nici din nesoluţionarea în termen legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim, astfel încât una dintre condiţiile prevăzute cumulativ de textul indicat nu este îndeplinită.

Prin încheierea din data de 03 octombrie 2014 tribunalul a respins excepţiile de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată şi de prescripţie a dreptului material la acţiune, având în vedere că acestea au fost invocate în considerarea faptului că litigiul este supus dispoziţiile Legii nr. 554/2004, iar instanţa, prin încheierea din data de 19 septembrie 2014, a stabilit că dispoziţiile acestui act nu sunt aplicabile în cauză.

Împotriva acestei sentinţe, precum şi a încheierilor din data de 19 septembrie 2014 şi 03 octombrie 2014 a formulat apel B., solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea în tot a sentinţei civile cu consecinţa respingerii acţiunii ca inadmisibilă sau prescrisă, iar în subsidiar ca nefondată.

Prin Decizia civilă nr. 383 din 12 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins apelul formulat de apelantul pârât B. împotriva sentinţei civile nr. 4842 din 10 octombrie 2014 şi a încheierilor din data de 19 septembrie 2014 şi 03 octombrie 2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014, în contradictoriu cu intimata reclamantă SN A. SA şi intimatul intervenient C., ca nefondat.

Instanţa de apel, în raport de temeiul juridic invocat în cererea de chemare în judecată, în limitele căruia instanţa de judecată este obligată a se pronunţa conform principiului disponibilităţii ce guvernează procedura civilă, ţinând seama de natura juridică a litigiului, a apreciat că sunt nefondate criticile apelantului cu privire la modalitatea de soluţionare a excepţiilor de necompetenţă materială şi funcţională a primei instanţe, precum şi a excepţiilor inadmisibilităţii şi a prescripţiei dreptului material la acţiune.

Astfel, contrar susţinerilor apelantului şi astfel cum a fost dedus judecăţii inclusiv sub aspectul temeiului său juridic, dreptul patrimonial pretins de către intimata-reclamantă SN A. SA nu derivă dintr-un act administrativ emis de către o autoritate publică în regim de putere publică în înţelesul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, conflictul juridic nefiind născut nici din presupusa nesoluţionare în termen legal a unei cereri şi nici din refuzul de-a soluţiona o cerere referitoare la un drept sau interes legitim.

În plus, natura comercială nu este conferită în mod necesar de izvorul obligaţiei principale care a determinat promovarea cererii de chemare în judecată având ca obiect plata dobânzilor pentru executarea cu întârziere a acesteia, ci trebuie avută în vedere atât calitatea de comerciant a intimatei SN A. SA, cât şi limitele învestirii instanţei. Reclamanta nu a solicitat instanţei să analizeze pretenţiile sale în raport de prevederile unui anumit act administrativ după cum nu a solicitat nici aplicarea prevederilor legii nr. 554/2004, ci, în considerarea naturii comerciale a litigiului prin prisma calităţii sale de comerciant, a solicitat aplicarea disp. art. 43 C.com., respectiv art. 1073-1075 C. civ., art. 1522-1535 N.C.C.

Potrivit art. 1 din H.G. nr. 584/1998 privind înfiinţarea SN A. SA, aceasta este o societate comercială pe acţiuni cu capital integral de stat care are ca obiect principal de activitate transportul feroviar de călători, iar potrivit art. 3 pct. 13 C. com., printre faptele de comerţ se numără şi astfel de activităţi. Totodată, se reţine că art. 4 şi 56 C. com. instituie o prezumţie de comercialitate în privinţa actelor care, deşi sunt comerciale numai pentru una dintre părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, în privinţa acestui act, legii comerciale.

În concluzie, instanţa de apel a apreciat că în mod corect prima instanţă a reţinut natura comercială a litigiului prin încheierea din data de 19 septembrie 2014, dat fiind obiectul cererii de chemare în judecată, temeiul juridic invocat, precum şi lipsa oricărui indiciu în sensul că în fapt conflictul juridic s-ar fi născut din presupusa nesoluţionare în termen legal a unei cereri sau din refuzul de a soluţiona o cerere referitoare la un drept sau interes legitim.

Totodată, în raport de natura comercială litigiului, curtea de apel a constatat că în mod corect prima instanţă prin încheierea din data de 03 octombrie 2014 a respins excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, criticile privind modalitatea de soluţionare a acestor excepţii fiind pe cale de consecinţă nefondate. Aceasta întrucât, în susţinerea ambelor excepţii, apelantul-pârât B. a invocat argumente juridice vizând pertinenţa dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, care astfel cum s-a reţinut anterior, nu îşi găsesc aplicabilitatea în cauză.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa de apel a apreciat critica apelantului ca fiind într-o anumită măsură întemeiată, fără ca această împrejurarea să fie de natură a schimba însă legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate. S-a constatat că este întemeiat argumentul apelantului în sensul că în mod greşit instanţa a acordat eficienţă juridică dispoziţiilor art. 969 C. civ., întrucât între părţile litigante nu a fost încheiat niciun contract. În plus, s-a reţinut că acest text de lege nici nu a fost invocat de către intimata-reclamantă prin cererea de chemare în judecată, aplicarea sa fiind străină de natura litigiului.

În fapt, izvorul juridic al pretenţiilor astfel cum este identificat şi în motivarea în drept a cererii de chemare în judecată este reprezentat de disp. art. 43, art. 1073-1075 C. civ., respectiv art. 1522-1535 N.C.C.

Obligaţia accesorie de plată a dobânzilor legale pentru plata cu întârziere a sumelor reprezentând contravaloarea transporturilor efectuate de către intimata-reclamantă SN A. SA decurge din dispoziţiile art. 2 şi 3 din O.G. nr. 9/2000, respectiv art. 2 şi 3 din O.G. nr. 13/2011, precum şi art. 43, art. 1073-1075 C. civ., respectiv art. 1522-1535 N.C.C. Izvorul obligaţiei principale de plată nu trebuie să fie în mod necesar numai contractul, ci poate fi şi legea. În acest sens, prevederile art. 1535 N.C.C. prevăd expres că în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii în cuantumul prevăzut de lege, fără a fi nevoit să facă dovada unui prejudiciu. De asemenea, art. 43 C.com. prevede că datoriile comerciale lichide produc dobânzi de drept din ziua în care acestea devin exigibile, fără a diferenţia în funcţie de izvorul datoriei, respectiv legal sau contractual.

