Appeals dismissed, upholding dismissal of challenge to election results and candidate's confirmed eligibility for European Parliament mandate.

Decizia nr. 799/2016

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D.:

- Anularea „pct. K - Numărul mandatelor atribuite fiecărei liste de candidaţi sau fiecărui candidat independent, nr. crt. 6-D. (pag. 12)" din procesul verbal al C. din 29 mai 2014 privind centralizarea voturilor şi atribuirea mandatelor la alegerile pentru Parlamentul European 25 mai 2014,

- Anularea „pct. I - Lista membrilor aleşi pentru Parlamentul European, nr. crt. 28, D. - candidat independent (pag. 14),, din procesul verbal al C. din 29 mai 2014 privind centralizarea voturilor si atribuirea mandatelor la alegerile pentru parlamentul European 25 mai 2014, publicat în M. Of. nr. 399 din 29 mai 2014

- Anularea adresei B. din 29 mai 2014 şi în consecinţă, obligarea B. la neacceptarea domnului D. pentru reprezentarea României în funcţia de membru în Parlamentul European.

În motivarea acţiunii sale, reclamanta a arătat că refuzul B. de a da curs solicitării formulate de A. de a emite actul de neacceptare a candidaturii lui D., respectiv de efectuare a demersurilor necesare către Parlamentul European prin structurile de specialitate cu privire la nevalidarea mandatului de membru al Parlamentului European al domnului D. este asimilat actului administrativ şi în consecinţă, cenzurabil în instanţa de contencios administrativ.

2. Soluţia instanţei de fond;

2.1 Prin încheierea din 10 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 25 din Legea nr. 176/2010.

2.2. Prin sentinţa nr. 2685 din 10 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal:

- a respins excepţia necompetenţei materiale a instanţei;

- a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului C. şi a respins în consecinţă acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât;

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, a lipsei de interes a acţiunii, precum şi a lipsei de obiect;

- a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., în ceea ce priveşte cererea de anulare parţială a procesului-verbal al C. din 29 mai 2014 privind centralizarea voturilor şi atribuirea mandatelor la alegerile pentru Parlamentul European - 25 mai 2014.

- a respins, în rest, acţiunea reclamantei, astfel cum a fost completată, ca neîntemeiată.

3. Cererile de recurs;

3.1. Împotriva Încheierii din 10 octombrie 2014 a Curții de Apel București a declarat recurs pârâtul D., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a arătat că excepția de neconstituționalitate este admisibilă, din moment ce sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate fixate de art. 144 lit. d) din Constituție și art. 29 din Legea nr. 47/1992 și de jurisprudența Curții Constituționale și anume:

- excepția vizează dispozițiile art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 176/2010 privind efectele incompatibilității invocate de A. prin acțiune, deci au legătură cu cauza;

- textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituțional, condiția prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 fiind îndeplinită chiar dacă Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra aceleiași dispoziții legale prin Deciziei nr. 418/2014.

Cu referire la această decizie, recurentul a arătat că din moment ce Curtea Constituţională a constatat constituționalitatea art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 176/2010 într-o anumită interpretare obligatorie, rămâne deschisă posibilitatea formulării unei noi excepţii de neconstituţionalitate, întrucât art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 vizează ipoteza în care prevede că nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

3.2. La data de 8 decembrie 2014, reclamanta Agenția Națională de Integritate a formulat recurs împotriva Sentinței nr. 2685 din 10 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta a formulat următoarele critici de nelegalitate:

- hotărârea cuprinde motive contradictorii, raportat la soluția de respingere ca neîntemeiată a cererii de anulare a adresei din 29 februarie 2014 a Autorității Naționale Permanente și a cererii de obligare a B. la emiterea unei notificări către Parlamentul European, prin care acesta să fie înștiințat cu privire la faptul că dl. D. nu îndeplinește condițiile necesare pentru a deține calitatea de membru al parlamentului European.

- hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 33/2007 cu modificările și completările ulterioare, concluzionând nelegal că „emiterea unei notificări către Parlamentul European în sensul dorit de reclamanta A., respectiv înştiinţarea Parlamentului European cu privire la faptul că D. nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru a deţine calitatea de membru al Parlamentului European, ar reflecta o depăşire evidentă a competenţelor pârâtei şi o încălcare gravă a prevederilor Legii nr. 33/2007”.

