Absolute nullity of an unfulfilled loan contract and its accessory dation in payment agreement

Decizia nr. 1015/2015

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 7040 din 06 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013 a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., şi cererea de intervenţie voluntară accesorie în sprijinul reclamantei formulată de intervenienţii D. şi E. Pe fond, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut autentificat sub nr. 796 din 20 iunie 2011 de notarul public F. din Bucureşti şi a contractului de dare în plată autentificat sub nr. 2390 din 22 septembrie 2011 de notarul public G. din Bucureşti şi a fost obligată pârâta B. să restituie reclamantei SC A. SRL toate bunurile mobile şi imobile ce au făcut obiectul contractului de dare în plată autentificat sub nr. 2390 din 22 septembrie 2011 de notarul public G. din Bucureşti. Totodată, a fost obligată pârâta B. să plătească reclamantei suma de 29.302,18 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinţei, s-au reţinut următoarele:

Reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a două acte juridice în care are calitatea de parte respectiv a contractului de împrumut autentificat sub nr. 796 din 20 iunie 2011 de notarul public F. din Bucureşti şi a contractului de dare în plată autentificat sub nr. 2390 din 22 septembrie 2011 de notarul public G. din Bucureşti.

De asemenea, a solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de dare în plată autentificat sub nr. 2390 din 22 septembrie 2011 de notarul public G. din Bucureşti prin obligarea pârâţilor la restituirea către societate a bunurilor ce formează obiectul contractului de dare în plată şi la plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a acestor bunuri în perioada 23 septembrie 2011 - 11 noiembrie 2011 determinate prin raportare la chiria ce ar fi putut fi percepută dacă acestea ar fi fost închiriate, astfel cum a indicat reclamanta H. la termenul de judecată din 14 septembrie 2012.

Cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de dare în plată are în parte caracter accesoriu faţă de cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de împrumut autentificat sub nr. 796 din 20 iunie 2011 de notarul public F. din Bucureşti, întrucât reclamanta H. s-a prevalat şi de principiul anulării actului juridic subsecvent ca urmare a anulării actului juridic principal.

De asemenea, are caracter accesoriu, faţă de cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de dare în plată, cererea de repunere a părţilor în situaţia anterioară încheierii acestuia şi cererea de obligare a pârâţilor la plata de despăgubiri.

Motivele de nulitate invocate de reclamanta H. cu privire la contractul de împrumut autentificat sub nr. 796 din 20 iunie 2011 de notarul public F. din Bucureşti sunt, conform cererii de chemare în judecată modificate, lipsa cauzei, respectiv, cauza ilicită. Aceste motive de nulitate sunt de ordine publică.

Actul juridic civil se bucură de o prezumţie relativă de validitate. Pentru aplicarea sancţiunii nulităţii actului juridic civil, persoana care invocă existenţa unui caz de nulitate este obligată, conform art. 1169 C. civ., să probeze elementele cazului de nulitate invocat.

Potrivit susţinerilor SC A. SRL, contractul de împrumut autentificat sub nr. 796 din 20 iunie 2011 de notarul public F. din Bucureşti este lipsit de cauză deoarece îi lipseşte scopul imediat.

Art. 966 C. civ. prevede că obligaţia fără cauză nu poate avea niciun efect. Faţă de această dispoziţie legală, sancţiunea care intervine pentru lipsa cauzei este nulitatea absolută a actului juridic.

Contractul de împrumut de consumaţie este, aşa cum a susţinut şi reclamanta, un contract real, pentru a cărui formare valabilă este necesară deci predarea efectivă a bunului, în speţă, a sumei de bani ce formează obiectul său.

În cazul actelor juridice reale, lipsa predării bunului constituie o situaţie de absenţă a scopului imediat. Lipsa scopului imediat se răsfrânge ipso facto asupra scopului mediat, lipsindu-l de suport juridic.

