Validity of contractual suretyship embedded in corporate resolution and prepayment requirement for judicial tax

Decizia nr. 1016/2015

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 5836 din 25 septembrie 2013 pronunţată în Dosarul nr. x/3/2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului A., a fost respinsă cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, prin administrator C., pentru lipsa capacităţii de folosinţă a acesteia, a fost admisă în parte cererea, astfel cum a fost precizată, a fost obligat pârâtul A. să plătească reclamantului suma de 152.040,22 RON reprezentând împrumut nerestituit de debitorul principal, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, calculată începând cu data formulării cererii 30 martie 2011 şi până la achitarea integrală a debitului. Totodată, au fost respinse pretenţiile formulate în contradictoriu cu pârâtul C. ca neîntemeiate şi a fost obligat pârâtul A. să plătească reclamantului suma de 4.656,80 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie tribunalul a reţinut că între SC B. SRL, în calitate de împrumutat, şi reclamantul D., asociat în cadrul societăţii pârâte, în calitate de împrumutător, au fost încheiate două contracte de împrumut, la data de 09 martie 2010, respectiv 06 mai 2010, în sumă de 40.000 RON, respectiv 112.040,22 RON.

Scadenţa obligaţiei de restituire a fost stabilită, pentru primul contract, cel mai târziu la data de 30 iunie 2010, iar pentru al doilea contract, cel mai târziu la data de 30 decembrie 2010.

S-a mai reţinut că SC B. SRL a fost reprezentată la semnarea convenţiilor de către pârâtul A.

Ulterior, la data de 14 mai 2010, în cadrul Adunării Generale Extraordinare a Asociaţilor B. SRL, reclamantul a cesionat pârâtului A. 10 părţi sociale, reprezentând 50% din capitalul social, astfel cum rezultă din hotărârea adoptată.

În cadrul înscrisului în care s-a materializat hotărârea nr. 1 din 14 mai 2010, se menţionează, la secţiunile III şi V, că se confirmă faptul că D. „a creditat SC B. SRL, reprezentată de către A., în calitate de administrator, cu suma totală de 152.040,22 RON (echivalentul a 36.400 euro, la curs de 1 euro - 4,7 RON) [...], urmând ca B. SRL, reprezentată de domnul A., în calitate de administrator, se obligă ca, în solidar cu domnul A., să respecte contractele de creditare care au fost înregistrate în contabilitatea societăţii şi, după încheierea contractului de cesiune, să ramburseze creanţa către domnul D., în sumă totală de 36.400 euro până cel mai târziu la 1 ianuarie 2011”.

Din certificatul constatator eliberat de O.R.C.T.B. la data de 14 ianuarie 2013, a rezultat că, ulterior, structura societăţii s-a modificat, în sensul că unic asociat a devenit pârâtul C., iar faţă de societate a fost deschisă procedura insolvenţei, fiind desemnat lichidator judiciar E. IPURL.

S-a constatat că prin sentinţa nr. 11598 din 13 noiembrie 2012, irevocabilă prin nerecurare la data de 17 aprilie 2013, s-a dispus închiderea procedurii de insolvenţă împotriva societăţii debitoare B. SRL, precum şi radierea societăţii din Registrul Comerţului.

La data de 11 septembrie 2014 instanţa a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a B. SRL, dat fiind că, prin capacitate procesuală de folosinţă se înţelege aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual, iar potrivit art. 41 alin. (1) C. proc. civ., „orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată”. Per a contrario, nu poate fi parte într-un proces civil acea persoană care nu are capacitatea procesuală de folosinţă.

De asemenea, s-a arătat că potrivit art. 40 din Decretul nr. 31/1954 persoana juridică încetează prin dizolvare.

Din economia dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 a rezultat că radierea se dispune ca urmare a închiderii procedurii de lichidare sau atunci când dizolvarea nu este urmată de lichidare.

Faţă de cele dispuse prin sentinţa mai sus menţionată rezultă că, în urma radierii, societatea pârâtă a încetat să existe, aceasta nemaifiind un subiect de drept.