În ceea ce priveşte destinatarul obligaţiei de plată a debitului principal şi inclusiv a obligaţiei de plată a accesoriilor reprezentate de dobânzi, contrar susţinerilor apelantului acesta este chiar B.

Pentru a concluziona în acest sens, instanţa de apel a avut în vedere procedura de decontare prevăzută la art. 29-33 H.G. nr. 2403 din 21 decembrie 2004. Astfel, s-a reţinut că operatorul de transport va întocmi deconturi lunare centralizatoare, pe care le va transmite Direcţiei generale economice şi buget din cadrul B., D., o singură dată pe lună, până la data de 15 a fiecărei luni pentru luna expirată. După verificarea deconturilor până la data de 20 a lunii în care au fost primite, B., D. - Direcţia generală economică şi buget va întocmi documentaţia pentru solicitarea şi obţinerea vizei controlorului delegat al C., în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente. După aprobarea finanţării şi primirii creditelor bugetare de la C., Direcţia generală economică şi buget din cadrul B., D. va efectua viramente către operatorii de transport feroviar, rutier sau naval, cu încadrarea în limitele aprobate pentru această destinaţie prin bugetul de stat al B., D.

Independent de formalităţile care cad în sarcina apelantului B. cu privire la efectuarea demersurilor necesare pentru obţinerea fondurilor necesare plăţilor, în fapt debitorul obligaţiei de plată este chiar apelantul-pârât. Pe de altă parte, s-a reţinut că apelantul nici nu a probat că ar fi efectuat plata la termen a decontului, culpa sa fiind prezumată cât timp nu a dovedit o cauză exoneratoare de răspundere, datorând dobânzile calculate conform O.U.G. nr. 9/2000, respectiv O.G. nr. 13/2011, fiind expusă de către intimata-reclamantă modalitatea de calcul, care de altfel nici nu a fost contestată. Contrar aserţiunilor apelantului, prima instanţă nu a reţinut că nu ar fi fost efectuată plata deconturilor ci că aceasta ar fi fost efectuată cu întârziere, concluzie în urma căreia a fost admisă cererea de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte cauza exoneratoare de răspundere privind lipsa creditării apelantului cu sumele necesare din buget, curtea de apel a apreciat că în mod corect prima instanţă a reţinut că nu poate fi acordată eficienţă juridică corespunzătoare în sensul pretins de către apelant. Lipsa creditării cu sumele de bani necesare, respectiv întocmirea documentaţiei pentru solicitarea şi obţinerea vizei controlorului delegat al C., în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente reprezintă o obligaţie a cărei neîndeplinire este imputabilă exclusiv apelantului B. În speţă, acesta nu a probat întocmirea la timp a documentaţiei necesare pentru deschiderea de către C. a creditelor bugetare, astfel încât pasivitatea sa a fost sancţionată în mod corespunzător.

S-a mai reţinut că adresele la care apelantul face referire în dezvoltarea motivelor de apel şi care au fost anexate cererii nu probează faptul că acesta şi-ar fi îndeplinit obligaţiile menţionate anterior.

Pe de o parte, aceste solicitări de suplimentare a bugetului nu pot avea în vedere sume de bani pe care B. le achitase anterior datelor la care s-a făcut cererea privind suplimentarea bugetului (respectiv anul 2012). S-a constatat că pretenţiile reclamantei vizează dobânda legală pentru plata cu întârziere a facturilor emise în perioada 2010-2013, iar îndeplinirea obligaţiei de plată a fost realizată de către B. în timpul exerciţiului bugetar aferent anilor 2011-2013, la un interval de câteva luni de la data emiterii fiecărei facturi.

În raport de principiile execuţiei bugetare, reglementate de art. 11 din Legea nr. 500/2002 care prevede că "veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care corespunde exerciţiului bugetar., toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv, fiind imposibil ca C. să aloce sumele prevăzute în bugetul B. pentru anul 2011, în următorul an.

Pe de altă parte, s-a constatat că adresele la care se face referire au un conţinut general, fără a fi detaliate în raport de sumele de bani pe care apelantul le datora intimatei SN A. SA şi care fac obiectul acestei cauze şi fără anexarea nici unui document justificativ astfel încât să se poată stabili o conexiune între aceste demersuri şi obiectul concret al cererii de chemare în judecată.

În concluzie, ceea ce apelantul pârât era obligat să probeze era că, odată cu primirea deconturilor de la intimatul-pârât, după verificarea acestora până la data de 20 a lunii în care au fost primite, a întocmit documentaţia pentru solicitarea şi obţinerea vizei controlorului delegat al C., în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente, precum şi faptul că această instituţie a refuzat deschiderea creditelor bugetare cu întârziere fapt care a determinat-o să achite la rândul său cu întârziere sumele datorate reclamantei. Toate aceste circumstanţe astfel cum au fost detaliate nu au fost probate, astfel încât curtea de apel a apreciat că este corectă soluţia instanţei de fond.

În aceeaşi ordine de idei, s-a reţinut că în mod corect prima instanţă a respins şi cererea de chemare în garanţie formulată de B. împotriva C., motivul de apel fiind nefondat. În susţinerea motivului de apel, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 500/2002.

Sub un prim aspect, instanţa de apel a apreciat că în mod corect prima instanţă a subliniat că între cele două părţi din cererea de chemare în garanţie există doar raporturi juridice de natură bugetară, reglementate de Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, iar acestea nu pot genera în sarcina C. o obligaţie de garanţie sau de despăgubire faţă de un alt ordonator principal de credite.

Pe de altă parte, instanţa de apel a avut în vedere şi calitatea de ordonator principal de credite a apelantului B. în sensul prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, acesta având obligaţia de a asigura în bugetul său, inclusiv sub aspectul dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi art. 22 alin. (1) din acelaşi act normativ, sumele aferente facilităţilor de călătorie acordate beneficiarilor Legii nr. 147/2000 (SN A SA fiind societate naţională cu capital integral de stat aflată sub autoritatea acestei instituţii).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 din N.C.P.C.