Întrucât suma de bani ce formează obiectul contractului de împrumut autentificat sub nr. 796 din 20 iunie 2011 de notarul public F. din Bucureşti nu a fost niciodată remisă reclamantei, astfel cum chiar pârâţii au recunoscut la interogatoriu, iar intenţia părţilor contractului de împrumut nu a fost aceea de a da naştere unei obligaţii de transmitere a proprietăţii sumei de bani din patrimoniul pârâtei B. în patrimoniul SC A. SRL şi în mod corelativ a unei obligaţii a SC A. SRL de restituire la scadenţă a sumei împrumutate, ci aceea de a pune la dispoziţia pârâtei B. un mijloc juridic eficace pentru a putea obţine plata creanţei dobândită prin cesiune de la copârâtul B., al cărei debitor este însăşi reclamanta (contractul de împrumut autentificat având valoare de titlu executoriu, la data exigibilităţii creanţei conform art. 101 din Legea nr. 36/1995), contractul de împrumut autentificat sub nr. 796 din 20 iunie 2011 de notarul public F. din Bucureşti nu are cauză şi drept urmare este lovit de nulitate absolută.

Faptul că în perioada 30 iunie 2008 - 01 iulie 2011, pârâtul B. a împrumutat H. cu diverse sume de bani, în RON şi euro, în valoare totală de 192.900,68 RON, respectiv 133.835 euro, care parţial i-au şi fost restituite, astfel cum reiese din fişa contului analitic 4551.7, nu are efecte asupra validităţii cauzei contractului de împrumut autentificat sub nr. 796 din 20 iunie 2011 de notarul public F. din Bucureşti, deoarece, chiar dacă aceste acte juridice se referă la acelaşi obiect (suma de 1.226.761,65 RON), obiectul şi cauza sunt condiţii de validitate distincte ale actelor juridice civile, în timp ce obiectul actului juridic desemnează acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute părţile, cauza constituie obiectivul urmărit la încheierea acestuia. Validitatea unuia din elementele actului juridic civil nu se răsfrânge asupra validităţii altuia, acestea constituind componente distincte în structura actului juridic civil.

Ca efect al nulităţii absolute a contractului de împrumut autentificat sub nr. 796 din 20 iunie 2011 de notarul public F. din Bucureşti, în conformitate cu principiul anulării actului juridic subsecvent, ca urmare a anulării actului juridic iniţial, instanţa a constatat şi nulitatea absolută a contractului de dare în plată autentificat sub nr. 2390 din 22 septembrie 2011 de notarul public G. din Bucureşti, act ce are caracter subsecvent faţă de contractul de împrumut perfectat de SC A. SRL şi pârâta B.

Urmare a constatării nulităţii absolute a acestor acte juridice, în conformitate cu principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii actelor juridice lovite de nulitate, instanţa a obligat pârâta B. să restituie SC A. SRL toate bunurile mobile şi imobile ce au făcut obiectul acestuia.

SC A. SRL a solicitat şi obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri pentru imposibilitatea de a folosi bunurile ce formează obiectul contractului de dare în plată autentificat sub nr. 2390 din 22 septembrie 2011 de notarul public G. din Bucureşti în perioada 23 septembrie 2011 - 11 noiembrie 2011.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, reclamanta trebuie să probeze, conform art. 1169 C. civ., cu mijloacele de probă prevăzute de legea comercială, întrunirea cumulativă a elementelor acestei forme de răspundere, respectiv existenţa faptei ilicite, a culpei, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Neîntrunirea unuia din aceste elemente determină respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

Prejudiciul este acel element al răspunderii civile delictuale ce constă în rezultatul negativ suferit de o persoană ca urmare a unei conduite, constând într-o acţiune sau inacţiune, săvârşită de o altă persoană. Pentru a se putea dispune repararea unui prejudiciu este necesar ca acesta să fie cert şi să nu fi fost reparat încă.

Are caracter cert prejudiciul care este sigur atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare.

SC A. SRL a susţinut că prin încheierea contractului de dare în plată a fost lipsită de posibilitatea de a obţine beneficii din desfăşurarea activităţilor lucrative ce intră în obiectul său de activitate.

