Share transfer dispute: company’s lack of standing and interest to annul inter-shareholder cesion for statutory violations

Decizia nr. 1013/2015

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 6791 din 20 decembrie 2011, în Dosarul nr. x/1285/2011 al Tribunalului Specializat Cluj, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii de reprezentant a persoanei care a angajat în justiţie reclamanta, a lipsei calităţii procesuale active, a lipsei interesului reclamantei şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca neîntemeiate.

A fost admisă cererea formulată de către reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâţii B. şi C.

S-a constatat ca fiind nul contractul de cesiune de acţiuni încheiat între pârâţi.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale.

A fost respinsă cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.

Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să plătească reclamantei suma de 8.042,57 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

În primul rând, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant a celui care a pornit litigiul, în numele reclamantei, aceasta a fost respinsă, ca neîntemeiată. Acţiunea a fost pornită la solicitarea lui D., administratorul şi totodată directorul reclamantei. Indiferent de istoricul hotărârilor pronunţate cu privire la anularea hotărârilor adoptate de către adunarea generală a societăţii reclamante, referitoare la numirea administratorilor societăţii, E. a avut această calitate şi înainte şi după pronunţarea acelor hotărâri. Pârâţii nu au arătat cine anume ar fi avut calitatea de reprezentant al reclamantei la data angajării avocatului pentru a introduce prezenta acţiune, mulţumindu-se să învedereze faptul că hotărârea de numire a acestora a fost anulată de către instanţele judecătoreşti. Or, cum o societate nu poate rămâne fără reprezentant legal, anularea unei hotărâri de numire a acestuia, duce la restabilirea situaţiei anterioare, conform căreia tot E. era administrator.

În ceea ce priveşte excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a interesului în promovarea acţiunii, acestea au fost respinse, ca neîntemeiate, deoarece o societate are calitatea procesuală activă şi interesul pentru a introduce acţiuni în constatarea ca fiind nul a unui contract de cesiune de părţi sociale, chestiunea existenţei unei evidenţe exacte cu privire la acţionarii săi, privind-o în mod direct. Totodată, societatea reclamantă are calitatea procesuală activă şi interesul pentru a face orice demers este necesar în vederea respectării actelor sale constitutive şi pentru a nu da posibilitate anumitor persoane ca, încălcând legea şi aceste acte, să devină acţionari în cadrul ei.

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost respinsă, ca neîntemeiată. Pe de o parte, acţiunea a fost formulată ca una în constatarea nulităţii absolute a acelui act, acţiune imprescriptibilă prin ea însăşi, iar pe de altă parte, actul atacat nepurtând vreo dată, termenul de prescripţie extinctivă nu poate începe să curgă decât de la data la care reclamanta a aflat de existenţa lui, pârâţii nedovedind că această existenţă era cunoscută cu mai mult de trei ani de zile înainte de introducerea acţiunii.

Pe fondul cauzei, acţiunea a fost găsită întemeiată motivat de faptul că intenţia pârâtei de vânzare a propriilor acţiuni deţinute la reclamantă nu a fost notificată în prealabil societăţii, pentru ca toţi acţionarii interesaţi să ia cunoştinţă de acest lucru şi să îşi poată exercita dreptul de preemţiune, societatea fiind una pe acţiuni, de tip închis. Contractul de cesiune de acţiuni încheiat între pârâţi este unul sub semnătură privată şi nici nu conţine data la care a fost încheiat, prin urmare, actul este nul absolut, el intrând în conflict cu prevederile din actul constitutiv, acest ultim alineat limitând numărul de acţiuni pe care un singur asociat îl poate deţine în cadrul societăţii reclamante, limită pe care pârâtul a depăşit-o. Prevederile legale şi statutare care privesc modul cum asociaţii pot dobândi şi condiţiile în care pot deţine acţiuni la o societate odată nerespectate, nu pot fi sancţionate decât cu nulitatea absolută, ele ţinând de însăşi existenţa şi buna funcţionare a societăţii, depăşind limitele unor interese personale. În fine, aşa cum s-a arătat, acel act intitulat de cesiune de părţi sociale nu poartă data la care a fost încheiat, ceea ce face ca el practic să nu poată fi luat în considerare, neputându-se verifica dacă la momentul întocmirii lui au fost respectate prevederile legale stabilite de către lege în acest scop. Lipsa datei de pe o convenţie civilă atrage ea singură nulitatea acelei convenţii, data fiind unul dintre elementele esenţiale ale unui contract ce trebuie în mod obligatoriu să fie menţionat.

