Validity of debt assignment of a consumer credit loan and applicability of fraud on law

Decizia nr. 1012/2015

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 5362 din 12 iulie 2013, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Banca B. SA şi SC C. SRL şi a fost obligat reclamantul la plata sumei de 5.295,42 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:

În data de 1 august 2007, reclamantul a încheiat cu pârâta Banca B. contractul de credit prin care acesta împrumuta suma de 86.000 euro.

În data de 12 august 2010, pârâta Banca B. a comunicat reclamantului o notificare prin care l-a anunţat pe acesta că figurează în evidenţele băncii cu o datorie de 10.799,66 euro şi i-a pus în vedere să o achite în termen de 7 zile, în caz contrar, la expirarea termenului, soldul datorat urma să fie declarat scadent anticipat.

În data de 25 august 2010, reclamantul a comunicat pârâtei Banca B. un angajament de plată, iar pârâta i-a răspuns prin adresa din 25 august 2010. La data de 31 august 2010 reclamantul i-a comunicat pârâtei faptul că oferta acesteia de a plăti debitul în 6 rate egale nu poate fi acceptată.

În data de 31 august 2010, între pârâta Banca B. în calitate de cedent şi pârâta SC C. SRL în calitate de cesionar s-a încheiat Contractul de cesiune de creanţe din 31 octombrie 2010 prin care prima cesiona mai multe creanţe, nominalizate în anexele contractului, printre care se număra şi creanţa reclamantului generată de declararea scadenţei anticipate a creditului.

În data de 9 septembrie 2010, reclamantul i-a comunicat pârâtei faptul că urmează să se adreseze O.P.C. Braşov pentru analizarea contractului şi înlăturarea clauzelor abuzive.

La data de 10 septembrie 2010 reclamantului i-a fost comunicată notificare din partea pârâtei C. SRL prin care i se aducea la cunoştinţă încheierea contractului de cesiune din 31 august 2010 în baza căruia pârâta Banca B. cesionase creanţa rezultată din contractul de credit din 1 august 2007, încheiat cu reclamantul.

La data de 29 octombrie 2010 reclamantul a depus o sesizare la O.J.P.C. Braşov cu privire la clauzele abuzive inserate în contractul de credit din 1 august 2008.

Prin sentinţa civilă nr. 3499 din 12 martie 2012 pronunţată de Judecătoria Braşov a fost admisă sesizarea Comisariatului Regional pentru Protecţia Consumatorilor Sibiu, s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale menţionate la art. 5 din contractul de credit din 1 august 2007 şi la art. 4.5 din condiţiile generale de creditare ale contractului mai sus menţionat şi s-a menţinut procesul-verbal de constatare a contravenţiei din 11 noiembrie 2010 încheiat de O.J.P.C. Braşov, prin care s-a constatat încălcarea de către pârâta Banca B. a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în legătură cu contractul de credit încheiat cu reclamantul.

În ceea ce priveşte primul capăt de cerere, la interpelarea expresă a instanţei, reclamantul a arătat că invocă dispoziţiile art. 948, art. 966, art. 968, art. 968 pct. 2 C. civ., Legea nr. 363/2007 şi directivele europene indicate în precizările depuse.

În acest context, instanţa a constatat că dispoziţiile art. 948 C. civ. reglementează condiţiile de validitate ale unei convenţii: capacitate, consimţământ valabil, obiect determinat, cauză licită, iar art. 966 - 968 reglementează aspecte ce privesc cauza convenţiilor.

În ceea ce priveşte capacitatea părţilor contractului de cesiune şi valabilitatea consimţământul acestora la momentul încheierii contractului sau obiectul contractului, instanţa a reţinut că reclamantul nu a făcut probe din care să rezulte neîndeplinirea acestor condiţii ce ar putea afecta valabilitatea convenţiei.

Referitor la condiţia clauzei licite, reclamantul a invocat frauda la lege, în contextul în care pârâta Banca B. a încheiat contractul de cesiune cu privire la contractul de credit al reclamantului deşi cunoştea că există o sesizare în legătură cu acest contract la O.P.C., fiind pus în discuţie caracterul cert şi exigibil al creanţei ce urma a fi cedată.

Cauza, ca şi condiţie de fond, este definită ca fiind acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act.

La rândul său, pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv trebuie să existe, să fie reală, licită şi morală, conform art. 966 C. civ.

În ceea ce priveşte caracterul licit, potrivit art. 968 C. civ. „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice".

