Validity of audit recovery measures despite statute of limitations and legality of compensating technical secretaries without separate labor contracts

Decizia nr. 866/2016

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei;

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii;

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 22 ianuarie 2014, sub nr. x/2/2014, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României - Departamentul IV - Direcţia 2, anularea Încheierii nr. 128 din 19 decembrie 2013 de soluţionare a contestaţiei şi, pe cale de consecinţă, anularea parţială a Deciziei nr. 32 din 04 noiembrie 2013, respectiv sub aspectul măsurilor dispuse la punctele 9,10 şi 12, precum şi suspendarea executării acestor măsuri.

2. Hotărârea primei instanţe;

Prin sentinţa civilă nr. 1306 din 24 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus: admiterea în parte a cererii de suspendare a executării, suspendarea executării măsurilor dispuse la pct. 10 şi 12 din Decizia nr. 32 din 04 decembrie 2013, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în anulare, respingerea cererii de suspendare a măsurii dispuse la pct. 9, ca neîntemeiată, admiterea acţiunii în anulare, în parte, anularea parţială a Încheierii nr. 128 din 19 decembrie 2013 şi a Deciziei nr. 32 din 04 noiembrie 2013, respectiv în ceea ce priveşte măsurile dispuse la pct. 10 şi 12, respingerea acţiunii în rest (cu privire la măsura dispusă la pct. 9), ca neîntemeiată.

3. Calea de tac exercitată în cauză;

Împotriva sentinţei civile nr. 1306 din 24 aprilie 2014 au declarat recurs în termen legal reclamanta SC A. SA şi pârâta Curtea de Conturi a României.

3.1. În motivarea cererii sale de recurs, reclamanta a susţinut că hotărârea instanţei de fond, în ceea ce priveşte măsura dispusă la pct. 9 din Decizia nr. 32/2013, a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material (motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), reţinându-se că susţinerile reclamantei nu sunt de natură să atragă nelegalitatea măsurii, întrucât nu s-a impus conducerii entităţii auditate nici valoarea prejudiciului şi nici persoana de la care acesta urmează a fi recuperat.

Raportul de control al Curţii de Conturi stabileşte în mod imperativ suma de 174.294 lei (inclusiv T.V.A.) ca fiind prejudiciu constând în efectuarea de plăţi nedatorate prin acceptarea decontării unor cantităţi de lucrări la alte preţuri decât cele stabilite în oferta financiară.

La data întocmirii Raportului Curţii de Conturi, respectiv 04 octombrie 2013, dată la care s-a făcut constatarea efectuării unor plăţi nedatorate, termenul de prescripţie general de 3 ani era împlinit.

Pe cale de consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 2506 alin. (2) C. civ. sumele sunt prescrise, iar cel obligat poate refuza executarea prestaţiei, ceea ce s-a şi întâmplat conform răspunsului SC B. SRL la notificarea transmisă.

Ca urmare a intervenirii termenului de prescripţie, măsura dispusă de Curtea de Conturi nu poate fi adusă la îndeplinire.

Motivarea instanţei de fond nu are în vedere şi dispoziţiile legale care reglementează prescripţia, precum şi dispoziţiile art. 24 şi art. 1281 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, imperative în ceea ce priveşte respectarea termenului de prescripţie în cadrul controalelor efectuate.

Stabilirea unui prejudiciu cert şi dispunerea către entitatea auditată a recuperării acestuia, fără a se face nicio referire în cuprinsul constatărilor la împlinirea termenului legal de prescripţie, atrage nejustificat răspunderea penală a persoanelor obligate să recupereze prejudiciul constatat şi măsurile dispuse, ceea ce excede spiritului legii.

Pe de altă parte, motivarea instanţei de fond, în sensul existenţei posibilităţii legale de recuperare a prejudiciului de la persoana responsabilă de săvârşirea faptei este fără fundament faptic şi legal, atâta vreme cât răspunderea patrimonială de dreptul muncii este supusă aceloraşi reguli privitoare la prescripţie.

În plus, lucrările decontate către SC B. SRL au fost încasate integral SC C. SA de la SC D. SA, beneficiarul final al acestora, astfel încât în patrimoniul societăţii nu s-a produs niciun prejudiciu.

În concluzie, faţă de motivele expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea parţială a sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 497 C. proc. civ.

3.2. Recurenta Curtea de Conturi României a susţinut că hotărârea instanţei de fond este nelegală în privinţa soluţiei date cererii de suspendare a executării măsurilor dispuse la pct. II.10 şi II.12 din Decizia nr. 32/2013, precum şi cererii de anulare a acestor măsuri.