Reclamanta nu a probat însă existenţa unor contracte în derulare pe care nu le-ar fi putut onora din cauza încheierii contractului de dare în plată şi nici nu a administrat probe care să permită stabilirea întinderii prejudiciului invocat. În aceste condiţii, prejudiciul a cărui reparare s-a solicitat nu întruneşte condiţiile pentru a putea fi reparat, nefiind sigur nici sub aspectul existenţei, nici sub cel al întinderii.

Cum una din condiţiile cerute de lege pentru repararea prejudiciului nu este îndeplinită, instanţa nu a mai analizat şi restul condiţiilor, apreciind inutilă o astfel de analiză deoarece cele patru condiţii pentru admiterea acţiunii în răspundere civilă delictuală, trebuie întrunite cumulativ.

Faţă de cele expuse, cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata de despăgubiri a fost respinsă.

Prin cererea de intervenţie voluntară accesorie intervenienţii D. şi E., în calitate de asociaţi ai reclamantei SC A. SRL, au solicitat admiterea cererii de chemare în judecată, invocând aceleaşi motive de nulitate ale contractelor de împrumut şi dare în plată, ca şi cele indicate de SC A. SRL şi solicitând de asemenea obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri către SC A. SRL pentru lipsa de folosinţă a fabricii.

Pentru argumentele expuse în legătură cu soluţia dată cererii principale, instanţa a apreciat întemeiată parţial cererea de intervenţie voluntară accesorie, respectiv în ceea ce priveşte apărările formulate de intervenienţi cu privire la cererile de constatare a nulităţii absolute a celor două acte juridice încheiate de SC A. SRL şi pârâta B. şi de repunere a părţilor în situaţia anterioară şi nefondată în ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâţilor la plata de despăgubiri către reclamantă, admiţând-o în parte.

În baza art. 274 C. proc. civ., instanţa a obligat pe pârâta A. la plata taxei judiciare de timbru (28.646,23 RON) şi a timbrului judiciar (5 RON) achitate de reclamantă pentru soluţionarea capetelor din cererea de chemare în judecată pe care instanţa Ie-a apreciat întemeiate, precum şi la suma achitată de reclamantă cu titlu de onorariu pentru expertul contabil oficial (651,95 RON), constatând că aceste pretenţii au fost îndreptate numai împotriva pârâtei A., ce a avut calitatea de parte în cele două contracte lovite de nulitate absolută iar diferenţa de onorariu pusă în sarcina pârâţilor la termenul de judecată din 25 octombrie 2013 (651,95 RON) a fost în realitate achitată de reclamantă, astfel cum rezultă din chitanţa de plată.

Instanţa nu a obligat pârâta şi la plata onorariului stabilit pentru curatorul numit pentru H. deoarece nu s-a susţinut şi probat înaintarea acestuia de către reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii B. şi B., solicitând casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecarea aceleiaşi instanţe, în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 274 din 28 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost respins apelul, ca nefondat.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de apel invocate, curtea de apel a reţinut următoarele:

Sub aspectul criticii aduse motivării sentinţei atacate, curtea de apel a constatat că aceasta cuprinde motivele de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia pronunţată, astfel că nu s-a putut reţine încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Dispoziţiile legale reţinute pentru constatarea nevalabilităţii actelor juridice în cauză apar în cuprinsul hotărârii, neavând importanţă că acestea nu sunt cuprinse în partea a ll-a intitulată „Dreptul aplicabil”.

În ce priveşte contractul de împrumut de consumaţie atacat, curtea de apel a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut natura reală a acestuia, căci predarea bunului este, potrivit art. 1576 C. civ., de esenţa acestui contract.

Din cuprinsul contractului de împrumut autentificat sub nr. 796 din 20 iunie 2011 de Biroul Notarului Public F. rezultă că remiterea sumei care constituie împrumutul nu a fost constatată de către notar, ci a fost consemnată în actul autentic pe baza declaraţiilor părţilor, prin sintagma „dau cu titlu de împrumut”, astfel că această menţiune face dovada doar până la proba contrarie.