Recurenta subliniază faptul că obiectul acţiunii nu este reprezentat de cererea de anulare a unui act administrativ unilateral cu caracter individual tipic (numai în acest caz fiind necesară o manifestare de voinţă din partea B.), ci obiectul acţiunii este reprezentat de refuzul nejustificat al B. urmare a solicitării A. de a emite actul de neacceptare pentru D., fiind un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri.

A accepta punctul de vedere al B., anume acela că atribuţiile acesteia se rezumă doar la o analiză formală de corespondenţă ar însemna să lipsim de eficienţă celelalte dispoziţii legale în coroborare cu care se interpretează prerogativa statuată prin disp. art. 9 din Legea nr. 33/2007.

3.3. La data de 23 ianuarie 2015, pârâtul D. a formulat recurs incident împotriva sentinței nr. 2685 din 10 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, criticând-o pentru încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile au vizat exclusiv soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active și a lipsei interesului legitim al A., recurentul susținând că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 3, art. 8 și art. 9 din Legea nr. 176/2010 și art. 1 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. a), lit. o) și lit. r) din Legea nr. 554/2004.

Arată recurentul-pârât că susţinerile A., sub aspectul calităţii sale procesuale active confirmate în mod nelegal de instanţa de fond, pe lângă faptul că sunt confuze din punct de vedere al raţionamentului şi al aplicabilității dispoziţiilor legale invocate, sunt în contradicţie cu considerentele Deciziei nr. 13/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind recursul în interesul legii, cu privire la calitatea procesuală activă a A. de a contesta soluţiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, considerentele acesteia păstrându-şi pe deplin aplicabilitatea şi în prezenta cauză.

Mai exact, potrivit considerentelor Deciziei nr. 13/2011 „interesul public pentru înfiinţarea unei asemenea instituţii nu este suficient pentru a justifica un demers al agenţiei în faţa judecătorului (...) întrucât pe această cale s-ar depăşi atribuţiile clar delimitate ale acestei autorităţi, anume „responsabilităţi în evaluarea declaraţiilor de avere, a datelor informaţiilor privind averea, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese potenţiale, în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1, pe perioada îndeplinirii funcţiilor şi demnităţilor publice”.

Cu alte cuvinte, Înalta Curte a stabilit că invocarea unui interes public general nu creează identitate între titularul acţiunii introductive şi cel al raportului juridic subiectiv dedus judecăţii, în condiţiile în care atribuţiile A. sunt cele reglementate strict în cuprinsul art. 8 din Legea nr. 176/2010, scopul A. nefiind acela de a acţiona ca o persoană vătămată într-un drept (titular al unui drept subiectiv ocrotit de lege).

4. Apărările formulate în cauză;

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 26 ianuarie 2015 A. a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât D. împotriva Încheierii pronunţate la 10 octombrie 2014, ca inadmisibil, arătând că autorul excepţiei nu formulează o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci susţine în realitate aspecte care ţin de interpretarea şi aplicarea Legii nr. 176/2010.

În subsidiar, solicită respingerea recursului declarat împotriva Încheierii din 10 octombrie 2014 ca neîntemeiat, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prev. de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 pentru a putea fi sesizată Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a disp. art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Astfel, se arată că potrivit Deciziei nr. 418/2014, Curtea Constituţională a statuat că „pentru a integra prevederile art. 25 alin. (2) teza a II-a în litera şi spiritul Legii nr. 176/2010, astfel încât acesta să corespundă voinţei reale avută de legiuitor la momentul adoptării lor, conţinutul acestora trebuie interpretat în sensul că odată constatată definitiv existenţa unei stări de incompatibilitate sau conflict de interese, persoana în sarcina căreia această stare a fost stabilită decade din dreptul de a mai ocupa orice altă funcţie eligibilă, prevăzută de art. 1 din lege, pe o perioadă de 3 A. de la încetarea mandatului”.

4.2. Intimata B. a formulat întâmpinare la data de 28 ianuarie 2015, solicitând respingerea recursului declarat de A. ca nefondat şi menţinerea sentinţei pronunţată de instanţa de fond.

Arată intimata că la data publicării deciziei Curţii Constituţionale, respectiv 30 iulie 2014, rezultatul alegerilor pentru Parlamentul European din data de 25 mai 2014 erau validate de C., iar recurentul-pârât D. obţinuse deja mandatul de membru din România în Parlamentul European. Prin urmare, ţinând seama de disp. art. 147 alin. (4) din Constituţia României, potrivit căreia de la data publicării deciziile Curţii sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, mandatul recurentului-pârât nu poate fi afectat de Decizia nr. 418/ 8 iulie 2014 pronunţată de Curtea Constituţională.