Lipsa capacităţii de folosinţă în sens material determină şi lipsa capacităţii de folosinţă în sens procesual.

Având în vedere admiterea excepţiei, cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL a fost respinsă pentru lipsa capacităţii de folosinţă a acesteia.

În privinţa cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul A., în nume propriu, s-a reţinut că acesta a formulat apărări atât în plan procesual cât şi în plan material, apărări a căror rezolvare depinde de natura juridică a actului reprezentat de hotărârea nr. 1 din 14 mai 2010.

Astfel, s-a constatat că pârâtul nu contestă în niciun mod conţinutul acestuia, ba chiar a arătat în faţa instanţei, cu ocazia concluziilor asupra fondului, că între cei doi asociaţi a intervenit o tranzacţie.

Din interpretarea gramaticală a înscrisului a rezultat că, deşi acesta se intitulează hotărâre a Adunării Generale Extraordinare a Asociaţilor, el cuprinde nu numai voinţa asociaţilor cu privire la viaţa societăţii (cesiunea părţii sociale, confirmarea existenţei împrumutului acordat de reclamant), ci cuprinde şi manifestarea de voinţă a pârâtului A. de a se obliga în nume propriu în cadrul raportului juridic generat de cele două contracte de împrumut.

Această concluzie a rezultat din folosirea, pe tot parcursul înscrisului, a distincţiei neechivoce între cele două calităţi ale pârâtului A., respectiv administrator, reprezentant al societăţii comerciale, şi persoană fizică ce acţionează în nume propriu, care se obligă în solidar cu societatea să ramburseze creanţa.

Din această perspectivă a fost apreciată ca a fi relevantă secţiunea V, redactată cu acurateţe juridică în ceea ce priveşte menţionarea pârâtului A., în cadrul aceluiaşi paragraf, ca reprezentant şi ca subiect de drept distinct. Această menţiune nu a putut fi declarată ca lipsită de relevanţă juridică, deoarece se opune regula interpretării utile, consacrate de art. 978 C. civ.: „când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce niciunul”.

Prin urmare, s-a reţinut că înscrisul analizat nu consacră exclusiv voinţa societară (aceea a părţilor, în calitate de asociaţi), ci şi o nouă convenţie, grefată pe raportul juridic generat de contractele de împrumut încheiate între reclamant şi societate; existenţa noii convenţii este dată de două elemente esenţiale şi anume, asumarea obligaţiei de plată de către A. în nume propriu (instituită în termeni expreşi, aşa cum s-a arătat mai sus) şi stabilirea unei noi scadenţe, pentru întreaga sumă împrumutată, respectiv 01 ianuarie 2011.

Aşadar, a indicat tribunalul, înscrisul analizat are dublă natură, respectiv hotărârea Adunării Generale, dar şi convenţie distinctă, care generează un raport de fidejusiune convenţională (pârâtul garantând restituirea unui împrumut primit exclusiv de către societatea comercială), raport stipulat expres, în concordanţă cu dispoziţiile art. 1655 C. civ.: „fidejusiunea trebuie să fie expresă şi nu se poate întinde peste marginile în care s-a contractat obligaţia”.

Conchizând, s-a reţinut că ceea ce produce efecte juridice faţă de pârâtul A. în nume propriu nu este hotărârea A.G.E.A. adoptată, referitoare la cesiunea părţilor sociale, ci convenţia nouă, încheiată între părţile persoane fizice în scopul ajungerii la o tranzacţie cu ocazia dobândirii de către pârâtul A. a calităţii de asociat unic, aşa cum a arătat acesta în timpul procesului.

S-a mai adăugat că nu există nicio interdicţie legală sau de altă natură care să oprească părţile unei convenţii a redacta înscrisul ad probationem în forma pe care o apreciază aceştia, inclusiv în forma unui înscris mai cuprinzător, care conţine, cum este cazul în speţă, şi o hotărâre A.G.E.A.

Faţă de cele reţinute, instanţa a constatat că există un temei pentru care cererea de chemare în judecată să poată fi formulată în contradictoriu cu pârâtul A., reclamanta producând un înscris constatator al unei convenţii asumate de acesta în nume propriu.