În speţa de faţă, instanţa a reţinut că, din probatoriul administrat nu rezultă faptul că pârâtele au încheiat contractul de cesiune cu intenţia de a frauda legea sau că respectivul contract are o cauză ilicită întrucât pârâtele au încheiat contractul de cesiune (31 august 2010) anterior depunerii de către reclamant a sesizării la O.J.P.C. (29 octombrie 2010), deci nu se poate accepta teza potrivit căreia pârâta Banca B. a cesionat creanţa pentru a eluda sau zădărnici urmările pe care le-ar fi putut avea respectiva sesizare, deoarece la momentul cesiunii nu exista acea reclamaţie. Mai mult, la momentul depunerii sesizării la O.J.P.C., reclamantul cunoştea situaţia creditului său şi faptul că acesta fusese cesionat, aşa cum rezultă din corespondenţa părţilor din perioada 10 septembrie 2010-15 octombrie 2010.

De asemenea, din corespondenţa părţilor anterioară datei de 31 august 2010 (când s-a încheiat contractul de cesiune), instanţa a reţinut că nu rezultă faptul că între părţile contractului de credit s-ar fi purtat discuţii cu privire la caracterul abuziv al unor clauze contractuale, iar reclamantul nu a invocat acest aspect decât ulterior, printr-o adresă comunicată pârâtei Banca B., sucursala D., în 9 septembrie 2010 când reclamantul a anunţat intenţia sa de a sesiza O.P.C. Braşov pentru a analiza contractul şi a înlătura clauzele abuzive.

Referitor la caracterul exigibil al creanţei cedate, instanţa a reţinut că la momentul încheierii contractului de cesiune fusese declarată scadenţa anticipată a creditului reclamantului, aspect necontestat de părţi, ceea ce presupune că întregul credit a devenit exigibil anticipat, iar debitorul nu mai beneficiază de termenele lunare de plată eşalonată a creditului, creditorul putând cere în aceste condiţii rambursarea integrală a împrumutului.

În ceea ce priveşte caracterul cert al creanţei cedate, instanţa a reţinut că întocmirea de către pârâte a unui act rectificativ al contractului de cesiune în care este corectată valoarea debitului cedat, nu conduce la concluzia că valoarea creanţei cedate nu era certă la momentul cesiunii sau că aceasta a fost modificată ulterior. împrejurarea că la data cesiunii valoarea debitului cedat era clară şi aceasta este cea menţionată în actul rectificativ, rezultă din faptul că valoarea debitului cedat al reclamantului, menţionat în actul rectificator coincide ca sumă cu valoarea creanţei ce i-a fost comunicată reclamantului la data de 25 august 2010 când pârâta i-a făcut ultima ofertă de eşalonare înainte de cesiune.

Instanţa a reţinut că motivaţia rectificării contractului de cesiune a fost lămurită la ultimul termen de reprezentantul pârâtei Banca B. care a arătat că valoarea menţionată iniţial de 11.867 euro reprezenta preţul cesiunii creanţei reclamantului, iar valoarea mai mare menţionată în actul rectificator, 94.868,73 euro reprezintă valoarea nominală a creanţei cedate.

Faptul că ulterior declarării scadenţei anticipate a creditului şi cesionării creanţei, debitorul cedat a sesizat O.P.C. şi în urma acestei sesizări unele clauze contractuale au fost anulate, nu invalidează caracterul cert al creanţei la momentul cesiunii şi, chiar dacă constatarea nulităţii are efecte retroactive, acest aspect afectează doar valoarea debitului pe care cesionarul SC C. poate să-l recupereze de la debitor şi în niciun caz validitatea contractului de cesiune de creanţă.

Având în vedere faptul că cesiunile de creanţă nu sunt prohibite de lege, iar în cazul concret al contractului de cesiune analizat în prezenta cauză nu s-a dovedit încălcarea bunelor moravuri sau a ordinii publice, instanţa a constatat că acesta nu se bazează pe o cauză ilicită.

În ceea ce priveşte celelalte temeiuri de drept invocate de reclamant în susţinerea cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune din 31 august 2010, respectiv Legea nr. 363/2007, Directiva CEE nr. 87/102/1986, Directiva CEE nr. 90/88/1990, Directiva CEE nr. 98/7/1998, instanţa a reţinut că reclamantul nu a individualizat în concret dispoziţiile legale încălcate de pârâţi la momentul încheierii contractului de cesiune, iar instanţa, urmare a verificării efectuate în raport de ansamblul normelor invocate, nu a constatat încălcări ale acestora de natură să conducă la invalidarea cesiunii.

Faţă de cele mai sus menţionate, instanţa a respins cererea reclamantului de constatare a nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă încheiat între pârâte din 31 august 2010, ca neîntemeiată.

Pentru că solicitarea formulată pe capătul al ll-lea de cerere reprezenta de fapt un efect al cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune (capătul I) a reţinut instanţa că, respingerea capătului I atrage, firesc, şi respingerea capătului având ca obiect repunerea în situaţia anterioară, ca neîntemeiat.