Referitor la cererea reconvenţională, excepţia inadmisibilităţii introducerii acesteia a fost respinsă, ca neîntemeiată reţinându-se că pârâtul are posibilitatea să introducă o cerere reconvenţională pentru constarea nulităţii absolute a unor prevederi statutare ale unei societăţi în care este acţionar, în condiţiile în care acea societate invocă acele prevederi statutare în momentul în care îi contestă, chiar şi parţial, calitatea de acţionar.

Pe fond însă, cererea reconvenţională a fost respinsă, ca neîntemeiată. Legea nu interzice ca o societate să limiteze numărul de acţiuni pe care îl pot deţine acţionarii individuali, tocmai pentru a nu da posibilitate unuia dintre aceştia să deţină controlul exclusiv asupra acesteia. La fel, o societate poate stabili în actul său constitutiv un drept de preemţiune în favoarea acţionarilor existenţi, la momentul intenţiei de vânzare de acţiuni de către unii dintre acţionari. Reglementarea acestor chestiuni nu sunt interzise de lege; modul cum efectiv se realizează transpunerea în practică a acestora fiind însă o altă chestiune. Faptul că o parte dintre acţionarii societăţii se folosesc de anumite prevederi legale sau statutare în interes propriu, deturnându-le de la scopul urmărit de lege, nu reprezintă un motiv pentru a putea considera că acele prevederi statutare ar avea o cauză ilicită şi imorală. De asemenea, nici faptul că o parte dintre asociaţii societăţii, rude între ei sau nu, ajung la un interes comun asupra modului cum trebuie condusă societatea nu este un fapt ce trebuie sancţionat. Dimpotrivă, o societate este condusă cu atât mai eficient cu cât acţionarii se înţeleg între ei, reuşind să constituie o majoritate care să îşi impună punctul de vedere. Voinţa asociaţilor minoritari trebuie să se supună voinţei asociaţilor majoritari (şi în mod evident nu invers) chiar dacă nu sunt de acord cu deciziile luate. Interesele asociaţilor minoritari sunt la rândul lor ocrotite, existând dispoziţii legale în acest sens, cum este şi aceea a posibilităţii de a ataca anumite decizii sau hotărâri luate de către organele de conducere ale societăţii, pe motive de nelegalitate. Oportunitatea adoptării unor hotărâri ţine însă de voinţa majoritară, întrucât aceasta este prima interesată de modul cum este condusă societatea, acţionarii fiind practic „proprietarii” acesteia, investind bani, timp şi alte resurse pentru bunul mers al societăţii.

Întrucât au căzut în pretenţii, în temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâţii au fost obligaţi, în solidar, să plătească reclamantei cheltuielile de judecată dovedite ca fiind făcute, constând în sumele de 12 RON taxă de timbru, 3 RON timbru judiciar şi 8.027,57 RON, onorariu avocaţial.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul C., solicitând admiterea apelului şi modificarea în tot a sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii în anulare formulate de către SC A. SA, precum şi în sensul admiterii cererii reconvenţionale formulate de către acesta, cu consecinţa constatării nulităţii absolute a dispoziţiilor art. 8 alin. (3) şi alin. (6) din actul constitutiv al societăţii reclamante, cu obligarea părţii intimate la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 18 august 2014, intimata SC A. SA, a solicitat respingerea apelului şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile nr. 6791/2011 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj.

Prin decizia nr. 359 din 18 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul declarat de apelantul C. împotriva sentinţei civile nr. 6791 din 20 decembrie 2011, în Dosarul nr. x/1285/2011 al Tribunalului Specializat Cluj, care a fost schimbată în tot, în sensul că a fost respinsă acţiunea principală, formulată de SC A. SA, pentru anularea contractului de cesiune acţiuni încheiat între pârâţii B. şi C. A fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat şi respinsă pe această excepţie acţiunea reconvenţională formulată de către pârâtul C. Au fost compensate cheltuielile de judecată în fond. A fost obligată intimata SC A. SA Cluj-Napoca la plata cheltuielilor de judecată către apelant, în sumă de 1.302 RON, cheltuieli parţiale în apel.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut următoarele:

Curtea a avut în vedere şi dezlegările în drept făcute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 2441 din 26 iunie 2014 pronunţată în Dosarul nr. x/1285/2011, precum şi cele date de aceeaşi instanţă în decizia nr. 2489 din 20 iunie 2014 pronunţată în Dosarul nr. x/90/2011, întrucât problemele de drept examinate de aceste două instanţe sunt comune celor puse în discuţie în speţa de faţă, acestea fiind opozabile în cauza de faţă pe terenul procesual al puterii de lucru interpretat.