Această dovadă contrară s-a făcut de către intimată în mod suficient prin mărturisirea provocată prin interogatoriu a celor doi pârâţi, dar şi din inexistenţa înregistrărilor în evidenţa contabilă a unei astfel de plăţi.

Deoarece s-a constatat că suma împrumutată nu a fost efectiv remisă, în mod corect prima instanţă a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut.

Astfel cum s-a arătat, în cazul contractului de împrumut, remiterea bunului este o condiţie esenţială pentru încheierea sa valabilă. Numai în momentul primirii efective a sumei ce formează obiectul împrumutului, acesta poate fi considerat încheiat valabil, nefiind suficient consimţământul părţilor.

Susţinerile apelanţilor în sensul că suma împrumutată ar fi fost remisă anterior încheierii contractului de către apelantul-pârât nu au fost reţinute ca relevante faţă de obiectul cauzei întrucât acestea fac referire la un raport juridic distinct. De altfel, apelantul nu este nici parte în contractul de împrumut încheiat, astfel că nu prezintă importanţă eventualele creditări ale societăţii pe care acesta Ie-a făcut în calitate de asociat şi administrator la acea vreme.

În al doilea rând, a reţinut instanţa, prin susţinerile acestora, apelanţii tind să invoce ei înşişi nulitatea contractului de împrumut încheiat. Existenţa unui împrumut anterior între apelantul C. şi societatea intimată, urmată de o cesiune între cei doi apelanţi a creanţei constând în acest împrumut, contrazice realitatea acestui act juridic.

În cazul în care scopul acestuia ar fi fost constatarea creanţei pe care apelanta ar fi avut-o faţă de societate în temeiul acestor plăţi anterioare, aceasta trebuia menţionată în cuprinsul actului. Or, astfel cum acesta a fost redactat, acesta nu este decât un contract nul absolut ca împrumut.

Referitor la contractul de dare în plată, cuprinsul acestuia face referire la restituirea împrumutului acordat în temeiul contractului analizat mai sus, împrumut care însă nu există. Contractul de dare în plată reprezintă, ca act juridic, o plată, pentru valabilitatea căreia este necesar să existe o datorie. Or, în cauză, nu există nicio obligaţie născută din contractul de împrumut, căci acesta este nul absolut.

Ca atare, plata efectuată, respectiv darea unui bun din patrimoniul societăţii nu era datorată, fiind lipsită de cauză.

Prin urmare, raţionamentul făcut de instanţa de fond este corect, acest contract fiind accesoriu contractului de împrumut şi trebuie să urmeze aceeaşi soartă.

Nu s-a putut reţine că prin actul de dare în plată s-a urmărit plata sumei împrumutate de apelant societăţii, ce a fost ulterior cesionată apelantei, faţă de menţiunile exprese cuprinse în contractul încheiat şi care reflectă scopul încheierii sale.

Constatând lipsa de relevanţă a apărărilor apelanţilor-pârâţi în ce priveşte împrumuturile ce ar fi fost acordate societăţii de către apelantul-pârât, completarea probei cu expertiză sau o nouă expertiză contabilă s-a considerat a fi inutilă soluţionării cauzei.

În consecinţă, nu s-a putut reţine nici că prima instanţă nu ar fi acordat importanţa cuvenită probelor administrate.

Faţă de constatarea nulităţii absolute a celor două acte juridice, ca urmare a aplicării principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară, constatându-se efectuarea unei plăţi nedatorate, prima instanţă a dispus în mod întemeiat restituirea către reclamantă a bunurilor mobile şi imobile ce au făcut obiectul contractului de dare în plată.

Ţinând seama de apărările formulate de intervenienţii în interesul reclamantei, de soluţia pronunţată, şi soluţia de admitere în parte a cerem formulate de aceştia a fost reţinută ca fiind corectă.