Pentru aceste motive instanţa a apreciat că reclamantul a justificat calitatea procesuală pasivă a pârâtului A., sens în care excepţia invocată de acesta din urmă a fost respinsă ca neîntemeiată.

Cu referire la necesitatea parcurgerii formalităţii punerii în întârziere, instanţa a reţinut că obligaţia ce se pretinde a fi executată de către pârâtul A. are caracter comercial, aceasta având drept obiect garantarea unei obligaţii comerciale (restituirea împrumutului de către o societate comercială).

Or, potrivit art. 43 C. com. (aplicabil raportului juridic dedus judecăţii), datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile, astfel încât debitorul este de drept în întârziere.

Oricum, se adăugă, introducerea cererii de chemare în judecată este una dintre formele de punere în întârziere prevăzute de art. 1079 C. com., astfel încât această apărare a pârâtului nu poate fi reţinută.

Având în vedere considerentele expuse anterior, cu privire la existenţa convenţiei care generează raportul de fidejusiune, constatând că obligaţia nu a fost executată de debitorul principal şi nici nu mai poate fi executată de acesta (societatea fiind radiată), în considerarea art. 969 şi art. 970 C. civ. de la 1864 (convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante şi acestea trebuie executate cu bună-credinţă), instanţa de apel a constatat existenţa, în ceea ce priveşte pe A., a obligaţiei de restituire a împrumutului.

Faţă de toate aceste considerente, pârâtul a fost obligat la restituirea sumei împrumutate, precum şi la plata dobânzii legale începând cu data formulării cererii de chemare în judecată, aşa cum a solicitat reclamantul.

În ceea ce priveşte pe pârâtul C. s-a arătat că acesta este terţ faţă de convenţiile existente în cauză, având exclusiv calitatea de asociat al persoanei juridice care, în prezent, este radiată; instanţa a apreciat că reclamantul nu a furnizat niciun temei faptic sau juridic al cererii privind obligarea acestui pârât la restituirea împrumutului, calitatea de asociat unic şi administrator al societăţii împrumutătoare până la data deschiderii procedurii insolvenţei nefiind de natură a genera o obligaţie de plată în nume propriu.

Pentru aceste motive, cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul C., a fost respinsă ca neîntemeiată.

Faţă de soluţia pronunţată, în lumina art. 274 C. proc. civ. pârâtul A., parte căzută în pretenţii, a fost obligat să plătească reclamantului suma de 4.656,80 RON, avansată de acesta din urmă cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluţii, în termenul legal, la data de 29 mai 2014, a declarat apel, pârâtul A., cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, la data de 11 iunie 2014.

La termenul de judecată de la data de 03 septembrie 2014, curtea de apel a luat în discuţie excepţia insuficientei timbrări a cererii de apel.

Prin decizia civilă nr. 542 din 03 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost anulat apelul ca insuficient timbrat.

În motivare s-a reţinut că prin rezoluţia ce însoţeşte cererea de apel din data de 11 iunie 2014, s-a pus în vedere apelantului-pârât să achite taxa judiciară de timbru în valoare de 2.220,9 RON şi să depună timbru judiciar în valoare de 2,5 RON, până la primul termen de judecată sub sancţiunea anulării cererii ca insuficient timbrată.

Apelantul-pârât a fost legal citat cu această menţiune la adresa indicată prin cererea de apel, însă nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei şi nu a prezentat dovada achitării taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, solicitând nejustificat şi fără a prezenta dovezi un nou termen pentru achitarea taxei de timbru.

În drept, taxele de timbru şi timbrul judiciar potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 modificată şi completată (aplicabilă în cauză conform art. 55 din O.U.G. nr. 80/2013) şi dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din O.G. nr. 32/1995 modificată şi completată, se datorează anticipat.

În situaţia în care taxa de timbru şi timbrul judiciar nu au fost plătite în cuantumul legal în momentul înregistrării cererii sau dacă în cursul procesului apar elemente care determină o valoare mai mare, instanţa are obligaţia să pună în vedere părţilor să achite suma datorată până la primul termen de judecată conform dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 modificată şi completată şi art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 modificată şi completată.