De asemenea şi în cazul capetelor III şi IV de cerere, solicitările au un caracter subsecvent, fiind condiţionate de admiterea capătului I şi II şi reluarea raporturilor contractuale dintre reclamant şi pârâta BCR, ori în condiţiile date, respingerea capătului de cerere principal atrage şi respingerea capătului subsecvent, respectiv a capetelor III şi IV de cerere.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a obligat reclamantul la plata către pârâta Banca B. a sumei de 5295,42 RON reprezentând onorariu avocat.

Împotriva sentinţei civile sus menţionate, la 19 august 2013, data poştei, a formulat apel reclamantul A.

Prin decizia civilă nr. 458 din 5 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, apel declarat de reclamantul A. a fost respins, ca nefondat.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că nu se poate aprecia că hotărârea primei instanţe este nelegală întrucât nu a vizat-o şi pe coplătitoarea E. deoarece, în măsura în care această persoană invocă în cauză calitatea sa de parte, îşi poate valorifica eventualele critici asupra sentinţei prin exercitarea căii de atac, reclamantul neavând interes să susţină o vătămare procesuală adusă altuia prin necitare sau nemenţionare în hotărârea atacată.

Potrivit dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde, printre alte elemente, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Motivarea sentinţei apelate este clară şi logică, analizându-se în concret aspectele pe care s-a întemeiat, cu indicarea elementelor de fapt şi a instituţiilor juridice care au determinat adoptarea soluţiei, fără a se putea aprecia aşadar că hotărârea tribunalului ar fi nemotivată, astfel cum a susţinut apelantul.

Enumerarea unor texte legale (art. 983 C. civ., art. 978 C. civ., art. 2 din Legea nr. 193/2000, art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 5 C. civ.) nu este suficientă pentru a demonstra temeinicia cererii de chemare în judecată, atâta vreme cât nu se arată în concret legătura dintre acestea şi obiectul acţiunii, respectiv nu se indică elementele probatorii incidente. De asemenea, apelantul face referire, raportat la dispoziţiile legale invocate, la interpretarea contractului de cesiune de creanţă, aspect care intră în contradicţie cu petitul cererii de chemare în judecată (solicitarea privind constatarea nulităţii absolute a aceluiaşi contract), având în vedere că nu se poate pune problema interpretării unei convenţii lovite de nulitate, ci doar a uneia valabil încheiate.

Reclamantul nu a făcut dovada fraudei la lege pretins săvârşite cu ocazia încheierii contractului de cesiune. Pentru a se reţine incidenţa motivului de nulitate invocat de către reclamant, constând în fraudarea legii, este esenţial a se dovedi o atitudine subiectivă de rea credinţă a pârâtelor, în sensul că acestea au acţionat, la încheierea contractului de cesiune de creanţă, cu scopul vădit de a frauda drepturile reclamantului, situaţie care nu subzistă în cauză.

Cu privire la obligaţia învederată de către apelant de emitere a unui nou grafic de rambursare, esenţial este aspectul că s-a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţe încheiat între pârâte din 31 august 2010, restabilirea situaţiei anterioare acestuia, obligarea pârâtei Banca B. la încheierea actului adiţional de eşalonare a plăţilor pe un an de zile de la momentul pronunţării hotărârii, obligarea pârâtei Banca B. la încheierea unui act adiţional corespunzător O.U.G. nr. 50/2010, în ceea ce priveşte graficul de rambursare, eliminarea comisioanelor nelegale din contractul de credit şi stabilirea sumei reale de plată corespunzătoare cerinţelor O.U.G. nr. 50/2010.

Primul capăt de cerere - constatarea nulităţii absolute a Contractului de cesiune de creanţe încheiat între pârâte din 31 august 2010 - are caracter principal, iar următoarele sunt accesorii, ceea ce înseamnă că soarta acestora depinde în mod esenţial, determinant, de soluţia adoptată asupra solicitării principale deduse judecăţii. în consecinţă, contractul de cesiune de creanţă nefiind constatat nul, nu se poate dispune nici restabilirea situaţiei anterioare încheierii acestuia, astfel încât nu sunt reluate nici raporturile contractuale dintre reclamant şi pârâta Banca B., cu consecinţa imposibilităţii obligării Băncii B. la încheierea unui act adiţional în ceea ce priveşte graficul de rambursare.

Astfel cum a argumentat în mod pertinent şi prima instanţă, pârâtele au încheiat contractul de cesiune la 31 august 2010, anterior depunerii de către reclamant a sesizării la O.J.P.C., la 29 octombrie 2010, astfel încât nu este fondată susţinerea apelantului conform căreia pârâtele au întocmit contractul de cesiune deşi se stabilise de către O.P.C. Braşov împrejurarea că sunt abuzive clauzele contractuale privind dobânda variabilă.