Cu referire la apelul declarat de pârât în ceea ce priveşte acţiunea principală, s-a reţinut că, referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia lipsei de interes a acesteia, prima instanţă a pronunţat o soluţie greşită raportat la faptul că reclamanta a formulat o acţiune în anulare a unui contract de cesiune de acţiuni încheiat între pârâtul apelant C. şi terţul B.

În acest context, aplicând principiile clasice ale dreptului civil incidente Codului civil de la 1864 incidente prin prisma art. 1 din C. com. de la 1887, instanţa de apel a reţinut că titularul acţiunii în anulare nu poate fi altă persoană decât părţile contractante sau succesorii în drepturi ai acestora. Privită din această perspectivă acţiunea în nulitate nu poate fi deci introdusă decât de părţile contractante, respectiv de pârâţii de ordin 1 şi 2, iar reclamanta în calitate de terţ nu ar avea nicio calitate procesuală nefiind parte a contractului şi pe cale de consecinţă nici nu ar putea exhiba vreun interes propriu, ca folos practic ce l-ar putea obţine prin anularea convenţiei, de vreme ce prin premisă nu are niciun drept propriu izvorât din contract pe care să-l valorifice în proces.

În al doilea rând, contactul de cesiune de acţiuni din litigiu produce efecte juridice faţă de reclamantă prin prisma art. 98 din Legea nr. 31/1990 şi a dispoziţiilor statutare.

Aşa cum a reţinut însă Curtea de Apel Timişoara în decizia nr. 90 din 20 iunie 2013 menţinută în tot de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, prin decizia nr. 2441 din 26 iunie 2014 pronunţată în Dosarul nr. x/1285/2011, nu este exclusă incidenţa sancţiunii nulităţii/anulabilităţii unor acte societare, având drept cauză încălcarea unor clauze ale actului constitutiv, dar cu observarea cadrului normativ existent făcându-se distincţia după cum aceste norme juridice au caracter imperativ sau dispozitiv faţă de actul constitutiv. Curtea a achiesat acestei dezlegări deoarece decizia Curţii de Apel Timişoara a fost menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia precitată, speţele fiind identice ca problematică de drept, cu motivarea că în mod legal instanţele de fond au reţinut că, legal, nu numai reclamanta ca societate la care pârâţii deţin acţiuni, dar şi alte persoane care deţin acţiuni, erau îndreptăţite să atace în justiţie încălcarea dreptului de preemţiune al celorlalţi acţionari, reclamanta neputând opune în litigiu decât faptul neîndeplinirii formalităţilor de înscriere în registrul acţionarilor a transferului de acţiuni realizat de către unii dintre acţionarii săi, fără a putea, însă, să ceară constatarea nulităţii absolute sau anularea respectivului transfer de acţiuni.

Având în vedere această dezlegare care validează teza conform căreia, în speţă nu se poate reţine nulitatea absolută ori relativă, ci exclusiv inopozabilitatea efectelor contractului de cesiune în raport cu societatea pe acţiuni, Curtea a reţinut că reclamanta nu poate justifica calitatea procesuală activă şi nici interesul în cadrul promovării unei acţiuni în anulare a unui contract de cesiune de acţiuni.

Aşa cum s-a statuat jurisprudenţial, sancţiunea inopozabilităţii efectelor actului juridic nu se confundă cu sancţiunea anulării actului juridic deoarece cauzele, scopul şi finalitatea celor două categorii de sancţiuni sunt diferite iar regimul lor juridic se materializează distinct.