Recurentul - pârât reiterează criticile din apel privind greşita soluţionare a excepţiilor necompeteneţei materiale şi funcţionale a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune.

În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei materiale şi funcţionale a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, recurentul consideră că în mod neîntemeiat instanţa de apel a reţinut că determinarea competenţei instanţei se realizează în raport de temeiul juridic invocat în cererea de chemare în judecată, în limitele căruia instanţa de judecată este obligată a se pronunţa conform principiului disponibilităţii ce guvernează procedura civilă.

Susţine că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au soluţionat această excepţie cu încălcarea principiului de drept iura novit curia, potrivit căruia judecătorul nu este ţinut de textul de lege indicat de parte, el având obligaţia de a aplica acel text de lege care corespunde situaţiei de fapt calificată juridic de către parte, de a verifica cu prioritate, pertinenţa pretenţiilor prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile. Totodată, cum obligaţia principală de plată îşi are izvorul în prevederile dispoziţiilor Legii nr. 147/2000 la care face referire şi intimata reclamantă, dobânzile pretinse de intimata-reclamantă ca accesoriu al obligaţiei principale, urmează fără niciun dubiu, regimul juridic al acesteia.

În opinia recurentului, din moment ce acţiunea vizează tocmai conflictul născut din presupusa nesoluţionare în termenul legal sau refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, soluţionarea acesteia intră în competenţa instanţelor de contencios administrativ fiind incidente dispoziţiile art. 1 şi ale art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „litigiile având ca obiect pretenţii izvorâte din nesoluţionare în termenul legal a unei cereri, de către o autoritate publică, pretinse în executarea legii, se soluţionează de către instanţa de contencios administrativ competentă".

Consideră că dispoziţiile anterioare se coroborează şi cu dispoziţiile art. 2, alin (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 care definesc noţiunea de contencios administrativ ca reprezentând activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul juridic se naşte fie din emiterea sau încheierea unui act administrativ, fie din nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri fie, în fine, din refuzul nejustificat de a rezolva cererea.

Totodată, deoarece pretenţiile intimatei-reclamante sunt în contradictoriu cu recurentul, care este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 ale H.G. nr. 21/2015 privind organizarea şi funcţionarea B., cu modificările şi completările ulterioare, este evident că în speţă sunt aplicabile prevederile art. 10, alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 96, alineatul (1) C. proc. civ., potrivit cărora litigiile în care una dintre părţi este autoritate publică centrală se soluţionează, în fond, de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, în speţă, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a Curţii de Apel Bucureşti.

Un alt aspect care în opinia recurentului trebuie avut în vedere la stabilirea competenţei instanţei de judecată se referă la natura litigiului dedus judecăţii. Susţine că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 43 C. com. invocate de intimata-reclamantă. S-a solicitat să se constate că se exclude comercialitatea actelor şi operaţiunilor efectuate de minister pentru plata contravalorii serviciilor de transport feroviar prestate de intimata-reclamantă, având în vedere că acestea sunt emise în regim de autoritate, în executarea unor dispoziţii legale, că ministerul este instituţie publică finanţată integral de la bugetul de stat şi că în lipsa alocării fondurilor necesare, aceasta se află în imposibilitate de a onora obligaţiile statului care se derulează prin bugetul său. Mai mult chiar, din economia dispoziţiilor Legii nr. 147/2000, coroborate cu cele ale Normelor metodologice de aplicare ale Legii nr. 147/2000, plata contravalorii tichetelor de călătorie emise în temeiul acestei legi este condiţionată de alocarea în bugetul apelantei, de la bugetul de stat, a sumelor necesare efectuării acestei plăţi fapt ce face ca, actele şi operaţiunile inerente asigurării sumelor necesare plăţii către SN A. SA a contravalorii tichetelor de călătorie gratuită pe calea ferată utilizate de beneficiarii legii să fie emise în regim de autoritate, în executarea unor dispoziţii legale, context în care verificarea legalităţii acestora se impune a fi realizată în faţa instanţelor în specialitatea cărora intră, potrivit legii, competenţa cenzurării deficienţelor sub imperiul cărora au fost realizate astfel de acte/operaţiuni administrative.

Chiar şi raportat la dispoziţiile art. 2, lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ce definesc actul administrativ, se poate observa faptul că, în ceea ce priveşte aceste acte, legiuitorul nu a indicat dreptul substanţial ce le guvernează efectele, menţionând doar că acestea pot da naştere, modifica sau stinge raporturi juridice, latto sensu. Caracterul lor administrativ rezidă din izvorul acestora - în executarea legii, şi din calitatea emitenţilor, autorizaţi de lege în acest sens - emise de autorităţi publice, în regim de putere publică.

Arată că, faţă de cele anterior expuse, este evident că verificarea legalităţii unor asemenea acte şi operaţiuni administrative intră în sfera de competenţă a instanţelor specializate de contencios administrativ, pe baza procedurii prevăzute de Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, urmând ca instanţa, în aprecierea pertinenţei pretenţiilor astfel deduse judecăţii sale, să facă aplicarea dispoziţiilor legale ce guvernează, sub aspect substanţial, materia raportului juridic născut, modificat sau stins prin efectul actului administrativ contestat.

Mai mult decât atât, chiar şi raportat la sursa de finanţare a acestora, respectiv bugetul de stat, caracterul comercial al acestor acte şi operaţiuni se exclude de plano.

De asemenea, a reţinut instanţa de apel în mod eronat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 4 şi 56 C. com. care instituie o prezumţie de comercialitate în privinţa actelor care, deşi sunt comerciale numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, în privinţa acestui act, legii comerciale, fără a ţine cont însă că SN A. SA nu a încheiat niciun contract cu B. cu privire la pretenţiile deduse judecăţii (astfel cum impune art. 56 C. com.) şi nici nu suntem în prezenţa unor contracte sau obligaţiuni ale unui comerciant, deoarece în cauză sunt supune analizei instanţei "obligaţiuni" ale B., care este necomerciant, (motive străine de natura pricinii).