Referitor la cererea de suspendare a executării, recurenta a considerat că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Astfel, în susţinerea condiţiei „cazului bine justificat”, instanţa de fond invocă termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, 30 aprilie 2014, însă acest aspect nu poate fi în niciun caz, motiv de evidentă nelegalitate a actului administrativ, cu atât mai mult cu cât reclamanta avea posibilitatea să solicite în scris, motivat, prelungirea respectivului termen.

Cât priveşte noţiunea de „pagubă iminentă”, instanţa de fond nu demonstrează iminenţa producerii unei pagube importante în sensul art. 2 lit. ş) din Legea contenciosului administrativ.

Este esenţial de precizat faptul că măsurile dispuse de Curtea de Conturi sunt tocmai de natură a recupera un prejudiciu produs în patrimoniul SC C. SA şi nu de a crea un prejudiciu.

Referitor la admiterea cererii de anulare a măsurilor dispuse la pct. II.10 şi II.12 din Decizia nr. 32/2013, recurenta a susţinut că instanţa de fond a apreciat în mod greşit normele de drept material incidente în cauză şi probele administrate.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, au fost menţionate măsurile stabilite în sarcina conducerii entităţii auditate la pct. II.10 şi II.12 din Decizia nr. 32/2013, precum şi constatările cuprinse în Raportul de control întocmit de auditorii publici externi.

În privinţa măsurii prevăzute la pct. II.10 din Decizia nr. 32/2013, recurenta a considerat că intimata a acceptat la plată lucrări în valoare totală de 1.999.190 lei, deşi executantul SC Benv Alex SRL nu şi-a îndeplinit obligaţiile privind execuţia şi recepţia lucrărilor, respectiv nu a prezentat documente care să certifice execuţia lucrărilor.

În ceea ce priveşte măsurile instituite în sarcina conducerii reclamantei la pct. II.12 din Decizia nr. 32/2013, recurenta a susţinut că Hotărârea nr. 2/2009 a Adunării Generale a Acţionarilor şi, subsecvent, Hotărârile nr. 6/2009, nr. 3/2010 şi nr. 3/2012 ale Consiliului de Administraţie, invocate de prima instanţă ca fiind temeiul legal în remunerarea secretarilor tehnici ai adunării generale a acţionarilor şi ai consiliului de administraţie exced cadrului legal, respectiv prevederilor Legii nr. 31/1990 şi Legii nr. 53/2003 - C. muncii, în condiţiile în care secretarii tehnici sunt aleşi dintre salariaţii societăţii.

Pentru activităţile desfăşurate în cadrul şedinţelor Aunării Generale a Acționarilor şi Consiliul de Administrație, secretarilor tehnici nu le-au fost încheiate alte contracte individuale de muncă, în conformitate cu prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - C. muncii.

În acest caz, între secretarii tehnici ai Aunării Generale a Acționarilor şi Consiliul de Administrație şi SC C. SA, în calitate de angajator, raporturile de muncă nu se regăsesc printre situaţiile reglementate de C. muncii, iar activitatea secretarilor tehnici, remunerată în baza unor hotărâri ale Cministrațieonsiliului de A nu are la bază niciuna dintre formele contractuale reglementate strict de C. muncii.

În contractele individuale de muncă ale persoanelor numite secretari tehnici, în fişele de post ale acestora sau în Regulamentul de funcţionare a Consiliului de Administraţie al SC C. SA nu au fost prevăzute responsabilităţi şi atribuţii suplimentare, şi nici acordarea de drepturi salariale suplimentare.

În foile de prezenţă/pontaj, aferente perioadei 2010-2012, pentru secretarii tehnici ai Consiliul de Aadministrație şi Adunarea Generală a Acționarilor, salariaţi ai societăţii, nu au fost pontate ore lucrate suplimentar peste norma zilnică de 8 ore legal reglementată.

În temeiul art. 159 din Legea nr. 53/2003 - C. muncii: „salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă” (alin. (1)), iar „pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani” (alin. (2)).

În lipsa unor forme contractuale, respectiv a contractelor de muncă încheiate în temeiul prevederilor Codului muncii, care să conţină atribuţiile, drepturile şi obligaţiile ce le revin salariaţilor SC C. SA, în calitate de secretari tehnici ai Consiliul de Administrație şi Adunarea Generală a Acționarilor şi în condiţiile neevidenţierii unor ore suplimentare lucrate, nu se justifică efectuarea de cheltuieli prin decontarea de indemnizaţii lunare salariaţilor numiţi secretari tehnici ai Aunării Generale a Acționarilor şi Consiliul de Administrație.