În ceea ce priveşte valoarea creanţei cesionate, raportat la susţinerile apelantului privind diferitele sume existente în dosar, a apreciat instanţa de apel că întocmirea unui act rectificativ la contractul de cesiune de creanţe, cu scopul menţionat expres de a se rectifica erorile materiale existente în Anexa 1a a contractului, cu privire la valoarea nominală a creanţei, nu reprezintă un motiv de nulitate a convenţiei de cesiune, neafectând valabilitatea acesteia.

Prima instanţă nu a încălcat prezumţia de lucru judecat. Astfel, prin sentinţa civilă nr. 3499 din 12 martie 2012, pronunţată de Judecătoria Braşov în Dosarul nr. x/197/2011 (rămasă irevocabilă), a fost admisă sesizarea Comisariatului Regional pentru Protecţia Consumatorilor Sibiu, s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale menţionate la art. 5 din contractul de credit din 1 august 2007 şi la art. 4.15 din condiţiile generale de creditare ale contractului mai sus menţionat, s-a menţinut procesul - verbal de constatare a contravenţiei din 11 noiembrie 2010 încheiat de O.J.P.C. Braşov şi au fost înlăturate din contractul de credit mai sus menţionat clauzele constatate ca fiind abuzive.

Instanţa de apel a subliniat însă că obiectul principal al cererii de chemare în judecată este constatarea nulităţii absolute a Contractului de cesiune de creanţe încheiat între pârâte din 31 august 2010, celelalte capete de cerere depinzând de soarta celui principal. Sentinţa civilă nr. 3499 din 12 martie 2012 a Judecătoriei Braşov a fost pronunţată ulterior încheierii convenţiei de cesiune, chiar şi data introducerii acţiunii (Dosarul având nr. x/197/2011) fiind ulterioară acestui moment. De asemenea, procesul - verbal de contravenţie la care se face referire în sentinţa civilă nr. 3499 din 12 martie 2012 este întocmit la 11 noiembrie 2010, de asemenea ulterior Contractului de cesiune de creanţe încheiat între pârâte din 31 august 2010.

Cum nulitatea reprezintă sancţiunea care intervine atunci când sunt nesocotite cerinţele legale la momentul întocmirii unui act juridic, iar actul juridic a cărui nulitate se solicită este contractul de cesiune de creanţe încheiat între pârâte din 31 august 2010, aspectele legate de pronunţarea sentinţei civile nr. 3499 din 12 martie 2012 a Judecătoriei Braşov nu constituie motive de nulitate a cesiunii.

Această situaţie, astfel cum în mod corect a subliniat prima instanţă, afectează doar valoarea debitului pe care cesionarul SC C. poate să îl recupereze de la debitor şi în niciun caz validitatea contractului de cesiune de creanţă.

Cauza de ineficacitate invocată în speţă, ţinând cont de principiul disponibilităţii, este cea a nulităţii, raportat însă la actul juridic expres determinat prin cererea de chemare în judecată - Contractul de cesiune de creanţe încheiat între pârâte din 31 august 2010, iar nu la contractul de credit; totodată, cum s-a subliniat şi mai sus, capetele de cerere privind obligarea pârâtei Banca B. la anumite prestaţii în legătură cu convenţia de credit au caracter subsecvent, accesoriu, fiind condiţionate de admiterea primului capăt de cerere, principal. în acest context, nu au fost găsite întemeiate criticile apelantului referitoare la modul de calcul al dobânzii Băncii B. care încalcă principiul libertăţii contractuale şi principiul forţei obligatorii a contractului, la modalitatea de interpretare a convenţiei de credit, respectiv la încălcarea principiului bunei - credinţe în raporturile contractuale (art. 970 C. civ., art. 77 din Legea nr. 296/2004, art. 969, art. 978, art. 983, art. 984, art. 1312 alin. (2) C. civ., art. 1269 alin. (2) noul C. civ., art. 1266 alin. (2) noul C. civ., art. 1 din Legea nr. 193/2000).

Pârâtele au încheiat contractul de cesiune la 31 august 2010, anterior depunerii de către reclamant a sesizării la O.J.P.C., la 29 octombrie 2010; de asemenea, sentinţa civilă nr. 3499 din 12 martie 2012 a Judecătoriei Braşov a fost pronunţată ulterior încheierii convenţiei de cesiune, chiar şi data introducerii acţiunii (Dosarul având nr. x/197/2011) fiind ulterioară acestui moment. Aşadar, la momentul cesionării, contractul de credit nu era pus sub semnul întrebării în ceea ce priveşte legalitatea sa, nefiind probată o conivenţă frauduloasă între cele două pârâte, actul încheiat nefiind contrar bunelor moravuri şi ordinii publice şi nici lovit de nulitate absolută pentru fraudă la lege.

Petitele accesorii au fost reţinute ca neîntemeiate, întrucât capătul de cerere principal referitor la nulitatea contractului de cesiune de creanţă a fost apreciat nefondat.