Având în vedere cele prezentate mai sus se observă că atât instanţa primului grad de jurisdicţie, cât şi instanţa de apel au apreciat în mod eronat, prin prisma unor motive străine de natura pricinii şi prin aplicarea greşită a normelor de drept material, că litigiul supus judecăţii în prezenta cauză nu se subordonează dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, şi că acesta este de natură civilă, pronunţând astfel, o hotărâre cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe.

Pentru aceste considerente, recurentul solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare, în prim grad de jurisdicţie, secţiei de contencios administrativ şi fiscal, a Curţii de Apel Bucureşti, potrivit dispoziţiilor art. 96 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, recurentul susţine că întrucât natura litigiului dedus judecăţii în prezenta cauză este unul de drept administrativ, se impune în mod firesc analizarea pretenţiilor intimatei-reclamante prin prisma dispoziţiilor aplicabile în materie, respectiv ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, context în care s-a reiterat faptul că intimata-reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile.

De aceea, apreciază faptul că pretenţiile intimatei-reclamante deduse judecaţii în speţă, au fost formulate cu nerespectarea prevederilor legale imperativ prevăzute în materia contenciosului administrativ, raţiuni pentru care se impuneau a fi respinse ca inadmisibile.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, din coroborarea dispoziţiilor art. 8, alin. (1) cu art. 11, lit. c) şi d) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, rezultă faptul că, prin nesoluţionarea cererii de decontare a facilităţilor acordate beneficiarilor Legii nr. 147/2000, intimata-reclamantă se putea adresa instanţei de contencios administrativ şi fiscal în condiţiile Legii nr. 554/2004, pentru realizarea dreptului pretins. Or, cererea de chemare în judecată din prezenta cauză a fost promovată la data de 20 februarie 2014, cu depăşirea cu mult a termenelor prevăzute de legea contenciosului administrativ.

Ca urmare, faţă de pretenţiile intimatei-reclamante cu privire la acordarea dobânzii legale aferente perioadei decembrie 2010 - septembrie 2013, având în vedere dispoziţiile art. 11, alin. (1), lit. c) din Legea contenciosului administrativ, se impunea admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în consecinţă, respingerea acţiunii ca prescrisă.

Pe fondul cauzei, recurentul a învederat inexistenţa unei dispoziţii legale, prevăzută de actele normative incidente raportului juridic dedus judecăţii, care să statueze că obligaţiile băneşti reclamate în contradictoriu cu B. sunt purtătoare de dobânzi.

Astfel, dobânda legală pretinsă de intimata-reclamantă în contradictoriu cu B., a fost solicitată şi calculată în temeiul prevederilor art. 2 şi art. 3 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, cu modificările şi completările ulterioare (pentru perioada 18 februarie 2011 - 21 iulie 2011) şi în temeiul prevederilor art. 2 şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor masuri financiar-fiscale în domeniul bancar, cu modificările şi completările ulterioare (pentru perioada 19 octombrie 2011 - 23 februarie 2012, pentru anul 2012 şi pentru anul 2013).

Recurentul consideră că aceste temeiuri legale au fost reţinute, în mod corect de către instanţa de apel, însă au fost aplicate în mod eronat raportului juridic dedus judecăţii.

Susţine că este important de reţinut faptul că între B. şi SN A. SA nu a fost încheiat niciun contract (aspect reţinut în mod judicios de instanţa de apel), decontarea legitimaţiilor de călătorie fiind realizată exclusiv pe baza de deconturi centralizatoare întocmite lunar de către SN A. SA în temeiul legii.

Pe cale de consecinţă, în lipsa unor prevederi contractuale, instanţa de apel trebuia să verifice actele normative incidente, în temeiul cărora se face decontarea legitimaţiilor de călătorie în speţă (Legea nr. 147/200 şi H.G. nr. 2403/2004) şi să identifice acele dispoziţii legale care prevăd ca obligaţia principală este purtătoare de dobânzi.

Instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că legislaţia specială care reglementează raporturile juridice dintre B. şi SN A. SA şi care reprezintă totodată fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii, respectiv Legea nr. 147/2000 şi H.G. nr. 2403/2004, nu prevede obligaţia de plată a unei dobânzi sau a altor penalităţi în cazul în care există întârzieri în decontarea legitimaţiilor de călătorie.

Pe cale de consecinţă, dând eficienţă principiului specialia generalibus derogant, instanţa de apel ar fi trebuit să constate inaplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 2 şi art. 3 din O.G. nr. 9/2000 şi nici cele ale art. 2 şi art. 3 din O.G. nr, 13/2011, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile ipotezei normei de reglementare şi sa respingă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

De asemenea, recurentul a invocat lipsa culpei B. pentru plata "cu întârziere" a contravalorii deconturilor depuse de intimata-reclamantă.

Astfel, deşi în decizia recurată, instanţa de apel a declarat că a avut în vedere procedura de decontare prevăzută la art. 29-33 din H.G. nr. 2403/2004, concluzia eronată potrivit căreia B. este responsabil pentru neefectuarea plăţii "la termen" a decontului, demonstrează faptul că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită tocmai a normelor de drept material care reglementează procedura de decontare a legitimaţiilor de călătorie.

Aşadar, deşi a reţinut că obligaţia de plată a B. nu poate fi realizată decât după alocarea de către C. a fondurilor necesare efectuării plăţilor (art. 32 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 2403/2004) şi deşi B. a făcut dovada că în speţă nu era îndeplinită această condiţie suspensivă nici măcar la data introducerii cererii de chemare în judecată, în mod contradictoriu a obligat B. la plata dobânzii legale, reţinând în mod neîntemeiat culpa B. pentru plata "cu întârziere" a deconturilor depuse de intimata-reclamantă.

În contextul celor anterior expuse, consideră că este evident că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut în mod greşit culpa recurentului pentru neplata "la timp" a sumelor aferente deconturilor depuse de intimata-reclamantă.

Mai susţine că motivul pentru care sumele datorate nu au fost plătite "la termen" nu poate fi imputat B., acesta trebuind să se încadreze în fiecare an, în limita bugetului alocat la cap. 68.01 „ Asistenţă socială, alocaţii, pensii, ajutoare şi indemnizaţii", titlul „Cheltuieli materiale şi servicii" din Legea bugetului de stat.

Faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002, coroborate cu cele ale art. 2, lit. e) şi f) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea C., respectiv cu cele ale Legii bugetului de stat nr. 11/2010, ale legii bugetului de stat nr. 286/2010, ale Legii bugetului de stat nr. 295/2011, ale Legii bugetului de stat nr. 5/2013, C. este entitatea care asigură administrarea bugetului de stat, fiind singurul în măsura să asigure sursa de finanţare a pretenţiilor intimatei-reclamante, învederează instanţei de recurs faptul că, contravaloarea deconturilor depuse de intimata-reclamanta pentru anii 2010-2013, rezultată din aplicarea legislaţiei privind facilităţile acordate anumitor persoane pe calea ferată, a fost achitată la data la care bugetul B. a fost creditat la cap. 68.01 în acest scop, chiar şi în cursul derulării litigiului.

Recurentul susţine că în condiţiile în care B. este doar un intermediar în realizarea pretenţiilor intimatei-reclamante, nu poate fi ţinut responsabil pentru plata "cu întârziere" a dreptului pretins, în condiţiile în care această obligaţie este prevăzută de lege a fi suportată din bugetul de stat.

Pentru aceleaşi considerente învederează faptul că, în speţă, nu poate fi angajată răspunderea B. întrucât, câtă vreme suma necesară acoperirii costurilor rezultate din aplicarea Legii nr. 147/2000 nu a fost aprobată în bugetul recurentului, nu poate fi reţinută culpa ministerului pentru neplata acestor obligaţii.

Aşadar, faţă de situaţia de fapt şi de drept expusă, rezultă cu evidenţă faptul că, în speţă, nu pot fi reţinute ca fiind îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a B., întrucât nu se poate reţine vinovăţia sa pentru pretinsul prejudiciu reclamat prin prezenta acţiune.

Mai arată şi faptul că, în concepţia reclamantei, pretenţiile deduse judecaţii îşi au izvorul în dispoziţiile următoarelor acte normative, pe care înţelege să le invoce în apărare: Legea nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern şi Norma metodologică de aplicare a Legii 147/2000, aprobată prin H.G. nr. 2403/2004.

Susţine faptul că B. efectuează plata către toţi operatorii de transport în ordinea cronologică în care aceştia au depus la B. deconturile aferente în baza legilor de acordare a facilităţilor pentru transportul intern, cu încadrarea în bugetul aprobat.

Mai mult chiar, B. nu poate solicita C. deschidere de credite bugetare fără să existe sume disponibile a fi deschise în bugetul cap. 68 ianuarie, la nivelul trimestrului şi lunii chiar dacă deconturile depuse de societăţile de transport sunt corect întocmite şi îndeplinesc condiţiile solicitării de credite deoarece, procedura de aprobare a deschiderilor de credite la nivelul ordonatorului principal de credite (B.) impune existenţa vizelor Control Financiar Preventiv propriu şi Control Financiar Preventiv delegat. Vizele respective nu se acordă decât după verificarea prevederilor bugetare disponibile a fi deschise din bugetul aprobat. Deci aceste operaţiuni obligatorii nu se pot efectua în cazul anterior menţionat.

Raportat la pretenţiile intimatei-reclamante, arată că B. nu poate fi ţinut responsabil pentru neplata dreptului pretins la termen deoarece, în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile în materie, activitatea recurentului - pârât este finanţată exclusiv de la bugetul de stat iar, în lipsa alocării fondurilor necesare, acesta se află în imposibilitatea onorării obligaţiilor statului ce se derulează prin bugetul său. Rezultă astfel că plata contravalorii tichetelor de călătorie emise în temeiul Legii nr. 147/2000 este condiţionată de alocarea în bugetul ministerului a sumelor de bani necesare.

Astfel cum rezultă din ordinele de plată depuse la dosarul cauzei, contravaloarea deconturilor depuse de către intimata-reclamantă în aplicarea legislaţiei privind facilităţile acordate anumitor categorii sociale, a fost achitată la data la care bugetul B. a fost creditat în acest scop şi în măsura în care au fost alocate sume cu această destinaţie.

Nu în ultimul rând subliniază faptul că B. a efectuat în mod repetat demersuri la C. pentru alocarea sumelor necesare plaţii sumelor cuvenite transportatorilor, în speţă şi intimatei-reclamante.

Sub acest aspect, reiterează demersurile întreprinse de B. în vederea asigurării sursei de finanţare necesare pentru achitarea contravalorii deconturilor depuse de intimata-reclamantă în temeiul Legii nr. 147/2000 şi a Normei metodologice.

Astfel, afirmaţiile instanţei de apel din cuprinsul deciziei recurate, că B. nu a susţinut şi probat demersurile făcute pe lângă C. în vederea obţinerii în timp util a sumelor necesare pentru efectuarea către SN A. SA a decontărilor prevăzute de Legea nr. 147/2000, sunt complet eronate, fiind contrazise de actele depuse la dosar.

Altă critică se referă la faptul că instanţa de apel a reţinut în mod neîntemeiat că B. nu a contestat modalitatea de calcul a dobânzilor pretinse.

Cu privire la modalitatea de calcul a dobânzilor, arată că raportat la dispoziţiile legale incidente (Legea nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern şi Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 147/2000, aprobată prin H.G. nr. 2403/2004), facturile pe care intimata-reclamantă le-a invocat în dovedirea pretenţiilor sale, nu pot face dovada nici cu privire la existenţa creanţei şi nici cu privire la întinderea acesteia (obligaţia principală), cu consecinţă asupra existenţei şi a modului de calcul a dobânzii legale pretins datorate.

Mai mult decât atât, în facturile întocmite de intimata-reclamantă, la rubrica cumpărător a fost trecut B., însă, solicită să se aibă în vedere faptul că recurentul nu este beneficiarul niciunui serviciu prestat de SN A. SA.

În contextul celor expuse, rezultă faptul că facturile emise de intimata-reclamantă sunt lipsite de orice suport legal sau convenţional, fiind străine raportului juridic dedus judecăţii, aspecte ignorate atât de instanţa de fond cât şi de instanţa de apel.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 29 şi următoarele din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 147/2000, aprobată prin H.G. nr. 2403/2004, B., prin Direcţia economică şi administrativ, nu plăteşte facturi ci deconturi întocmite conform normelor menţionate.