Împotriva deciziei civile nr. 274 din 28 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, au formulat recurs pârâţii B. şi C., solicitând admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenţii susţin că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. în acest sens se arată că, din lecturarea contractului de dare în plată autentificat sub nr. 2390 din data de 22 septembrie 2011, rezultă că acesta a fost încheiat în vederea stingerii voluntare şi totale a debitului în valoare de 1.226.761,65 RON, recunoscut de debitoare prin procesul-verbal din data de 25 ianuarie 2011, debit rezultat din împrumuturile anterioare şi din contractul de împrumut autentificat sub nr. 796 din data de 20 iunie 2011, debit notificat debitoarei prin somaţia din dosarul de executare. Faptul că debitul în valoare de 1.226.761,65 RON este rezultat din împrumuturile anterioare, creanţe transmise către apelanta B., rezultă atât din documentele contabile existente la dosar, cât şi din conţinutul procesului-verbal din data de 25 ianuarie 2011.

Recurenţii arată că instanţa de fond face o greşită calificare a actului juridic dedus judecăţii, apreciind că actul de dare în plată este subsecvent contractului de împrumut, în realitate, acesta stingând integral şi voluntar o creanţă mult mai veche decât contractul de împrumut. Atât actele contabile care dovedesc creanţa în valoare de 1.226.761,65 RON, cât şi procesul-verbal din data de 25 ianuarie 2011 prin care această creanţă este recunoscută, nu au fost contestate până în prezent, fiind perfect valide.

În ceea ce priveşte celelalte condiţii de validitate ale contractului de dare în plată autentificat sub nr. 2390 din data de 22 septembrie 2011, apreciază recurenţii că acestea sunt integral îndeplinite respectiv capacitatea de a încheia acte juridice civile - atât apelanta B., cât şi intimata SC A. SRL aveau capacitate deplină de exerciţiu, neexistând niciun indiciu în dosarul de fond care să contrazică această concluzie; consimţământul valabil - ambele părţi contractante aveau discernământ şi şi-au manifestat expres voinţa de a produce acte juridice cu efecte juridice, nefiind dovedit niciun viciu de consimţământ existent la data semnării contractului; obiectul valabil - obiectul contractului exista la momentul semnării, aspect reţinut şi de expertiza contabilă dispusă în dosarul de fond; cauza valabilă - scopul urmărit de părţi la încheierea convenţiei exista şi era real; forma contractului - părţile au încheiat contractul în formă autentică, respectând deci şi această condiţie de validitate generată de transferul drepturilor asupra unui imobil teren.

Susţin recurenţii că, din textele legale aferente dării în plată, dar şi dintr-o analiză coordonată şi deductivă a textelor legale, rezultă şi existenţa unor condiţii specifice ale dării în plată.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond şi de apel, contractul de dare în plată a stins o creanţă menţionată de două acte respectiv procesul-verbal de recunoaştere a creanţelor şi contractul de împrumut. Ambele menţionează o creanţă în sumă de 1.226.761,65 RON (aceeaşi valoare). Dacă suma menţionată în contractul de împrumut ar fi fost considerată o creanţă distinctă de cea menţionată în procesul-verbal de recunoaştere a creanţelor atunci darea în plată ar fi trebuit să stingă o valoare de două ori mai mare respectiv suma de 2.453.523,3 RON, ceea ce nu este cazul de faţă. Din susţinerile pârâţilor şi răspunsurile acestora la interogatoriului dispus de instanţa de fond, creanţă menţionată de contractul de împrumut este una şi aceeaşi creanţă cu cea menţionată în procesul-verbal de recunoaşterea creanţelor, întocmit cu şase luni înaintea contractului de împrumut. Dacă contractul de împrumut întruneşte condiţiile anulării, contractul de dare în plată nu poate suferi aceeaşi soartă întrucât subsecventa acestuia este faţă de izvorul creanţei, în acest caz procesul-verbal de recunoaştere a creanţelor iar nu contractul de împrumut, aşa cum în mod eronat au reţinut instanţele de fond şi de apel.