Instanţa a apreciat şi că jurisprudenţa invocată de către apelant nu este aptă a produce efecte obligatorii asupra soluţiei de adoptat în cauză, astfel de consecinţe imperative determinând doar deciziile pronunţate în interesul legii.

Prima instanţă a analizat în mod pertinent susţinerile reclamantului, pronunţând sentinţa în cadrul stabilit prin solicitările şi motivarea formulate de acesta, iar aspectul că cererea de chemare în judecată a fost respinsă, nu are semnificaţia limitării tribunalului la acele interpretări care i-ar putea justifica hotărârea de respingere a acţiunii.

În temeiul prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a obligat apelantul reclamant, care a căzut în pretenţii ca urmare a respingerii apelului, la plata către intimata pârâtă Banca B. a sumei de 2.754,66 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, dovedit prin înscrisurile ataşate la dosar.

Împotriva deciziei civile nr. 458 din 5 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat recurs reclamantul A. solicitând, în baza art. 312 raportat la art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea hotărârii pronunţate iar, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale.

Recurentul solicită să se constate că decizia atacată este nelegală, instanţele de judecată anterioare reţinând date greşite, fiind încălcat principiului puterii de lucru judecat şi alte principii de drept.

Instanţa de apel a invocat faptul că recurentul ar fi emis pretenţii raportat la celălalt coparticipant procesual, însă acest aspect, respectiv nepronunţarea instanţei de judecată referitor la toţi participanţii la procesul civil, este un motiv de nulitate absolută, situaţie faţă de care, orice persoană poate învedera că hotărârea instanţei de fond trebuie să analizeze toate aspectele şi să se refere la toate părţile, fără a se invoca vreo vătămare, nepronunţarea răsfrângându-se asupra întregului ansamblu procedural. întrucât hotărârea instanţei de fond nu a avut în vedere toate părţile participante la procesul civil se impunea admiterea apelului şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurentul învederează că, de la momentul admiterii excepţiei de necompetenţă teritorială a Tribunalului Braşov, prin sentinţa civilă nr. 3499 din 13 martie 2012 pronunţată de către Judecătoria Braşov în Dosarul nr. x/197/2012 s-a dispus admiterea sesizării formulate de către C.J.P.C. – O.P.C. Braşov şi înlăturarea clauzelor abuzive inserate de către pârâtă în cadrul contractului de credit încheiat cu acesta.

Recurentul arată că a dovedit, pe parcursul soluţionării dosarului, abuzul exercitat de către pârâtă care, după pronunţarea hotărârii judecătoreşti menţionată mai sus, de conivenţă cu SC C. SRL, au procedat la punerea în executare a contractului de cesiune contestat şi a contractului de credit cedat.

Arată recurentul că a susţinut că valoarea cesiunii este mult mai mică decât cea depusă în cadrul dosarului de faţă, aspect care rezultă din actele depuse de bancă în cadrul dosarului executional chiar dacă avocatul acesteia a susţinut în sala de judecată altă valoare a cesiunii.

De asemenea, învederează împrejurarea că, faţă de pronunţarea sentinţei civile nr. 3499 din 12 martie 2012 de către Judecătoria Braşov în Dosarul civil nr. x/197/2011 rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 791 din 22 octombrie 2012 pronunţată de către Tribunalul Braşov, prin procesul-verbal de constatare din data de 6 noiembrie 2012 executorul judecătoresc în cadrul dosarului executional nr. x/2012, a constatat că titlul invocat de către creditoare nu mai are caracter de titlul executoriu, sens în care a constatat că executarea silită încetează, titlul executoriu restituindu-se creditoarei.

Referitor la faptul că instanţa de apel a reţinut că pentru temeiurile juridice invocate nu au fost menţionate aspectele care s-ar circumscrie acestora, recurentul le reiterează arătând că instanţele de judecată care le-au înlăturat, fără a face vreo referire la acestea, aspect care contravine art. 261 alin. (5) C. proc. civ., în sensul că hotărârea este nemotivată.

Astfel, potrivit art. 983 C. civ. când este îndoială convenţia se interpretează în favoarea celui care se obligă.

Potrivit art. 978 C. civ. când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul că poate avea vreun efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce niciunul.

Arată recurentul că, în condiţiile în care, clauza respectivă ar fi interpretată ca fiind „dobânda de referinţă variabilă a Băncii B." aceasta ar contraveni dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 care interzice clauzele abuzive în contractele de credit şi care enumera ca fiind abuzivă acea clauză care dă dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului fără a avea un motiv întemeiat. Prin urmare, părţile nu puteau prevedea în contract o clauză abuzivă şi, deci nulă potrivit prevederilor legale de la data încheierii contractelor.