Prin urmare, nu există o dată fixă de la care să se poată calcula eventuale penalizări, iar prevederea legală stipulează că plata deconturilor se face în limita aprobată prin buget.

De aici rezultă în mod evident că legislaţia aplicabilă speţei nu prevede un termen până la care ministerul trebuie să achite sumele respective şi pe cale de consecinţă, nici nu poate fi vorba de dobânzi sau penalităţi de întârziere, cu atât mai mult cu cât nici legislaţia şi nici părţile nu au prevăzut un cuantum al acestora.

Pe cale de consecinţă, întrucât potrivit prevederilor legale incidente, B. plăteşte contravaloarea deconturilor depuse de intimata-reclamantă şi nu contravaloarea unor facturi, astfel cum în mod eronat a apreciat instanţa de apel, nu există nicio dată fixă de la care să se poată calcula eventuale dobânzi şi penalizări. Mai mult chiar, prevederile legale aplicabile menţionează că plata deconturilor se face în limita aprobată în buget.

Sub acest aspect trebuie făcută distincţia între: obligaţia B. de a întocmi documentaţia pentru solicitarea şi obţinerea vizei controlorului delegai al C. în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente, obligaţie ce trebuie îndeplinită până la data de 20 a lunii în care au fost primite deconturile; obligaţia de a efectua viramentele, obligaţie ce se îndeplineşte după primirea creditelor bugetare de la C., fără a fi prevăzută o dată certă la care această obligaţie urmează a fi executată.

Ca urmare, rezultă că obligarea recurentului la plata dobânzilor nu este deloc fundamentată pe de o parte iar, pe de altă parte, nu există niciun temei pentru stabilirea cuantumului dobânzilor pretinse la nivelul solicitat de intimata-reclamantă. Pe cale de consecinţă, B. nu este de acord şi nu recunoaşte sumele solicitate ca dobândă pentru plata "cu întârziere" a deconturilor. Dobânda calculată pentru plata "cu întârziere" a deconturilor nu poate fi plătită deoarece în legea bugetului de stat precum şi în art. 31 şi 32 din H.G. nr. 2403/2004 de aplicare a Legii nr. 147/2000, nu există fundamentate şi deci prevăzute sume cu această destinaţie.

Aceste aspecte au fost învederate şi în faţa instanţei de apel, însă în cuprinsul deciziei recurate, în mod cu totul superficial se limitează să consemneze că B. nu a contestat cuantumul sumei pretinse de SN A. SA cu titlu de dobândă, ceea ce este în mod fundamental eronat.

În contextul celor menţionate, obligarea B. la plata sumelor reprezentând dobânda legală apare ca netemeinică.

De asemenea, nu în ultimul rând, critică hotărârea instanţei de apel cu privire la respingerea cererii formulată de B., în temeiul art. 72 şi urm. C. proc. civ., privind cererea B. de chemare în garanţie a C., pentru a fi obligat la plata către B., adică la creditarea bugetului B., cu valoarea pretenţiilor deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată, în situaţia admiterii cererii de în judecată formulată de SN A. SA, respectiv la plata către B. a sumei de 2.990.630,19 lei reprezentând dobânda legală şi la plata către B. a cheltuielilor ocazionate cu acest litigiu.

Având în vedere dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 147/2000, care prevăd că "cheltuielile care decurg din aplicarea acestei legi se suportă din bugetul de stat", coroborate cu cele ale art. 19 din Legea finanţelor publice nr. 500/200, şi cele ale art. 1, alin. (2), literele e) şi f) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea C., C. va aloca din bugetul de stat sumele necesare pe baza cererilor de deschidere bugetară aferentă deconturilor primite de la B., prin Direcţia Economică şi Administrativ.

În acest sens menţionează faptul că, aşa cum rezultă şi din adresele depuse la dosar, B. şi-a îndeplinit obligaţia de a întocmi cererea de deschidere bugetară aferentă deconturilor primite de la intimata-reclamantă, astfel cum este prevăzut în art. 31 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 147/2000, aprobată prin H.G. nr. 2403/2004.

Prin urmare, având în vedere atribuţiile C. privind elaborarea proiectului bugetului de stat, a legii bugetului de stat şi raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum şi proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare, rezultă cu evidenţă faptul că C. este instituţia, care, prin prerogativa previzionării bugetului, este abilitată de lege să disponibilizeze sumele reprezentând cuantumul pretenţiilor deduse judecăţii, în condiţiile în care acestea vor fi admise.

Având în vedere faptul că B. doar a intermediat realizarea pretenţiilor deduse judecăţii, iar C. gestionează, potrivit legii, bugetul de stat, solicită instanţei de recurs casarea deciziei recurate şi admiterea cererii de chemare în garanţie a C.

Intimata-reclamantă SN A SA şi intimatul-intervenient C. au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi de susţinerile din întâmpinări, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de solicitarea reclamantei SN A SA de obligare a pârâtului B. la plata sumei de 2.990.630,19 lei reprezentând dobânda legală calculată pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată, prestate de reclamantă în baza legitimaţiilor de călătorie cu reducere de 50%, beneficiarilor Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, în perioada decembrie 2010- septembrie 2013, în baza biletelor speciale de călătorie.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Recurentul critică decizia pronunţată de curtea de apel, în ce priveşte respingerea excepţiei necompetenţei materiale şi funcţionale a Tribunalului Bucureşti, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că s-a reţinut greşit că obiectul cererii de chemare în judecată este constituit din obligaţii rezultate dintr-un contract comercial, câtă vreme acestea îşi au izvorul în lege, în cauză nu au aplicabilitate dispoziţiile art. 43 C. com., iar calitatea de societate comercială a intimatei-reclamante nu are nicio relevanţă, fiind evident că, prin aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în speţă, respectiv a dispoziţiilor art. 96 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 10 din Legea nr. 554/2004, competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă aparţinea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi nu Tribunalului Bucureşti.