Susţin recurenţii că, în apelul înaintat Curţii de Apel Bucureşti au arătat că sentinţa instanţei de fond a fost dată de către un alt judecător decât cel care a asistat la dezbaterea pe fond a procesului, acest fapt reieşind clar din încheierile de şedinţă din Dosarul nr. x/2011. Instanţa de apel a respins apelul fără a da un răspuns acestui capăt de cerere deşi, prin modul în care a fost pronunţată sentinţa instanţei de fond a fost încălcat principiul continuităţii fapt ce, în opinia recurenţilor, a dus la o calificare eronată a actului dedus judecăţii, respectiv la stabilirea unui fals raport de subsecventă între contractul de dare în plată şi contractul de împrumut, relaţie de subsecventă ce în realitate nu există deoarece, aşa cum s-a arătat, subsecventa există faţă de convenţia ce constituie izvorul creanţei.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării şi nulităţii recursului.

Înalta Curte, în temeiul art. 137 C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţiile formulate le va respinge pentru următoarele motive:

Excepţia netimbrării este neîntemeiată întrucât la termenul de judecată dindata de 01 aprilie 2015, recurentul C. a depus dovada achitării taxei de timbru.

Instanţa va respinge excepţia insuficientei timbrări a recursului formulat de pârâta A. invocată de intimata reclamantă SC A. SRL având în vedere că, în urma admiterii cererii de ajutor public judiciar, a fost redusă taxa judiciară de timbru, aceasta fiind achitată în întregime de către recurentul C. Întrucât taxa judiciară de timbru a fost stabilită a fi plătită în solidar de către cei doi recurenţi, achitarea acesteia în totalitate de către unul dintre recurenţi stinge obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru pentru cealaltă parte.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului invocată de intimata reclamantă şi intimaţii intervenienţi, instanţa o va respinge având în vedere că susţinerile recurenţilor pot fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte, constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs s-a susţinut de către recurenţi faptul că instanţa de fond a calificat greşit actul juridic dedus judecăţii întrucât a apreciat că actul de dare în plată este subsecvent contractului de împrumut, deşi în realitate, acesta a stins integral şi voluntar o creanţă mult mai veche decât contractul de împrumut.

Înalta Curte constată că recurenţii nu au mai susţinut teza valabilităţii contractului de împrumut, ci doar faptul că nu există raport de accesorialitate între contractul de dare în plată şi contractul de împrumut.

Această construcţie juridică nu are susţinere întrucât raportul de accesorialitate între contractul de dare în plată şi contractul de împrumut rezultă în mod expres chiar din art. 1 al contractului de dare în plată unde se menţionează că părţile convin stingerea totală prin dare în plată a datoriei în sumă de 1.226.751,65 RON rezultată din contractul de împrumut autentificat sub nr. 796 din 20 iunie 2011. Aşadar, susţinerile recurenţilor pe acest aspect sunt contrazise de înscrisuri cu valoare probatorie de netăgăduit, aflate la dosar.

Sunt nefondate criticile prin care se susţine că este valid contractul de dare în plată întrucât acesta este nul absolut pentru lipsa cauzei deoarece, astfel cum au reţinut instanţele, în cauză nu s-a făcut dovada remiterii sumei împrumutate. Or, în condiţiile în care contractul de împrumut este nul pentru motivul arătat, rezultă în mod evident că şi contractul încheiat în baza acestuia este nul, respectiv contractul de dare în plată, potrivit principiului accesorium sequitur principale.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel a respins apelul fără a da un răspuns criticii privind faptul că sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea principiul continuităţii completului de judecată, Înalta Curte, o va respinge ca neîntemeiată având în vedere că acest principiu, a fost respectat, soluţia fiind pronunţată de acelaşi judecător în faţa căruia părţile au pus concluzii.

Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia insuficientei timbrări a recursului declarat de pârâta B.

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâţii B. şi C.

Respinge recursul declarat de pârâţii B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 274 din 28 aprilie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2015.