Or, raportat la regimul juridic al nulităţii relative transpus în plan procesual, un terţ faţă de contract, aşa cum este şi reclamanta, nu are dreptul de a formula o acţiune în anulare şi pe cale de consecinţă nici interes procesual, indiferent pe ce temei legal sau pe ce justificare legală se fundamentează acţiunea. Prin urmare, nici teza dedusă din principiul bunei-credinţe în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor de către acţionari nu ar putea fundamenta în fapt şi în drept acţiunea în anulare a convenţiei de cesiune de acţiuni. Contractul de cesiune de acţiuni nu a fost sancţionat de acţionarii societăţii, prin premisă virtual lezaţi, astfel că această convenţie este şi rămâne valabilă între părţile contractante, societatea reclamantă, în absenţa vătămării vreunui drept sau interes legitim ce s-ar putea localiza şi justifica doar dacă s-ar invoca vicii în ceea ce priveşte regularitatea operaţiunilor de transfer de acţiuni efectuate în registrul de acţiuni al societăţii, nu are şi nu poate avea exerciţiul acţiunii în anulare a contractului de cesiune.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 296 din C. proc. civ. de la 1865 aplicabil în cauză prin prisma art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, a fost admis apelul declarat în cauză şi ca o consecinţă în rejudecarea acţiunii principale aceasta a fost respinsă ca urmare a admiterii excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a lipsei de interes a acesteia în promovarea acţiunii în anularea contractului de cesiune încheiat între pârâţii de ordin 1 şi 2.

Având în vedere soluţia dată în apel asupra acţiunii principale, Curtea nu a mai făcut analiza pe fondul cauzei a acţiunii în anulare.

Sub aspectul apelului declarat pe fondul cererii reconventionale, Curtea a avut în vedere că apărarea evocată de intimată prin întâmpinare cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, este fondată instanţa reţinând că obiectul acţiunii reconvenţionale formulată de apelantul-pârât C. l-a vizat constatarea nulităţii absolute a dispoziţiilor art. 8 alin. (3) şi alin. (6) din Statutul societăţii A. SA Cluj-Napoca. O acţiune identică ca şi obiect, cauză şi părţi a fost soluţionată pe fond de Tribunalul Vâlcea prin sentinţa civilă nr. 2301 din 14 iunie 2012 pronunţată în Dosarul nr. x/90/2011 care a respins acţiunea.

Această soluţie a fost menţinută apoi prin decizia nr. 47/A-C din 20 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti decizie care la rândul ei a fost menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, prin decizia nr. 2489 din 20 iunie 2011, adoptată cu majoritate de voturi.

Excepţia puterii lucrului judecat se poate ridica, de părţi sau de judecător, chiar şi înaintea instanţei de recurs (art. 166 C. proc. civ. de la 1865) deci cu atât mai mult în faţa instanţei de apel.

Autoritatea sau puterea lucrului judecat este fundamentată ca regula de drept consacrată de adagiul roman res judicata pro veritate accipitur conform căreia se interzice să se formuleze o nouă cerere în justiţie având ca obiect aceeaşi pretenţie asupra căreia, anterior, un organ de jurisdicţie s-a pronunţat definitiv şi irevocabil.

Având în vedere că în speţă sunt îndeplinite condiţiile substanţiale şi procesuale ale excepţiei puterii lucrului judecat, Curtea în temeiul art. 1200 raportat la art. 1201 din C. civ. de la 1864 cu aplicarea art. 166 din C. proc. civ. de la 1865, ca urmare a rejudecării acţiunii reconvenţionale, a respins-o ca efect al admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Având în vedere soluţiile date acţiunii principale şi respectiv celei reconvenţionale în rejudecarea dosarului primei instanţe, Curtea, în temeiul art. 274 raportat la art. 276 teza ultimă C. proc. civ. de la 1865 a făcut compensarea între părţi a cheltuielilor de judecată generate de judecata în primă instanţă.

Cât priveşte cheltuielile de judecată generate de soluţionarea apelului, având în vedere că acesta a fost admis cu efecte parţiale pentru apelant, în temeiul art. 274 raportat la art. 277, Curtea a obligat pe intimata SC A. SA Cluj-Napoca la plata cheltuielilor de judecată către apelant, în sumă de 1.302 RON, cheltuieli parţiale în apel, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva deciziei civile nr. 359 din 18 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta SC A. SA solicitând în temeiul art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. admiterea recursului, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare, în subsidiar, modificarea în parte a hotărârii atacate în ceea ce priveşte acţiunea principală, în sensul admiterii, în principal, ca efect al admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat, iar, în subsidiar, prin constatarea incidenţei unei nulităţi relative, societatea având calitate procesuală şi interes.