Această critică nu este fondată, întrucât instanţele care s-au pronunţat în cauză au reţinut judicios că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe un drept patrimonial de natură comercială, născut în baza unui contract de transport de persoane, dintr-o faptă de comerţ obiectivă şi anume, din prestarea unor servicii de transport pentru beneficiarii biletelor speciale de călătorie a căror contravaloare este susţinută de la bugetul de stat, în temeiul dispoziţiilor art. 31 din Norma Metodologică, anexă la H.G. nr. 2403/2004 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000, potrivit cărora: „după verificarea deconturilor până la data de 20 ale lunii în care au fost primite, B., D. - Direcţia generală economică şi buget va întocmi documentaţia pentru solicitarea şi obţinerea vizei controlorului delegat al C., în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente.”

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului formulate sub acest aspect, se constată că, în cauză, s-a reţinut corect obiectul cererii cu care reclamanta a investit instanţa de judecată, precum şi aplicabilitatea temeiurilor de drept pe care aceasta le-a invocat, în virtutea principiului disponibilităţii, respectiv art. 1073-1075 C. civ., art. 1522-1535 N.C.C. şi art. 43 C. com., cât şi a dispoziţiilor art. 4 şi art. 56 C. com., care instituie o prezumţie relativă de comercialitate referitoare la toate actele şi operaţiunile unui comerciant, în sensul că „dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi comercianţii sunt supuşi, în ce priveşte acest act, legii comerciale.”

Tot corect s-a apreciat şi că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004, întrucât aşa cum rezultă din cele mai sus arătate, reclamanta nu şi-a întemeiat pretenţiile pe aceste dispoziţii legale şi nu a invocat vătămarea drepturilor sale sau a unor interese legitime printr-un act administrativ, ci a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.990.630,19 lei cu titlu de dobândă legală datorată pentru neplata în termen a contravalorii biletelor emise în baza Legii nr. 147/2000, prin invocarea temeiurilor de drept, considerate corect aplicabile.

De asemenea, nu poate fi primită trimiterea recurentului la prevederile art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, atâta timp cât prin aceste dispoziţii legale este reglementată competenţa judecării unor litigii distincte cauzei de faţă (litigii privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei şi litigii privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei).

Prin urmare, excepţia necompetenţei materiale şi funcţionale a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a făcut obiectul examinării de către instanţă, iar hotărârea a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, cât şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

De altfel, se poate observa fără dubii că instanţa de apel a motivat detaliat decizia pronunţată, analizând criticile formulate în apel, argumentând motivele pentru care litigiul suspus judecăţii nu se subordonează dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, întrucât în raport de obiectul pretenţiei şi temeiul juridic invocat Legea nr. 147/2000 are natura unei cereri în despăgubiri, suma pretinsă fiind egală cu dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 9/2000.

Repararea pagubei cauzate, solicitată pe cale separată, în situaţia inexistenţei unei hotărâri judecătoreşti a instanţei de contencios administrativ prin care să se stabilească culpa autorităţii, nu mai poate fi obţinută pe calea contenciosului administrativ, context în care se aplică regulile procesuale de drept comun şi nu cele speciale, din materia contenciosului administrativ.

În consecinţă, în ce priveşte această primă critică formulată de recurent, se concluzionează că instanţele au reţinut corect natura comercială a acestui litigiu şi au stabilit judicios că, având în vedere valoarea obiectului cererii de peste 200.000 lei, competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă aparţinea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, respingând excepţia de necompetenţă materială şi funcţională a acestei instanţe, invocată de pârât.

Criticile vizând soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a inadmisibilităţii acţiunii, astfel cum au fost argumentate pe dispoziţiile art. 8 şi art. 11 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ sunt nefondate, în condiţiile în care, în cauză, s-a stabilit natura comercială a raporturilor juridice stabilite de părţi în temeiul Legii nr. 147/2000, raporturi în cadrul cărora pârâtul B. nu acţionează în regim de putere publică, deoarece obligaţia sa legală de a deconta diferenţele de tarif pentru serviciile de transport prestate de reclamantă, agent economic, în temeiul Legii nr. 147/2000 nu implică emiterea unui act administrativ în sensul legii contenciosului administrativ, ci aplicarea regulilor procesuale de drept comun.

Nici criticile vizând fondul cauzei formulate de recurent prin invocarea dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate, susţinerile recurentului formulate sub acest aspect neputând fi primite.

Instanţele devolutive au stabilit corect că obligaţia B. de plată a contravalorii tichetelor de călătorie, precum şi obligaţia accesorie de plată a dobânzilor legale pentru plata cu întârziere a sumelor reprezentând contravaloarea transporturilor efectuate de către SN A. SA îşi au izvorul în lege, respectiv Legea nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pe transportul intern pe calea ferată şi normele metodologice de aplicare, potrivit cărora diferenţele de tarif se suportă de la bugetul de stat şi se recuperează de agentul economic care a efectuat transportul, în condiţiile art. 29-33 din H.G. nr. 2403/2004 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 147/2000, prin întocmirea de deconturi lunare depuse la B. care, după solicitarea vizei controlorului delegat al C. şi primirea creditelor bugetare, va efectua viramentele operatorilor de transport feroviar.

Astfel, după primirea deconturilor, recurentul B. avea obligaţia conform dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi art. 22 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 să întocmească toată documentaţia necesară şi să înainteze cererea de deschidere a creditelor bugetare aferente, intimatului C.

De aceea, B. îi revine în exclusivitate îndatorirea realizării drepturilor prevăzute de actele normative în materie, obligaţia de plată născându-se în sarcina C. abia la data bugetării B. cu contravaloarea serviciilor de transport pe căile ferate române subvenţionate.

Cum această obligaţie de plată izvorâtă din lege a fost executată cu întârziere pentru perioada de referinţă decembrie 2010 - septembrie 2013, fapt necontestat de către recurent, devin aplicabile dispoziţiile art. 1535 N.C.P.C. şi art. 43 C. com. deoarece pentru reclamanta, societate comercială cu capital de stat care are ca obiect de activitate transportul feroviar, creanţa sa are natură comercială.