Conform art. 5 C. civ. nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şl bunele moravuri, în concluzie recurentul apreciind că interpretarea contractului de cesiune nu poate fi decât în sensul arătat de acesta.

Referitor la frauda la lege săvârşită cu ocazia încheierii contractului de cesiune, arată că aceasta rezidă în intenţia evidentă a părţilor de a încălca dispoziţiile legale imperative ale legislaţiei în vigoare, cu ocazia încheierii sau executării unui act juridic. Sancţiunea fraudei la lege este nulitatea actului juridic astfel încheiat sau a actelor de executare, astfel săvârşite.

Cu privire la obligaţia de emitere a unui grafic nou de rambursare, arătă că potrivit art. 15 din condiţiile generale noul procent din dobânda de referinţă, va fi afişat iar dobânda rezultată se va aplica la soldul creditului existent la data modificării. Potrivit dispoziţiilor art. 93 din O.U.G. nr. 174/2008 prin care au fost modificate regulile O.G. nr. 21/1992 art. 2 lit. j) pentru orice modificare a nivelului costurilor creditului, conform condiţiilor contractuale, furnizorul de servicii financiare este obligat să notifice consumatorul. Prin urmare, chiar dacă părţile nu au prevăzut expres că se emite un nou grafic, această obligaţie este una legală. Recurentul arată că, potrivit art. 19 din contractul de credit bancar, condiţiile generale şi graficul de rambursare fac parte integrantă din contract. Graficele comunicate la momentul încheierii contractelor calculează rata pentru toată perioada de creditare în funcţie de dobânda fixă din primul an, deşi după primul an dobânda este variabilă. Pârâta avea obligaţia încă de la acel moment să emită grafice de rambursare în cadrul cărora, după trecerea perioadei de un an la calculul ratei să fie avut în vedere Euribor.

Susţine recurentul că a plătit până în prezent ratele în funcţie de înştiinţarea verbală, a funcţionarului de la ghişeu făcută în momentul plăţii, deşi conform contractului ar trebui să plătească în baza graficului de rambursare care face parte integrantă din contract.

Apreciază, de asemenea că are dreptul de a cunoaşte exact suma lunară pe care o are de plătit şi modul de formare al acesteia, iar aceste informaţii nu pot rezulta decât din comunicarea graficului de rambursare.

Referitor la solicitarea privind constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune, recurentul solicită să se constate că cesiunea contractului de credit s-a făcut în condiţiile în care O.P.C. Braşov stabilise împrejurarea că sunt abuzive clauzele contractuale privind dobânda variabilă. Din cuprinsul anexei la contractul de cesiune de creanţe rezultă că s-a cesionat creanţa pentru suma de 94.856,73 euro, documente comunicate la termenul de judecată din data de 14 decembrie 2010 or, aceiaşi creditoare a pornit executarea silită în baza aceluiaşi contract de cesiune de creanţă în cadrul dosarului execuţional nr. x/2012 dar de această dată a anexat un înscris din care ar rezulta că suma cesionată conform aceluiaşi contract este de 86.000 euro, însă din anexa contractului depus la executorul judecătoresc, rezultă că cesiunea contractului s-a făcut pentru creditul mai sus menţionat pentru suma de 11.867,89 euro. În atare situaţie, faţă de momentul înregistrării acţiunii pe rolul instanţei de judecată şi faţă de aspectele invocate, susţine recurentul că a invocat, ca temeiuri juridice ale acţiunii, că instanţa de judecată a încălcat principiul prezumţiei de lucru judecat, efectul pozitiv al acestuia şi nu excepţia autorităţii de lucru judecat, cum în mod greşit s-a reţinut.

Singura obligaţie născută în baza sentinţei nr. 3499 din 12 martie 2012 pronunţată de către Judecătoria Braşov este prevăzută exclusiv în sarcina pârâtei şi aceasta constă în modificarea clauzelor constatate ca fiind abuzive, banca fiind practic obligată să aducă la legalitate contractul de credit încheiat, obligaţie care s-a stabilit cu efect retroactiv de la momentul încheierii contractului de credit, astfel încât sunt greşite considerentele instanţei că hotărârea mai sus menţionată s-a pronunţat după momentul încheierii contractului de cesiune.

Obligaţia Băncii B., ca efect al punerii în executare a sentinţei, era de a calcula dobânda variabilă în funcţie de un indice de referinţă variabil, independent. Modul de calcul al dobânzii folosit de Banca B. încalcă principiul libertăţii contractuale şi principiul forţei obligatorii a contractului, finalitatea urmărită de judecător prin sentinţa nr. 3499 din 12 martie 2012 nefiind nici de a desfiinţa contractul de credit dar nici de a obliga consumatorul să accepte, necondiţionat alte condiţii impuse de partea culpabilă - pârâta Banca B., prin semnarea unui act adiţional ci acea de a se restabili echilibrul contractual între părţi şi de a adapta contractul la legalitate.