În dezvoltarea criticilor se arată că instanţa de apel este în eroare atunci când reţine puterea de lucru judecat a deciziei nr. 2441 din 26 iunie 2014 şi a deciziei nr. 2489 din 20 iunie 2013, ambele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, căci cele două decizii sunt contradictorii. În acest sens, se arată că instanţa de apel a reţinut puterea de lucru judecat a deciziei nr. 2489/2013 numai în ceea ce priveşte acţiunea reconvenţională, ignorând puterea de lucru judecat a acesteia în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii principale.

Instanţa de apel, deşi reţine faptul că la soluţionarea apelului va avea în vedere dezlegările în drept făcute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 2489 din 20 iunie 2013 şi că problemele de drept examinate sunt comune celor puse în discuţie în speţa de faţă, acestea fiind opozabile în cauza de faţă pe terenul procesual al puterii de lucru interpretat, cu toate acestea, nu îşi însuşeşte dezlegarea în drept pronunţată pentru prima dată de către Curtea de Apel Piteşti prin decizia nr. 47/A-C din 20 septembrie 2012, hotărâre menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 2489 din 20 iunie 2013, ci preia in integrum motivarea Curţii de Apel Timişoara din decizia 90 din 20 iunie 2013.

Instanţa de apel a reţinut că, legal, nu numai reclamanta ca societate la care pârâţii deţin acţiuni, dar şi alte persoane care deţin acţiuni la aceasta erau îndreptăţite să atace în justiţie încălcarea dreptului de preemţiune al celorlalţi acţionari însă a concluzionat că reclamanta nu are calitate procesuală activă şi nici interes în promovarea acţiunii în anularea contractului de cesiune.

Reclamanta a invocat excepţia puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 47/A-C a Curţii de Apel Piteşti, menţinută prin decizia nr. 2489 din 20 iunie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, în Dosarul nr. x/90/2011, în ceea ce priveşte acţiunea principală în privinţa următoarelor aspecte: existenţa unei nulităţi virtuale relative ce îşi are izvorul în neexercitarea cu bună-credinţă a drepturilor societare de către acţionari, nulitate ce poate fi invocată şi de societate, aceasta având un interes social direct întrucât lipsa notificării intenţiei de cesiune atrage nulitatea relativă a convenţiei.

În speţa de faţă, acţiunile introductive de instanţă ale reclamantei A. SA în contradictoriu cu C. ş.a., au acelaşi obiect şi cauză: anularea contractelor de cesiune de acţiuni pentru nerespectarea clauzei statutare privind obligativitatea notificării anterioare a intenţiei de vânzare de acţiuni şi a clauzei statutare ce se referă la limita de deţinere.

În concluzie, prima hotărâre pronunţată, respectiv hotărârea nr. 47/AC/2012 a Curţii de Apel Piteşti, menţinută prin decizia nr. 2489/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie tranşează cu caracter definitiv şi irevocabil problema juridică conform căreia lipsa notificării intenţiei de cesiune atrage nulitatea relativă a convenţiei.

Recurenta arată că jurisprudenţa C.E.D.O. statuează, cu valoare de normă supra constituţională, imposibilitatea pronunţării în cauze identice a unor soluţii contradictorii şi diametral opuse.

Se mai susţine de către recurentă că, în analiza acţiunii principale, instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii, hotărârea fiind dată cu aplicarea greşită a legii. În acest sens se arată că în aplicarea corectă a regimului juridic relativ la modul de înstrăinare a acţiunilor se aplică regula specialia generalibus derogant, conform căreia prevederile art. 8 din Statut au caracter de normă specială în raport de dispoziţiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, prin urmare, trebuie să se dea eficienţă, în mod prioritar, normei statutare iar scopul instituirii prevederii statutare îl reprezintă drepturile şi interesele atât ale acţionarilor cât şi ale societăţii.

Societatea, în calitate de emitent al titlurilor de valoare tranzacţionale are interesul ca cesiunile dintre acţionari să respecte dispoziţiile actului constitutiv, chiar dacă societatea este penitus extranei în raport cu un contract de cesiune, obiectul acestuia constă în acţiuni emise de societate. Acţiunea este un titlu reprezentativ al contribuţiei asociatului, constituind o fracţiune a capitalului social, care conferă posesorului calitatea de acţionar şi, pe cale de consecinţă, o serie de drepturi asupra societăţii. Cum acţiunea este o valoare mobiliară ce dă titularului drepturi asupra societăţii emitente, este evident că aceasta din urmă justifică un interes legitim, născut şi actual, personal şi direct în stabilirea corectitudinii/legalităţii tranzacţionării acţiunilor sale.