În concluzie, ţinând cont de toate argumentele menţionate, recurenta Curtea de Conturi a României a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, în sensul respingerii ca nefondată a acţiunii introductive de instanţă, cu menţinerea, pe cale consecinţă, a actelor contestate, ca temeinice şi legale, respectiv a măsurilor dispuse la pct. II.10 şi II.12 din Decizia nr. 32/04 noiembrie 2013 şi a Încheierii nr. 128 din 19 decembrie 2013.

4. Apărările formulate în cauză;

Recurenta-reclamantă SC A. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului declarat de pârâta Curtea de Conturi a României ca nemotivat, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

Recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat, şi menţinerea hotărârii instanţei de fond, ca fiind legală şi temeinică.

De asemenea, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare şi concluzii scrise prin care a solicitat admiterea recursului, casarea parţială a sentinţei atacate, sub aspectul soluţiei dispuse de instanţa de fond în ceea ce priveşte măsura nr. 9 din Decizia nr. 32/2013 a Curţii de Conturi, şi respingerea recursului declarat de pârâta Curtea de Conturi a României, ca nefondat.

5. Procedura derulată în faţa instanţei de recurs;

Prin încheierea din data de 12 mai 2015 s-a dispus comunicarea raportului întocmit de magistratul-asistent în procedura de filtrare a recursului, în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 3 noiembrie 2015 au fost admise în principiu recursurile declarate în cauză şi a fost fixat termen pentru judecata pe fond a acestora la data de 1 martie 2016, cu citarea părţilor, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză;

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, reţine următoarele:

1. Referitor la recursul declarat de reclamanta SC A. SA;

Criticile formulate de recurenta-reclamantă vizează legalitatea măsurii prevăzute la pct. 9 din Decizia nr. 32 din 04 noiembrie 2013 emisă de Curtea de Conturi a României, măsură cu privire la care prima instanţă a respins atât cererea de suspendare a executării, cât şi acţiunea în anulare, ca neîntemeiate.

Sub un prim aspect, se observă că obligaţiile stabilite în sarcina conducerii reclamantei vizează intrarea în legalitate privind decontarea cantităţilor de lucrări la preţurile (de manoperă şi materiale) stabilite în oferta financiară, în conformitate cu prevederile din acordul - cadru şi din contractele încheiate, nu numai în privinţa contractelor din 2009, la care se raportează recurenta în susţinerea poziţiei sale procesuale, ci asupra tuturor, acordurilor - cadru şi a contractelor de lucrări derulate în perioada 2010 - 2011, prin extinderea verificărilor la nivel central şi la nivelul sucursalelor.

Pe de altă parte, pretinsa nelegalitate a măsurii dispuse la pct. 9 are în vedere o parte din totalul prejudiciului estimat de auditorii publici externi la suma de 174.294 lei, respectiv suma de 112.807 lei cu privire la care se susţine că nu mai poate fi recuperată de la SC B. SRL, întrucât încă de la data întocmirii Raportului Curţii de Conturi se împlinise termenul general de prescripţie.

Prin urmare, susţinerile recurentei nu sunt de natură să afecteze în integralitatea ei legalitatea măsurii dispuse la pct. 9 din Decizia nr. 32/2013.

În ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului, în mod legal prima instanţă a reţinut că valoarea de 174.294 lei indicată în cuprinsul raportului auditorilor publici externi nu poate fi considerată decât estimativă, întrucât dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 94/1992 prevăd în mod clar că obligaţia de stabilire a prejudiciului este în sarcina entităţii auditate.

Este eronată susţinerea recurentei potrivit căreia motivarea primei instanţe nu are în vedere dispoziţiile legale care reglementează prescripţia extinctivă, precum şi dispoziţiile din Legea nr. 94/1992, imperative în ceea ce priveşte termenul de prescripţie în cadrul controalelor efectuate de Curtea de Conturi.

Astfel, în considerentele sentinţei recurate (pag. 19) se regăsesc aprecierile primei instanţe, raportat la eventuala incidenţă a prescripţiei extinctive pentru o parte dintre sumele reţinute de auditorii publici externi ca fiind plăţi necuvenite, dar şi la relevanţa din perspectiva analizată a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi a României.