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive la art. 1 prevede că orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Prin urmare, în cazul nerespectării de către profesionişti (în speţă Banca B.), a obligaţiei de transparenţă inserată la art. 1 din lege, automat devine aplicabil aliniatul conform căruia interpretarea clauzelor neclare se face în favoarea consumatorului.

Nerespectarea acestei obligaţii de către Banca B. a fost constatată definitiv şi irevocabil prin cele două hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţe şi, apreciază recurentul, nu este legal să suporte consecinţele atitudinii intenţionat - culpabile de care s-a făcut vinovată Banca B. Scopul urmărit de legiuitor prin prevederile legii speciale citate mai sus (şi de altfel prin întreaga legislaţie privind consumatorii) este aceea de a proteja consumatorii împotriva abuzurilor băncii care acţionează în calitate de profesionist.

Nu numai prevederile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, dar, însuşi principiul bunei - credinţe în raporturile contractuale, impunea băncii redactarea clară a clauzelor contractuale, ea acţionând în calitate de profesionist, astfel încât să nu existe discuţii şi dubii ulterioare asupra a ceea ce s-a convertit.

În atare situaţie, cesionarea de către bancă a unui contract de credit care este pus sub semnul întrebării în ceea ce priveşte legalitatea acestuia, nu denotă decât o conivenţă frauduloasă între cele două pârâte, în detrimentul consumatorului, prin urmare, actul este lovit de nulitate absolută pentru frauda la lege şi este contrar bunelor moravuri şi ordinii publice.

În ceea ce priveşte petitul privind restabilirea situaţiei anterioare, se arată că, atunci când se constată nulitatea absolută, părţile sunt repuse în situaţia anterioară, respectiv prin restituirea sumelor încasate nelegal.

Prin sentinţa nr. 3499/2012 a Judecătoriei Braşov, menţinută de Tribunalul Braşov, s-a dispus înlăturarea clauzelor abuzive din contract, sancţiunea fiind aceea a nulităţii absolute temeiul legal reţinut fiind Legea nr. 193/2000. Restituirea sumelor de bani este o consecinţă firească a sancţiunii nulităţii constatate de instanţa judecătorească care produce efect nu numai pentru viitor dar şi pentru trecut. Dacă nu s-ar dispune această restituire ar fi lipsită de conţinut însăşi sancţiunea aplicată de instanţa de judecată. Banca, a încasat sume de bani în temeiul unei clauze abuzive, nule absolut întrucât normele care ocrotesc consumatorul sunt norme de ocrotire cu caracter general, fiind deci obligată să restituie ceea ce a încasat pe nedrept. Celelalte petite care au caracter accesoriu sunt urmarea firească a primului petit.

Susţine recurentul că nu i-au fost analizate criticile de către instanţe care s-au limitat doar la acele interpretări care ar putea justifica hotărârea de respingere acţiunii şi a apelului.

Înalta Curte, analizând recursul prin prisma criticilor formulate, constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În ceea ce priveşte critica privind încălcarea puterii lucrului judecat prin care se susţine că instanţa a ignorat efectul pozitiv al sentinţei nr. 3499/2012 pronunţată în Dosarul nr. x/197/2011 al Judecătoriei Braşov şi menţinută de Tribunalului Braşov, nu este fondată având în vedere că obiectul judecăţii în prezentul dosar este diferit de cel care a făcut obiectul judecăţii în dosarul menţionat. Astfel, prin prezentul dosar se solicită nulitatea contractului de cesiune încheiat de pârâte iar prin sentinţa nr. 3499/2012 a Judecătoriei Braşov s-a dispus constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit, ca atare efectul pozitiv al puterii de lucru judecat nu se impune în cel de al doilea proces întrucât nu vizează aspecte litigioase dezlegate anterior privitor la acelaşi obiect dedus judecăţii în cel de al doilea dosar.

În ceea ce priveşte critica privind pretinsa omisiune a judecătorului fondului şi a celor din apel de a soluţiona cererea de introducere în cauză a coplatitoarei E. şi aceasta este nefondată întrucât instanţele au avut în vedere această cerere şi au respins-o motivat. Astfel, prin încheierea din 17 aprilie 2014 instanţa de apel a respins cererea „de reintroducere în cauză" formulată în faza apelului de către E. ca fiind contrară prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., întrucât aceasta nu a participat la judecata la fond.

Aspectele relevate de recurent cu privire la cele statuate prin sentinţa nr. 3499/2012 a Judecătoriei Braşov, menţinută de Tribunalul Braşov, precum şi cele care au în vedere procedura de executare silită nu sunt în măsură să susţină teoria fraudei la lege invocată de recurent ca motiv de nulitate a contractului de cesiune întrucât sunt ulterioare încheierii acestuia.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Referitor la acest motiv, recurentul susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra textelor legale indicate în cerere.