Obligaţia de notificare a intenţiei de înstrăinare a acţiunilor nu poate să aibă doar un scop pur informativ, şi deci, să nu fie sancţionată cu nulitatea, căci acest lucru ar însemna eludarea dispoziţiilor legale (art. 969 C. civ., art. 98 din Legea nr. 31/1990, art. 8 din Statut, art. 970 C. civ., art. 1361 din Legea nr. 31/1990). Notificarea are valoare de ofertă irevocabilă. Aşadar, obligaţia de notificare are drept scop, în primul rând, a se da posibilitatea tuturor acţionarilor de a face o ofertă de cumpărare, în condiţii de transparenţă şi concurenţă, asigurându-se în acest fel şi realizarea interesului social de a se tranzacţiona acţiunile la cea mai bună valoare posibilă. Procedura notificării trebuie să fie anterioară cesionarii şi condiţionează perfectarea acordului de voinţe, astfel că aducerea la cunoştinţă/notificare ulterioară, cum este cazul celei efectuate de cesionarul în prezenta cauză, este lipsită de efecte juridice.

Având în vedere faptul că părţile contractante sunt acţionari ai societăţii reclamante, ele sunt, în egală măsură, responsabile de respectarea prevederilor statutare, iar dobânditorul nu se poate prevala de necunoaşterea acestora.

Interesul salvgardării prevederilor statutare este suficient pentru admiterea acţiunii, nefiind necesar, în plus, ca sancţiunea nulităţii să fie expres prevăzută în statut.

Actele constitutive ale societăţii comerciale, deşi au natura convenţională, au forţa obligatorie între părţi, potrivit art. 969 din C. civ. de la 1864, prin urmare, contractul întocmit între cedent şi cesionar cu încălcarea obligaţiilor ce le revin faţă de societate şi faţă de ceilalţi acţionari, este lovit de nulitate.

Instanţa de apel nu a analizat pe fond acţiunea principală având în vedere admiterea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi lipsa de interes a acesteia, reclamanta a susţinut însă că teza dedusă din principiul bunei-credinţe în ceea ce priveşte exercitarea de către acţionari a drepturilor societare poate fundamenta în fapt şi în drept o acţiune în anulare a convenţiei de cesiune de acţiuni prin prisma lipsei datei din contractul de cesiune de acţiuni încheiat de cedent şi cesionar.

Acţiunea introductivă de instanţă înregistrată la Tribunalul Specializat Cluj face referire în cuprinsul său la dispoziţiile articolului 1361 din Legea nr. 31/1990, respectiv exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor de către acţionari.

Art. 977 coroborat cu art. 970 alin. (1) C. civ. consacră criteriul bunei-credinţe în interpretarea actelor juridice, a contractelor, respectiv a convenţiilor civile, iar art. 1361 din Legea nr. 31/1990, reafirmă un principiu deja existent în dreptul civil roman.

La executarea contractelor, buna-credinţă se manifestă în fidelitatea părţilor la executarea clauzelor contractuale (art. 970 C. civ.), precum şi obligaţiile de cooperare pe tot parcursul executării (art. 969, art. 977 şi urm. C. civ.). Astfel, datorită lipsei datei din contractul de cesiune de acţiuni nu se cunoaşte cât timp acţionarul cedent şi acţionarul cesionar au ţinut în clandestinitate perfectarea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni şi totodată nu se cunoaşte care variantă a statutului societăţii este legea aplicabilă contractului de cesiune.

Înalta Curte, analizând recursul prin prisma criticilor formulate, constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În susţinerea cererii de recurs au fost indicate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 s-a susţinut greşita reţinere de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat, recurenta argumentând această critică prin invocarea caracterului contradictoriu al deciziilor nr. 2441 din 26 iunie 2014 şi nr. 2489 din 20 iunie 2013, ambele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi arătarea faptului că instanţa de apel a reţinut autoritatea de lucru judecat doar cu privire la cererea reconvenţională nu şi cu privire la acţiunea principală.

