Illegality of joint fiscal liability for asset alienation due to mismatch between cited legal bases and failure to prove bad faith

Decizia nr. 865/2016

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacăum secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/32/2013, astfel cum a fost completată, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. Iaşi şi D. Neamţ, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună:

(i) anularea Deciziei nr. 2166 din 20 iunie 2012, a Deciziei nr. 2167 din 20 iunie 2012 privind angajarea răspunderii solidare şi a Deciziei nr. 337 din 14 mai 2013, emise de C. - F. Neamţ (în prezent, reorganizată ca D. Neamţ, în subordinea C. Iaşi).

(ii) anularea Procesului verbal din 10 mai 2012 de declarare a stării de insolvabilitate şi a Notificărilor nr. 363 din 18 mai 2012 de deschidere a procedurii de angajare a răspunderii solidare.

2. Hotărârea primei instanţe;

Prin sentinţa nr. 25 din 20 februarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus: admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată iniţial de reclamanţii A. şi B., anularea Deciziilor nr. 2166 din 20 iunie 2012 şi nr. 2167 din 20 iunie 2012, privind angajarea răspunderii solidare, precum şi a Deciziei nr. 337 din 14 mai 2013, emise de pârâtă, respingerea capetelor de cerere din completarea la acţiune, vizând anularea Procesului verbal de insolvabilitate din 10 mai 2012 şi a Notificărilor din 18 mai 2012, ca nefondate.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 25 din 20 februarie 2014 şi a încheierilor din 16 ianuarie 2014 şi 20 ianuarie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs în termen legal pârâta C. Iaşi prin D. Neamţ, pentru următoarele motive:

3.1. Respingerea excepţiilor invocate de pârâtă prin întâmpinare, privitor la inadmisibilitatea şi lipsa de interes a cererii reclamantei B. având ca obiect anularea Deciziei nr. 2167 din 20 decembrie 2012, s-a făcut cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 C. proc. fisc.

Astfel, după rămânerea irevocabilă a sentinţei nr. 35 din 15 februarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr. x/32/2012, dosar în care reclamanta a fost parte şi a luat cunoştinţă de Decizia nr. 2167/2012, organul fiscal a recomunicat decizia atacată în cauza de faţă, însă până la data înregistrării acţiunii la instanţa de fond, reclamanta nu a adresat organului fiscal nicio contestaţie administrativă cu privire la Decizia nr. 2167/2012, deşi a semnat de primirea deciziei la data de 15 aprilie 2013.

În aceste condiţii, având în vedere şi dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în mod nelegal au fost respinse excepţiile invocate, dar şi solicitarea de disjungere a cererii reclamantei B., pe motiv că aceasta nu justifică vreun interes în contestarea Deciziei nr. 266/2012 şi a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 337 din 14 mai 2013, acte care îl privesc doar pe reclamantul A.

3.2. Privitor la fondul cauzei, sentinţa recurată este nelegală întrucât:

a) a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 27 alin. (2) C. proc. fisc.;

b) nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

În analiza celor trei acte administrative fiscale atacate, prima instanţă reţine în mod eronat ca inadvertenţă faptul că, prin deciziile de atragere a răspunderii solidare s-ar reţine ca temei de drept doar art. 27 alin. (2) lit. c) şi d), în timp ce în decizia de soluţionare a contestaţiei este indicat ca temei de drept art. 27 alin. (2) lit. b) şi d).

Această interpretare nu ţine seama de motivarea deciziilor în discuţie, în care se arată că atragerea răspunderii celor doi reclamanţi s-a făcut pentru faptul că aceştia au dovedit rea credinţă în îndeplinirea obligaţiilor fiscale, au înstrăinat bunuri mobile şi imobile ale societăţii fără ca preţul încasat să se regăsească în patrimoniul societăţii pentru plata obligaţiilor fiscale restante şi, de asemenea, nu au îndeplinit obligaţia de a cere instanţei deschiderea procedurii insolvenţei.

Împrejurarea că s-ar fi indicat în mod eronat o prevedere sau alta din art. 27 ca temei de drept nu poate reprezenta decât o simplă eroare, atât timp cât conţinutul actului relevă motivele atragerii răspunderii solidare.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii şi menţinerii actelor administrativ -fiscale atacate, ca legale şi temeinice.

4. Apărările formulate în cauză;

Intimaţii au solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului, ca tardiv formulat, iar, în subsidiar, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii încheierilor din 16 ianuarie 2014 şi 20 ianuarie 2014 şi a sentinţei nr. 25 din 20 februarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bacău ca fiind legale şi temeinice.

5. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

Prin încheierea din data de 20 ianuarie 2015 s-a dispus comunicarea raportului întocmit de magistratul-asistent, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu menţiunea că părţile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului în termen de 10 zile de la comunicare.

La data de 9 iunie 2015, recursul a fost admis în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a acestuia la data de 3 noiembrie 2015, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză;

Examinând sentinţa atacată, precum şi încheierile din 16 ianuarie 2014 şi 20 ianuarie 2014, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare:

Criticile formulate de recurentă în privinţa soluţiei primei instanţe, de respingere a excepţiei inadmisibilităţii, a excepţiei lipsei de interes şi a cererii de disjungere, sunt neîntemeiate, întrucât în Decizia nr. 2166/2012, organul fiscal face referire la răspunderea reclamantei B., în solidar, cu ceilalţi doi administratori ai SC E. SRL, iar, prin Decizia nr. 337/2013 este respinsă, ca nefondată, contestaţia administrativă formulată de contestatorii A. şi B., astfel că se impune judecata unitară a cauzei sub aspectul legalităţii tuturor actelor administrative contestate de reclamanţi.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt neîntemeiate.

Astfel, hotărârea primei instanţe este în acord cu exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât evidenţiază situaţia de fapt şi chestiunile esenţiale supuse judecăţii, prezintă cu claritate punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, dar şi motivele pentru care apărările formulate de pârâtă nu şi-au găsit corespondent în soluţia adoptată.

Totodată, nu sunt identificate considerentele contradictorii ori străine de natura cauzei, astfel că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă că textul are în vedere „încălcarea sau aplicarea a normelor de drept material”, fiind exclusă încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de procedură.

Susţinerile recurentei în sensul aplicării greşite de către prima instanţă a prevederilor art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., sunt neîntemeiate.

Astfel, din analiza comparativă a Deciziilor de angajare a răspunderii solidare nr. 2166/2012 şi nr. 2167/2012 şi a Deciziei nr. 337/2013, Înalta Curte constată, în acord cu prima instanţă, că în decizia de soluţionare a contestaţiei se menţionează că temeiul juridic al atragerii răspunderii reclamanţilor este reprezentat de art. 27 alin. (2) lit. b) şi d) C. proc. fisc., în timp de în deciziile de angajare a răspunderii solidare se invocă art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) din acelaşi act normativ.

De asemenea, în deciziile de angajare a răspunderii solidare se face referire la înstrăinarea bunurilor societăţii, însă nu se reţin dispoziţiile art. 27 alin. (2) lit. b) C. proc. fisc. care vizează „înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului”. La aceste dispoziţii se face referire în Decizia nr. 337/2013, ceea ce constituie însă un aspect nou faţă de cele reţinute ca temei al angajării răspunderii reclamanţilor prin Deciziile nr. 2166 şi nr. 2167/2012.

În plus, în Decizia de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 337/2013 nu sunt analizate susţinerile contestatorilor privitoare la necorelarea situaţiei de fapt cu temeiul juridic al angajării răspunderii solidare, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 213 alin. (1) şi (3) C. proc. fisc.

Totodată, nu rezultă din conţinutul Deciziilor de angajare a răspunderii solidare nr. 2166 şi 2167/2012 care sunt acele motive şi elemente probatorii pentru care s-a considerat că reclamanţii, cu rea-credinţă, au acţionat în sensul art. 27 alin. (2) lit. c) şi d), respectiv nu au formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenţei şi, în plus, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale ale SC E. SRL.

Or, reaua-credinţă, la care norma legală face referire expresă, trebuie dovedită şi nu doar afirmată, împrejurare reţinută corect de prima instanţă şi decisivă în analiza legalităţii deciziilor contestate.

În aceste circumstanţe, nu se poate reţine că este vorba de o simplă eroare în redactarea deciziilor, cum afirmă recurenta, ci de nelegalitatea acestora, constatările şi concluziile primei instanţe în acest sens impunându-se a fi menţinute de instanţa de control judiciar.

În concluzie, pentru toate considerentele de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte va dispune, în temeiul art. 496 C. proc. civ., respingerea recursului declarat de pârâta C. Iaşi prin D. Neamţ, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C. Iaşi prin D. Neamţ împotriva sentinţei civile nr. 25 din 20 februarie 2014 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 martie 2016.