5. Procedura derulată în recurs;

Raportul asupra admisibilităţii recursului întocmit în cauză potrivit art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost comunicat părţilor în baza încheierii din data de 6 noiembrie 2015, conform alin. (4) al aceluiaşi articol.

Prin Încheierea din data de 5 februarie 2016, completul-filtru a respins excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de pârâtul D. împotriva Încheierii din data de 10 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, excepţie invocată de recurenta-reclamantă A. A admis în principiu recursurile declarate împotriva Încheierii din 10 octombrie 2014 şi a sentinţei nr. 2685 din 10 octombrie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secția de contencios administrativ și fiscal, şi a fixat termen pentru judecarea acestora cu dezbateri contradictorii, potrivit disp. art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilorExaminând legalitatea Încheierii pronunţată la data de 10 octombrie 2014 şi a sentinţei nr. 2685 din 10 octombrie 2014, ambele pronunţate de Curtea de Apel București, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

1.1. Recursul declarat de recurentul-pârât D. împotriva Încheierii din data de 10 octombrie 2014.

Recurentul-pârât a invocat în faţa instanţei de fond excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 176/2010, susţinând că acestea contravin prevederilor art. 38, art. 53 alin. (1) şi art. 1 alin. (5) din Constituţie. A susţinut autorul excepţiei că prevederile legale criticate sunt lipsite de previzibilitate, aspect ce a fost, de altfel, constatat de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 418/2014.

Prima instanţă a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 176/2010, reţinând că este inadmisibilă în raport cu prevederile alin. (3) al art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi ale Deciziei nr. 418 din 3 iulie 2014 pronunţată de Curtea Constituţională.

Soluţia este corectă, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar.

Înalta Curte reţine că prin Decizia nr. 418/2014 Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice şi a constatat că prevederile menţionate sunt constituţionale în măsura în care sintagma ”aceeaşi funcţie” se referă la toate funcţiile eligibile prevăzute de art. 1 din aceeaşi lege.

Curtea Constituţională a reţinut că pentru a fi în acord cu Legea Fundamentală şi pentru a corespunde voinţei reale a legiuitorului, sintagma „aceeaşi funcţie” din cuprinsul art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 nu poate primi nicio altă semnificaţie, decât aceea că noţiunea „aceeaşi” se referă la oricare dintre funcţiile eligibile prevăzute de art. 1 din lege.

De asemenea, se precizează în considerentele deciziei că, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti cât şi autorităţile administrative trebuie să se conformeze.

În aceste condiţii, nu poate fi acceptată teza recurentului-pârât D. în sensul că atâta timp cât s-a constatat constituționalitatea textului de lege într-o anumită interpretare obligatorie, rămâne deschisă calea formulării unei alte excepţii de neconstituţionalitate în raport de conţinutul dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Stabilind că dispoziţiile art. 25 alin. (2) teza a II-a sunt constituţionale într-o anumită interpretare, care a devenit obligatorie în urma pronunţării Deciziei nr. 418/2014, se confirmă prezumţia de constituţionalitate a dispoziţiei legale atacate în această interpretare la care s-a ajuns ca urmare a lipsei de claritate, previzibilitate şi precizie a textului contestat.

Aşadar, în mod corect judecătorul fondului a reţinut că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este inadmisibilă, în cauză nefiind îndeplinite cerinţele prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992 (sub aspectul cerinţei prev. la alin. (3) al articolului). Astfel, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul D. împotriva Încheierii din data de 10 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

1.2. Recursul declarat de reclamanta A.;

Prin Raportul de evaluare nr. 5034/G/II din 26 noiembrie 2011 A. a concluzionat că pârâtul D. s-a aflat în stare de incompatibilitate începând cu data de 19 decembrie 2008 prin deţinerea simultană a calităţii de senator în Parlamentul României - Senat şi funcţia de director-manager în cadrul Teatrului E., funcţie de conducere specifică unei instituţii publice, încălcând astfel dispoziţiile art. 71 alin. (2) din Constituţia României, art. 81 alin. (2) şi art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.