Instanţa va respinge această critică, ca nefondată, având în vedere că autoritatea de lucru judecat invocată de recurentă priveşte două chestiuni diferite. Astfel, prin acţiunea principală s-a susţinut nulitatea contractelor de cesiune, iar prin cererea reconvenţională s-a solicitat anularea unor dispoziţii din actul constitutiv al reclamantei. Se observă astfel că între cele două petite nu există contradictorialitate, ambele vizând scopuri diferite, iar nu aspecte ireconciliabile, după cum afirmă recurenta.

În aceste condiţii, şi faţă de faptul că acţiunea principală a fost respinsă pe excepţia lipsei calităţii procesuale active, instanţa a pronunţat o soluţie a cărei aplicabilitate practică nu conduce la crearea unor raporturi juridice contradictorii între părţi.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când, instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit ori vădit neîndoielnic al acestuia.

Din analiza cererii de recurs nu a rezultat ce act a interpretat greşit instanţa de apel şi dacă, prin această interpretare, a schimbat natura ori înţelesul lămurit ori vădit neîndoielnic al acestuia, având în vedere că sensul în care legiuitorul a prevăzut acest motiv de recurs a fost acela ca instanţa de recurs să verifice respectarea şi corecta aplicare, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 969 C. civ. potrivit cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, text ce ar rămâne fără efecte dacă modificarea convenţiei părţilor ar fi la discreţia judecătorului. Astfel, invocarea acestui motiv poate fi făcută dacă instanţa încalcă dispoziţiile art. 969 C. civ., şi acest lucru s-ar întâmpla atunci când, după ce a constatat existenţa şi înţelesul vădit neîndoielnic al clauzelor contractului, a modificat, sub pretextul interpretării, ceea ce constatase că formează convenţia.

În realitate, recurenta invocă din perspectiva acestui motiv de recurs critici prin care se susţine încălcarea unor prevederi de natură contractuală, motiv pentru care acestea vor fi analizate la secţiunea rezervată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Criticile întemeiate pe acest motiv de recurs vizează greşita interpretare a dispoziţiilor statutare pe care recurenta le consideră ca având caracter special, deci derogatoriu de la dispoziţiile legale, respectiv art. 98 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, recurenta reiterând apărările făcute în faţa instanţei de apel fără a combate considerentele pentru care instanţa de apel a admis apelul declarat de pârât.

Înalta Curte, verificând considerentele pentru care instanţa de apel a constatat că reclamanta nu are calitate procesuală activă şi nici interes în promovarea acţiunii de anulare a contractelor de cesiune încheiate între acţionari, observă că argumentele reţinute de instanţă pe acest aspect sunt corecte având în vedere că reclamanta nu are calitatea procesuală activă să solicite anularea unor acte în care nu este parte şi nici interes întrucât nu are niciun drept propriu izvorât din contract pe care să-l valorifice în cadrului unui litigiu.

Instanţa de apel a avut în vedere în mod corect că, încălcarea dispoziţiilor statuare prin încheierea de acte de cesiune de acţiuni nu poate fi sancţionată cu nulitatea, absolută sau relativă, singura sancţiune fiind inopozabilitatea actului în lipsa îndeplinirii formalităţilor de publicitate, respectiv declararea cesiunii făcută în registrul acţionarilor.

Referitor la criticile prin care se arată că nu s-a intrat pe fondul cauzei, acestea sunt nefondate faţă de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ. în conformitate cu care admiterea excepţiilor (de fond în cauză), face de prisos cercetarea în fond a pricinii. Cum instanţa a reţinut ca fiind întemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes, în mod corect nu a mai intrat în judecarea de fond a pricinii.

Nici critica privind justificarea calităţii şi interesului în promovarea acţiunii de anulare a contractelor de cesiune prin prisma bunei-credinţe raportat la lipsa datei încheierii contractelor de cesiune, nu este fondată întrucât faţă de respingerea acţiunii pe excepţie, analiza condiţiilor de valabilitate a actelor de cesiune nu s-a mai făcut.

Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., constatând culpa procesuală, va obliga recurenta reclamanta SC A. SA la plata sumei de 1.860 RON cheltuieli de judecată către intimatul pârât C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva deciziei civile nr. 359 din 18 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta reclamanta SC A. SA la plata sumei de 1.860 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât C.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 01 aprilie 2015.