În sfârşit, Înalta Curte constată că această obligaţie legală cu caracter patrimonial izvorât din lege este supusă regimului general al obligaţiilor reglementat de C. civ. de la 1864 - Cartea a III-a, respectiv ansamblului de norme comune tuturor obligaţiilor, cu respectarea regulilor speciale din actele normative susmenţionate, iar faptul că în Legea nr. 147/2000 şi în normele de aplicare nu se menţionează obligarea la plata de dobânzi sau penalităţi pentru achitarea cu întârziere a sumelor datorate de B., nu este de natură să impună concluzia inexistenţei sancţiunii, aşa cum susţine recurentul, deoarece se aplică regulile generale în materia obligaţiilor prevăzute în C. civ., care constituie dreptul comun.

Prin urmare, cum obligaţia de plată a contravalorii tichetelor de călătorie emise în temeiul Legii nr. 147/2000 pentru perioada de referinţă decembrie 2010 - septembrie 2013 a fost executată de recurentul-pârât B. cu întârziere, în mod legal, ambele instanţe au aplicat dispoziţiile art. 43 C. com., ale art. 2, 3 din O.G. nr. 9/2000 şi ale art. 2 şi 3 din O.G. nr. 13/2011, obligând pârâtul la plata dobânzii legale pentru plata cu întârziere a sumelor datorate intimatei-reclamante.

De asemenea, în mod legal, curtea de apel a reţinut că obligaţia de plată în sarcina recurentului - pârât rezultă din dispoziţiile art. 28-33 din Norma metodologică, anexă la H.G. nr. 2403/2004 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000, potrivit cărora: „diferenţa dintre tariful stabilit pentru călătoriile pe calea ferată cu trenuri personale, cu trenuri accelerate fără regim de rezervare sau cu trenuri rapide, clasa a II-a, cu mijloace auto sau cu navele de călători clasa a II-a şi suma încasată de la pensionari se suportă din bugetul de stat, care se recuperează de agentul economic care a efectuat transportul, conform prezentelor norme metodologice.”

Din probatoriul administrat în cauză, care nu mai poate fi reevaluat în recurs, instanţa de apel a stabilit cu justeţe faptul că recurentul - pârât B. nu a făcut dovada că a respectat procedura de decontare prevăzută de normele metodologice evocate.

Lipsa creditării cu sumele de bani necesare, de care se prevalează recurentul B., reprezintă o obligaţie a cărei neîndeplinire este imputabilă exclusiv acestuia, întrucât are obligaţia întocmirii la timp a documentaţiei necesare pentru deschiderea de către C. a creditelor bugetare, astfel încât pasivitatea sa a fost sancţionată în mod corespunzător. De aceea, rolul B. nu poate fi limitat doar la intermedierea unor fonduri ale bugetului de stat, aşa cum susţine în mod eronat recurentul.

Întrucât B. şi-a îndeplinit cu întârziere obligaţiile care îi reveneau în calitate de ordonator principal de credite, evident că C. a asigurat cu întârziere fondurile necesare satisfacerii creanţelor reclamantei, aşa încât culpa recurentului-pârât, nu poate fi transferată în sarcina intimatului-chemat în garanţie.

Totodată, contrar susţinerilor recurentului - pârât, instanţa de apel a aplicat în mod corect prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice şi ale H.G. nr. 34/2009, acte normativ care reglementează organizarea şi funcţionarea C., statuând faptul că responsabilitatea acestuia priveşte numai faza de proiect bugetar.

De aceea, motivul invocat de recurent vizând imposibilitatea B. de a efectua în termen plăţile întrucât această instituţie trebuia să se încadreze în fiecare an, în limita bugetului alocat la cap. 68.01 „Asistenţă socială, alocaţii, pensii, ajutoare şi indemnizaţii”, titlul „Cheltuieli materiale şi servicii” din Legea bugetului de stat este neîntemeiat, în condiţiile în care prevederea acestor sume în bugetul propriu al B. este o obligaţie care îi revine în exclusivitate acestuia.

În ce priveşte motivul de recurs circumscris soluţionării greşite a cererii de chemare în garanţie a C., criticile recurentului întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice nu impun concluzia acestuia în sensul că cererea de chemare în garanţie este întemeiată pe obligaţia legală a C. de alocare a sumelor necesare achitării deconturilor depuse de agenţii economici transportatori.

Potrivit dispoziţiilor cuprinse în Secţiunea a II-a din Legea nr. 500/2002 referitoare la competenţe şi responsabilităţi în procesul bugetar, principalele atribuţii ale C. în domeniul finanţelor publice constau în pregătirea proiectelor legilor bugetare anual, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului anual de execuţie.

Proiectele legilor bugetare anuale se întocmesc de C. pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate de ordonatorii principali de credite care sunt obligaţi să furnizeze toate documentele care au stat la baza fundamentării proiectelor de buget anuale.

Prin urmare, din prevederile legale susmenţionate rezultă obligaţia B., în calitate de ordonator principal de credite, de a-şi previziona necesarul de cheltuieli pentru îndeplinirea obligaţiilor patrimoniale stabilite de lege în sarcina sa.

Nu se poate face abstracţie de calitatea de ordonator principal de credite a recurentului B. în sensul prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, acesta având obligaţia de a asigura în bugetul său, inclusiv sub aspectul dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi art. 22 alin. (1) din acelaşi act normativ, sumele aferente facilităţilor de călătorie acordate beneficiarilor Legii nr. 147/2000.

Astfel, în măsura în care sumele datorate agenţilor de transport feroviar în perioada de referinţă nu au fost incluse în fundamentarea proiectelor de buget de către B. în calitate de ordonator de credite, nealocarea acestor sume de la bugetul de stat nu poate fi imputată C., cum în mod greşit susţine recurentul, motiv pentru care, cererea de chemare în garanţie a fost în mod legal respinsă, fiind evident că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 72 şi urm. din N.C.P.C., deoarece în speţă nu există o obligaţie de garanţie ce ar putea fi stabilită în sarcina acestui minister, pentru a atrage aplicabilitatea acestor dispoziţii legale.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 6 şi 8 ale art. 488 C. proc. civ. invocate de recurentul-pârât B., în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 496 alin. (1) N.C.P.C., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei civile nr. 383 din 12 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei civile nr. 383 din 12 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2016.