Soluţia administrativă dispusă în raportul de evaluare a fost menţinută prin sentinţa nr. 5153/2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 3104 din 19 iunie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Ca urmare a celor stabilite prin Raportul de evaluare nr. 5034/G/II/2011 privind starea de incompatibilitate în care s-a aflat D., prin Decizia nr. 27D/2 aprilie 2014 a C., candidatura sa independentă, înregistrată la C. din 26 martie 2014 în cadrul alegerilor pentru desemnarea membrilor din România în Parlamentul European, din anul 2014, a fost respinsă.

S-a reţinut în decizia de respingere a candidaturii, faptul că, la momentul depunerii candidaturii, D. se afla în perioada de interdicţie a ocupării unei funcţii eligibile.

Împotriva deciziei menţionate, pârâtul D. a formulat contestaţie, admisă prin sentinţa civilă nr. 18/AE din 5 aprilie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 135/A din 9 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, (Dosar nr. x/2/2014).

Prin sentinţa mai sus menţionată, urmare a admiterii contestaţiei a fost anulată Decizia C. nr. 27/D din 02 aprilie 2014 şi admisă candidatura independentă a d-lui D. la alegerile pentru membrii din România în Parlamentul European, din anul 2014.

S-a reţinut că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 460/2013 s-a statuat asupra necesităţii declanşării procedurii legislative în scopul înlăturării caracterului neclar al disp. art. 25 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. Totodată, a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în punctul de vedere exprimat prin Adresa din 8 noiembrie 2013, deşi şi-a manifestat preferinţa pentru interpretarea sintagmei „aceeaşi funcţie”, în sensul de orice altă funcţie de natura aceleia care a generat starea de incompatibilitate, a reţinut la debutul demersului său „lipsa de claritate” a textului de lege, „conţinutul imprecis al acestuia” şi a admis că interpretarea literală a normei poate conduce la o altă concluzie.

Astfel, tribunalul a reţinut că interpretarea dispoziţiei legale imprecise, neclare, ce prevede o interdicţie de eligibilitate se impune a se realiza în conformitate cu principiile deduse din jurisprudenţa Curții Europene a Dreptului Omului, aşadar de o manieră prudentă şi restrictivă, o astfel de interpretare neputând opera altfel decât în favoarea titularului dreptului supus interdicţiei, respectiv dreptul de a fi ales.

Pornind de la aceste premise, tribunalul a reţinut că sintagma „aceeaşi funcţie” menţionată la art. 25 alin. (2) teza a II-a din lege, pentru a desemna categoria funcţiei supusă interdicţiei nu poate primi decât o interpretare strictă, semnificaţia ei fiind aceea de funcţie eligibilă concretă ocupată în precedent de persoana cu privire la care s-a constatat starea de incompatibilitate. Teza contrară ar putea fi primită în ipoteza în care sfera funcţiei supuse interdicţiei ar fi determinată printr-o formulă precisă, neechivocă de tipul: „o asemenea funcţie”, „o funcţie similară”, „o astfel de funcţie”, etc.

De asemenea, s-a reţinut de către tribunal că interpretarea extensivă a disp. art. 25 alin. (2) teza a II-a din lege, exclusiv prin prisma scopului pretins urmărit de legiuitor la momentul edictării dispoziţiei legale, constituie interpretare arbitrară în accepţiunea jurisprudenţei Curții Europene a Drepturilor Omului. Persistența caracterului imprecis al dispoziţiei legale este consecinţa pasivității legiuitorului, care nu a intervenit prin adoptarea unui act normativ de interpretare sau după caz de modificare a dispoziţiei în discuţie, nici după pronunţarea Deciziei nr. 460/2013 a Curţii Constituţionale a României.

În consecinţă, reţinând că funcţia eligibilă ocupată anterior de contestator a fost aceea de senator în Parlamentul României, iar candidatura sa vizează nu aceeaşi funcţie eligibilă, ci o altă funcţie, anume aceea de parlamentar european, tribunalul a constatat că nu sunt incidente disp. art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, aşa cum a reţinut şi C. prin decizia criticată.

Astfel, în contextul pronunţării acestor hotărâri judecătoreşti candidatura pârâtului D. a fost acceptată, acesta obţinând un mandat de parlamentar european la alegerile pentru Parlamentul European din data de 25 mai 2014, conform procesului-verbal de centralizare a voturilor publicat în M. Of. al României nr. 399 din 29 mai 2014.