În acord cu cele reţinute de prima instanţă, Înalta Curte apreciază că eventuala intervenire a prescripţiei extinctive nu este de natură să afecteze legalitatea măsurii contestate, ci ar putea fi invocată în etapa de verificare a modului de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizia contestată.

Însăşi reclamanta afirmă în cuprinsul cererii de chemare în judecată faptul că, urmare a intervenirii termenului de prescripţie, măsura dispusă de Curtea de Conturi nu poate fi adusă la îndeplinire.

Aspectele ce ţin de împlinirea termenului de prescripţie nu puteau fi avute în vedere la momentul controlului, atâta vreme cât cursul prescripţiei poate fi afectat de incidenţa unor cauze legale de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei.

Or, aceste verificări implică analiza în concret a plăţilor aferente fiecărui contract şi revine în sarcina conducerii entităţii auditate. Aceasta, în scopul adoptării măsurilor legale pentru stabilirea întinderii şi recuperarea prejudiciului, va trebui să ţină seama de reglementările imperative în materia prescripţiei extinctive.

Obligaţiile stabilite în sarcina conducerii reclamantei impun adoptarea măsurilor legale pentru înlăturarea abaterilor constatate, măsuri care includ, în cadrul şi în limitele prevăzute de lege, şi posibilitatea de recuperare a prejudiciului de la persoanele responsabile de săvârşirea faptelor reţinute prin actele administrativ contestate, astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă.

Eventuala incidenţă a prescripţiei răspunderii patrimoniale de dreptul muncii nu ţine de legalitatea măsurilor dispuse, ci poate fi invocată tot în procedura de aducere la îndeplinire a acestora.

Pretinsa inexistenţă a prejudiciului pe motiv că valoarea lucrărilor decontate de SC B. SA a fost încasată integral de reclamantă de la SC D. SA, beneficiarul final, nu a fost invocată în cadrul controlului de legalitate realizat în primă instanţă, astfel că nu este de natură să atragă nelegalitatea hotărârii pronunţate, cu atât mai mult cu cât această împrejurare poate fi valorificată în procedura de stabilire a întinderii prejudiciului şi de recuperare a acestuia.

Prin urmare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

2. Referitor la recursul declarat de Curtea de Conturi a României;

Criticile formulate de recurenta-pârâtă vizează legalitatea măsurilor dispuse la pct. 10 şi 12 din Decizia nr. 32 din 04 noiembrie 2013, în privinţa cărora prima instanţă a admis cererea de suspendare a executării, precum şi acţiunea în anulare, formulate de reclamantă.

Referitor la măsura prevăzută la pct. 10 din decizia contestată, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei privitoare la interpretarea şi aplicarea de către prima instanţă a Ordinului nr. 863/02 iulie 2008 sunt neîntemeiate.

Astfel, în mod just prima instanţă a reţinut că ordinul menţionat aprobă instrucţiunile de aplicare a unor prevederi din H.G. nr. 28/2008 şi că aceste acte normative nu sunt incidente în cauză, întrucât reclamanta este o societate comercială care se finanţează exclusiv din venituri proprii de producţie şi nu din bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, respectiv din Legea nr. 273/2006.

Prin urmare, pentru a fi acceptate la plată, situaţiile de lucrări întocmite de executant nu trebuiau redactate în structura prevăzută în Anexa la Ordinul nr. 863 din 02 iulie 2008, care să cuprindă cheltuielile directe, cheltuielile indirecte, profitul şi T.V.A., împrejurare reţinută corect de prima instanţă.

În ceea ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor privind execuţia şi recepţia lucrărilor, stabilite în Caietul de sarcini, cap. II, pct. 2.1.1 şi cap. V, precum şi în contractele din 2010 şi din 2011, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Astfel, în acord cu prima instanţă, se constată că, prin procesele verbale semnate de beneficiarul lucrărilor, de executant şi de proprietarii/deţinătorii terenurilor forestiere defrişate/toaletate (ocoale silvice/primării), precum şi prin situaţiile de lucrări anexate acestora, s-a făcut dovada executării şi recepţiei lucrărilor, a cantităţii de masă lemnoasă tăiată şi a predării acesteia către proprietari, fiind respectate prevederile Caietului de sarcini şi ale contractelor din 2010 şi din 2011.

Prin urmare, în mod eronat s-a reţinut în sarcina reclamantei abaterea constând în acceptarea la plată a unor lucrări în valoare totală de 1.999.190 lei, deşi executantul nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile privind execuţia şi recepţia lucrărilor, respectiv nu ar fi prezentat documente care să certifice execuţia lucrărilor, astfel cum sunt menţionate în caietul de sarcini şi în contractele încheiate.