La data de 11 iunie 2014, curtea de apel a pus în vedere apelantului-pârât să depună dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 2.220,9 RON şi timbru judiciar în valoare de 2,5 RON, obligaţie ce nu a fost respectată.

Pe cale de consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 146/1997, precum şi pe cele ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995, neîndeplinirea acestei obligaţii atrage sancţiunea anulării apelului ca insuficient timbrat.

Împotriva deciziei civile nr. 542 din 03 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a declarat recurs pârâtul A. solicitând instanţei admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

În dezvoltarea criticilor se arată că instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu încălcarea principiului dreptului la apărare deoarece la primul termen de judecată din 03 septembrie 2014, recurentul a formulat cerere pentru lipsă de apărare, solicitând instanţei acordarea unui nou termen de judecată pentru angajarea unui apărător, în temeiul art. 156 C. proc. civ., însă instanţa de apel a ignorat această cerere procedând la anularea apelului ca netimbrat.

Susţine recurentul că principiul dreptului la apărare este unul din cele mai importante principii care guvernează desfăşurarea procesului civil, cu consacrare constituţională -art. 24 din Constituţia României. Tot astfel, una din cerinţele privitoare la un proces pentru ca el sa fie echitabil, aşa cum impune parag. 1 art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este obligaţia instanţelor de judecată de a respecta dreptul la apărare al părţilor. Noţiunea de proces echitabil presupune aplicarea şi respectarea principiului contradictorialităţii, cât şi a dreptului la apărare, iar potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să facă respectate şi să respecte el însuşi principiul dreptului la apărare şi celelalte principii ale procesului civil.

În motivarea hotărârii de anulare a apelului, instanţa a reţinut o situaţie care nu corespunde realităţii, respectiv aceea că recurentul ar fi solicitat un nou termen pentru achitarea taxei de timbru deşi în realitate, solicitarea a fost de acordare a unui nou termen pentru angajarea unui apărător iar nu pentru achitarea taxei de timbru.

Verificând criticile invocate, Înalta Curte, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurentul a formulat recurs împotriva deciziei instanţei de apel prin care a fost respins apelul, ca insuficient timbrat.

Analizând criticile referitoare la modul de aplicare de către instanţă a dispoziţiilor legale privind obligaţia de achitare a taxei de timbru, Înalta Curte, constată că acestea sunt nefondate, motivat de faptul că recurentul nu s-a conformat dispoziţiilor legale de achitare a taxei judiciare de timbru până la primul termen de judecată.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 146/1997 modificată, privind taxele judiciare de timbru, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ. Conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi normelor de aplicare a acestui act normativ, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru, cererea formulată se anulează ca netimbrată.

Având în vedere că apelantul nu s-a conformat obligaţiei de timbrare potrivit menţiunii din rezoluţia ce a însoţit cererea de apel din 11 iunie 2014 pentru termenul de judecată din data de 3 septembrie 2014, când procedura de citare a fost legal îndeplinită, în mod legal instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 20 pct. 1 şi pct. 3 din Legea nr. 146/1997, respectiv art. 35 pct. 1 şi pct. 5 din Normele metodologice de aplicare a legii şi ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995, privind timbrul judiciar, cu modificările ulterioare şi a dispus anularea apelului, ca insuficient netimbrat.

Având în vedere că achitarea taxei de timbru trebuie să se facă anticipat conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, instanţa de apel, în mod legal, a respins cererea de amânare formulată de apelant prin care a solicitat termen pentru angajarea unui avocat şi nu pentru achitarea taxei judiciare de timbru, cum se susţine în motivarea recursului.

În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că nu sunt fondate motivele de recurs invocate în cauză şi că este legală hotărârea atacată, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală, obligă recurentul-pârât F. moştenitor al defunctului G. la plata sumei de 600 RON cheltuieli de judecată către intimatul reclamant H.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 542 din 03 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul pârât A. la plata sumei de 1.900 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant D.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 01 aprilie 2015.