În acord cu opinia instanţei de fond, Înalta Curte reţine că dreptul pârâtului D. de a fi ales în Parlamentul European a format obiectul verificărilor prevăzute de Legea nr. 33/2007 şi a fost consfinţit definitiv cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 18/AE din 5 aprilie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 135/A a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Este adevărat că ulterior, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 418/2014 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată în Dosarul nr. 556/33/2013 al Curţii de Apel Cluj, statuându-se că disp. art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 176/2010 sunt constituţionale în măsura în care sintagma „aceeaşi funcţie” se referă la toate funcţiile eligibile prev. de art. 1 din aceeaşi lege. Însă această decizie pronunţată la data de 3 iulie 2014, ulterioară definitivării situaţiei juridice a pârâtului D., nu poate constitui un argument pentru a repunere în discuţie eligibilitatea sa pentru funcţia de europarlamentar.

Potrivit disp. art. 147 alin. (4) din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii de la data publicării lor în M. Of. şi au putere numai pentru viitor.

La momentul publicării deciziei Curţii Constituţionale, care statua asupra semnificaţiei noţiunii de „aceeaşi funcţie” din cuprinsul art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 176/2010, litigiul în cadrul căruia a fost pusă în discuţie aplicarea dispoziţiilor mai sus menţionate la situaţia pârâtului D. a cărui candidatură fusese respinsă de C. prin Decizia nr. 27/D din 2 aprilie 2014, era definitiv soluţionat. De asemenea, se impune a se preciza că în cadrul litigiului respectiv nu a fost pusă în discuţie constituționalitatea textului de lege respectiv pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut de disp.art. 509 pct. 11 C. proc. civ.

Aşadar, rediscutarea situaţiei juridice a pârâtului D., mai concret, rediscutarea dreptului său de a fi ales în Parlamentul European din perspectiva interpretării disp. art. 25 alin. (2) teza a II-a dată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 418 din 3 iulie 2014, deci ulterior definitivării candidaturii sale şi obţinerii mandatului în alegerile pentru Parlamentul European (conform procesului-verbal al C. publicat în M. Of. al României nr. 399 din 29 mai 2014) nu mai este posibilă.

Procesul-verbal privind centralizarea voturilor şi atribuirea mandatelor la alegerile pentru Parlamentul European a fost întocmit în temeiul disp. art. 52 alin. (1) şi (4) şi art. 25 alin. (1) din Legea nr. 33/2007 şi cuprinde la poziţia 6 a pct. „K” (a cărei anulare se solicită), mandatul atribuit candidatului independent D., conform art. 51 alin. (2). Acesta a obţinut un număr total de voturi valabil exprimate de 379.582 dintr-un total de 5.566.616 voturi, astfel că potrivit dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 33/2007 i-a fost repartizat un mandat.

La pct. I din acelaşi proces-verbal se află „Lista membrilor aleşi pentru Parlamentul European”, pârâtul fiind menţionat la poziţia 28, poziţie contestată de recurenta-reclamantă A.

Singura modalitate prin care se poate obţine anularea actelor administrative, acte care reflectă rezultatul votului, este prevăzută de disp. art. 25 alin. (3) şi 4 din Legea nr. 33/2007, anume cererea de anulare a alegerilor pentru fraudă electorală, ce nu poate fi însă incidentă în cauză.

Aşa cum judicios a reţinut şi judecătorul fondului, odată cu definitivarea rezultatelor alegerilor, prin întocmirea procesului-verbal al C., în lipsa unei dispoziţii legale speciale, cererea de anulare a acestor rezultate este inadmisibilă.

Aceeaşi soluţie de respingere a acţiunii se impune şi cu privire la solicitarea A. referitoare la anularea Adresei B. din 29 mai 2014 (cu consecinţa neacceptării pârâtului D. pentru reprezentarea României ca membru în Parlamentul European), precum şi la emiterea de către această autoritate a unei notificări către Parlamentul European prin care să fie modificată notificarea emisă la 11 iunie 2014 şi prin care să fie înștiințat Parlamentul European cu privire la neîndeplinirea de către pârât a condiţiilor necesare pentru deţinerea calităţii de europarlamentar, din perspectiva disp. art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 176/2010.

Judecătorul fondului a explicat convingător că potrivit disp. art. 19 din Legea nr. 33/2007, C. verifică îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege pentru candidaturile depuse şi emite decizie prin care admite sau respinge candidaturile depuse.

În concluzie, aşa cum am arătat deja, o astfel de verificare a fost efectuată, candidatura pârâtului D. fiind respinsă de C. prin Decizia nr. 27/D din 2 aprilie 2014, decizie care a fost ulterior, în mod definitiv, desfiinţată cu consecinţa admiterii candidaturii respective.