În privinţa cererii de suspendare a executării măsurii prevăzute la pct. 10 din Decizia nr. 32/2013, constatările primei instanţe se impun a fi menţinute întrucât considerentele anterior expuse fac dovada cazului bine justificat, iar cerinţa pagubei iminente este dovedită, prin raportare la cuantumul ridicat al sumei estimate drept prejudiciu şi la termenul impus pentru aducerea la îndeplinire a măsurii dispuse.

Prin urmare, în mod corect prima instanţă a reţinut îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Referitor la măsura dispusă la pct. 12 din Decizia nr. 32/2013, Înalta Curte constată însă că susţinerile recurentei sunt întemeiate.

Astfel, potrivit art. 129 alin. (5) din Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, preşedintele Consiliului de Administraţie poate desemna dintre angajatorii societăţii unul sau mai mulţi secretari tehnici care să ia parte la executarea operaţiunilor prevăzute în alineatele precedente.

Din textul de lege menţionat rezultă că secretarii tehnici desemnaţi de preşedintele Consiliului de Administraţie pot avea calitatea de salariaţi ai aceleiaşi societăţi.

Aşadar, pe durata exercitării atribuţiilor de secretari tehnici, este permis cumulul acestei calităţi cu cea de salariat, situaţie în care devin aplicabile, după caz, dispoziţiile Legii nr. 31/1990 sau normele dreptului comun în materie reprezentate de Legea nr. 53/2003 - C. muncii.

Pentru munca prestată în calitate de secretari tehnici ai Consiliului de Administrație/Adunării Generale a Acționarilor, salariaţii societăţii reclamante au dreptul la salarizare (art. 39 C. muncii).

Cum Legea nr. 31/1990 nu cuprinde niciun fel de referi la modalitatea de remunerare a secretarilor tehnici, devin incidente dispoziţiile C. muncii.

Art. 35 alin. (1) din acest act normativ prevede că „Orice salariat are dreptul de a munci la angajatori diferiţi sau la acelaşi angajator, în baza unor contracte individuale de muncă, beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea”.

Din interpretarea acestui text de lege rezultă că, reglementând cumulul de funcţii, C. muncii are în vedere numai activitatea desfăşurată pe baza contractelor individuale de muncă încheiate de salariat cu acelaşi angajator sau cu angajatori diferiţi.

Din această perspectivă, prezintă relevanţă şi art. 159 alin. (1) şi (2) C. muncii, potrivit căruia : „Salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă” (alin. (1)), iar „Pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani” (alin. (2)).

Particularizând, în situaţia dedusă judecăţii s-a constatat că în contractele individuale de muncă pe durată nedeterminată ale salariaţilor desemnaţi secretari tehnici ai Consiliului de Administrație/Aunării Generale a Acționarilor, în fişele de post ale acestora ori în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului de Administraţie al societăţii reclamante nu au fost prevăzute responsabilităţii şi atribuţii suplimentare şi nici acordarea de drepturi salariale suplimentare.

Totodată, în foile de prezenţă/pontaj aferente perioadei 2010-2012, pentru secretarii tehnici ai Consiliului de Administrație/Aunării Generale a Acționarilor, salariaţi ai societăţii, nu au fost înscrise ore lucrare suplimentar peste norma zilnică de 8 ore reglementată legal.

În aceste condiţii, în dezacord cu prima instanţă, Înalta Curte constată că remunerarea secretarilor tehnici în baza Hotărârii nr. 2/2009 a Adunării Generale a Acţionarilor şi a Hotărârilor nr. 6/2009, nr. 3/2010 şi nr. 3/2012 ale Consiliului de Administraţie este nelegală, critica recurentei sub acest aspect fiind întemeiată.

3. Soluţia Înaltei Curţi şi temeiul legal al acesteia

Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3), raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (1865), se va dispune:

(i) respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat;

(ii) admiterea recursului declarat de pârâtă, în sensul casării sentinţei civile nr. 1306 din 24 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, în sensul respingerii acţiunii reclamantei şi în ceea ce priveşte măsura dispusă la pct. 12 din Decizia Curţii de Conturi nr. 32/2013.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva sentinţei civile nr. 1306 din 24 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva aceleiaşi sentinţe.

Casează în parte hotărârea recurată, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA şi în ceea ce priveşte măsura dispusă la pct. 12 din Decizia nr. 32/2013 a Curţii de Conturi.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 martie 2016.