Înalta Curte va reţine această critică ca nefondată întrucât, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, enumerarea unor texte legale nu este suficientă pentru a demonstra temeinicia cererii de chemare în judecată, atâta vreme cât nu se arată în concret legătura dintre acestea şi obiectul acţiunii, respectiv nu se indică elementele probatorii incidente.

Instanţa de control judiciar este obligată să analizeze şi să răspundă unor critici concrete la adresa hotărârii atacate. Instanţa nu este abilitată să facă presupuneri cu privire la aplicarea unor dispoziţii legale în cauza cu care a fost învestită atâta timp cât părţile nu au arătat în ce măsură actele normative indicate au relevanţă directă asupra cauzei, prin urmare această critică este nefondată.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când, instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit ori vădit neîndoielnic al acestuia.

Din analiza cererii de recurs nu a rezultat ce act a interpretat greşit instanţa de apel şi dacă, prin această interpretare, a schimbat natura ori înţelesul lămurit ori vădit neîndoielnic al acestuia, având în vedere că sensul în care legiuitorul a prevăzut acest motiv de recurs a fost acela ca instanţa de recurs sa verifice respectarea şi corecta aplicare, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 969 C. civ. potrivit cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, text ce ar rămâne fără efecte dacă modificarea convenţiei părţilor ar fi la discreţia judecătorului. Astfel, invocarea acestui motiv poate fi făcută dacă instanţa încalcă dispoziţiile art. 969 C. civ. şi acest lucru s-ar întâmpla atunci când, după ce a constatat existenţa şi înţelesul vădit neîndoielnic al clauzelor contractului, a modificat, sub pretextul interpretării, ceea ce constatase că formează convenţia. Cum recurentul nu a arătat dacă instanţa a interpretat contractul de cesiune - acesta fiind obiectul principal al acţiunii dedusă judecăţii - astfel decât potrivit regimului juridic al acestuia, critica apare ca nefondată.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În analiza acestui motiv de recurs, instanţa va avea în vedere criticile care privesc petitul principal al cererii de chemare în judecată, respectiv - constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţe încheiat între pârâte din 31 august 2010. Astfel, recurentul a criticat soluţia în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune încheiat de pârâte, raportat la efectele sentinţei nr. 3499 din 12 martie 2012 pronunţată de Judecătoria Braşov în Dosarul civil nr. x/197/2011 rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 791 din 22 octombrie 2012 pronunţată de către Tribunalul Braşov, susţinând că această sentinţă ar avea influenţa efectului pozitiv al puterii de lucru judecat asupra petitului principal al acţiunii de faţă, în sensul că, contractul de cesiune, încheiat anterior demarării acţiunii finalizată cu pronunţarea acestei sentinţe, ar fi nul din perspectiva celor statuate prin această hotărâre.

Înalta Curte, reţine că prin sentinţa anterior menţionată nu a fost analizată clauza privind posibilitatea declarării scadenţei anticipate a creditului în situaţia înregistrării restanţelor şi cu atât mai puţin cesionarea contractului de credit, survenită anterior pronunţării acestei sentinţe. Aşadar, această sentinţă nu poate avea efecte asupra petitului principal al acţiunii de faţă, respectiv constatarea nulităţii contractului de cesiune încheiat de pârâte.

În aceste condiţii, critica privind frauda la lege invocată de recurent nu este fondată întrucât se referă la un moment anterior momentului la care s-a constatat caracterul abuziv al unor clauze contractuale, prin urmare, intenţia de fraudă a pârâtelor invocată de recurent nu se poate raporta la un moment ulterior încheierii actului.

Nulitatea unui act este sancţiunea care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, aşadar nulitatea priveşte aspecte contemporane încheierii actului iar nu ulterioare, după cum susţine recurentul.

Cum, la momentul cesiunii, contractul nu era lovit de nicio cauză de nulitate iar prin sentinţa nr. 3499 din 12 martie 2012 pronunţată de către Judecătoria Braşov în Dosarul civil nr. x/197/2011 rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 791 din 22 octombrie 2012 pronunţată de către Tribunalul Braşov, nu s-a statuat cu privire la clauza contractuală care privea posibilitatea cesionării contractului de credit, această critică este nefondată.

Sunt nefondate şi criticile care privesc modul de soluţionare a capetelor subsidiare întrucât respingerea capătului de cerere principal are drept consecinţă şi respingerea capetelor accesorii.

Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., constatând culpa procesuală, va obliga recurentul reclamant A. la plata sumei de 1.666 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă Banca B. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 458 din 5 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul reclamant A. la plata sumei de 1666 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă Banca B. SA.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2015.