Argumentul decisiv pe care s-a fundamentat soluţia de respingere a solicitării A. a fost reprezentat de faptul că prin hotărârile judecătoreşti pronunţate s-a statuat asupra dreptului pârâtului de a fi ales pentru Parlamentul European, constatare ce se bucură de puterea lucrului judecat, conform disp. art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În acord cu prima instanţă, se constată că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 33/2007: „validarea” se referă la rezultatul şi procedura de desfăşurare a alegerilor, validarea mandatului fiecărui membru ales fiind de competenţa Parlamentului European, conform dispoziţiilor art. 3 din Regulamentul de Procedură a Parlamentului European şi nu a autorităţilor naţionale din statele membre în care s-au desfăşurat alegerile.

În aceste condiţii, în cauză nu suntem în prezenta unui refuz nejustificat (în sensul disp. art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004) al B. exprimat prin Adresa din 29 mai 2014, având în vedere că autoritatea electorală naţională nu are competenţă în validarea mandatului de europarlamentar al pârâtului, ci doar transmite lista membrilor din România pentru Parlamentul European, eventualele cazuri de incompatibilitate prevăzute în art. 7 alin. (1) şi (2) din Actul din 1976, în care se află membrii din România şi hotărârea prin care se constată demisia persoanelor aflate în incompatibilitate conform disp. art. 9 alin. (3) din Legea nr. 33/2007 (incompatibilităţile ce vizează calitatea de membru în Parlamentul European şi funcţiile de deputat sau senator în Parlamentul României, membru al Guvernului sau funcţiile prevăzute de art. 81, 82; Cartea I, Titlul IV, cap. III din Legea nr. 161/2003), ceea ce nu este cazul în speţă.

Potrivit competenţei sale prevăzute de art. 9 alin. (7) din Legea nr. 33/2007, B. a comunicat Parlamentului European lista celor 32 de deputaţi aleşi ca membrii din România, la alegerile din 25 mai 2014, listă menţionată în procesul-verbal din data de 25 mai 2014, întocmit de C. şi publicat în M. Of. al României nr. 399, Partea I din 29 mai 2014 (prin Notificarea 8167 din 11 iunie 2014), neavând aptitudinea legală de a modifica această listă, în sensul înlăturării mandatului obţinut de candidatul independent D.

1.3. Recursul incident declarat de pârâtul D.;

Recurentul-pârât D. critică soluţia instanţei de fond exclusiv sub aspectul respingerii excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei interesului legitim al A., susţinând că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 3, art. 8, art. 9 din Legea nr. 176/2010 şi art. 1 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. a), o) şi r) din Legea nr. 554/ 2004.

Soluţia instanţei de fond de respingere a celor două excepţii invocate este corectă urmând a fi însuşită şi de instanţa de control judiciar.

În acord cu opinia primei instanţe, prin acţiunea reclamantei se solicită cenzurarea refuzului nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, refuz asimilat actului administrativ unilateral în conformitate cu disp. art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, reclamanta A. şi pârâtele C. şi B. având calitatea de autorităţi publice.

În aceste condiţii este evident că reclamanta A. are calitate procesuală activă.

Noţiunea de interes legitim care poate fi ocrotit pe calea contenciosului administrativ nu se confundă cu noţiunea de „interes” în sensul de condiţie de exercitare a dreptului la acţiune în dreptul procesual civil (folosul practic urmărit de reclamant prin promovarea acţiunii). Stabilirea existenţei unei vătămări aduse unui drept sau interes legitim se face pe baza probelor administrate şi constituie o problemă de fond în litigiul administrativ.

În acest sens s-a pronunţat şi judecătorul fondului, apreciind că dovada vătămării invocată de subiectul de sezină constituie o chestiune de fond şi ca atare nu poate fi valorificată pe calea unei excepţii procesuale.

În ceea ce priveşte excepţia de neconvenționalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 176/2010 prin raportare la dispoziţiile art. 3 Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 7 şi 15 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine că, având în vedere argumentele expuse cu privire la menţinerea soluţiei instanţei de fond, soluţionarea acesteia nu se mai impune.

În concluzie, pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală astfel că va fi menţinută, urmând să fie respinse ca nefondate recursul declarat de A. şi recursul incident declarat de D., potrivit dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de D. împotriva Încheierii din 10 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ, ca nefondat.

Respinge recursul formulat de A. şi recursul incident formulat de D. împotriva sentinţei nr. 2685 din 10 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2016.