Judge's salary recalculation upheld; seniority bonus cut retroactively lawful, discrimination claim rejected.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice (Administrative and Tax Disputes Section) rejected as unfounded the plaintiff's challenge against Decision No. 16/2015 of the Court's Management Board, thereby upholding Order No. 210/2014, which recalculated the plaintiff's salary downward and retroactively to her June 2013 promotion to judge at the High Court; the Court also dismissed as inadmissible her request to refer the constitutionality exception concerning Article 6(1)–(3) of Law No. 283/2011 to the Constitutional Court for lack of direct personal interest. The dispute concerned the legality of the salary recalculation, which reduced the seniority and fidelity bonuses from 5% to 2.5% each for a judge with over 20 years of service. The Court held that the recalculation correctly applied Article 11(3) and Article 10(5) of Framework Law No. 284/2010 and Article 6 of Law No. 285/2010, as the plaintiff advanced to new seniority tranches after January 1, 2011 and therefore was subject to the new lower percentages; the original order could be corrected without violating non-retroactivity (Article 15(2) of the Constitution) or legal certainty, since the amounts were not vested rights under Constitutional Court Decision No. 669/2012; and the salary differential versus judges who reached the same seniority before 2011 was lawful, stemming from different legal regimes, not discrimination (Article 16(1) Constitution, Article 14 ECHR).
Legislator headnote
AI generatedart. 7 din Legea nr. 285/2010, art. 2 din Legea nr. 285/2010, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, art. 6 din Legea nr. 285/2010, art. 18 din Legea nr. 554/2004, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 49/1992; Judge's salary recalculation upheld; seniority bonus cut retroactively lawful, discrimination claim rejected: 16/2015 of the Court's Management Board, thereby upholding Order No. 210/2014, which recalculated the plaintiff's salary downward and retroactively to her June 2013 promotion to judge at the High Court; the Court also dismissed as inadmissible her request to refer the constitutionality exception concerning Article 6(1)–(3) of Law No. 283/2011 to the Constitutional Court for lack of direct personal interest. The dispute concerned the legality of the salary recalculation, which reduced the seniority and fidelity bonuses from 5% to 2.5% each for a judge with over 20 years of service. The Court held that the recalculation correctly applied Article 11(3) and Article 10(5) of Framework Law No. 284/2010 and Article 6 of Law No. 285/2010, as the plaintiff advanced to new seniority tranches after January 1, 2011 and therefore was subject to the new lower percentages; the original order could be corrected without violating non-retroactivity (Article 15(2) of the Constitution) or legal certainty, since the amounts were not vested rights under Constitutional Court Decision No. 669/2012; and the salary differential versus judges who reached the same seniority before 2011 was lawful, stemming from different legal regimes, not discrimination (Article 16(1) Constitution, Article 14 ECHR).
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedMain ground for rejecting the contestation as unfounded, being the legal basis for the court's jurisdiction and for the decision on the merits.
Full text
Decizia nr. 737/2016
Asupra contestaţiei de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei;
1. Conţinutul şi obiectul contestaţiei cu soluţionarea căreia a fost învestită Înalta Curte, în temeiul art. 7 alin. (2) din cap. VIII al Legii nr. 284/2010;
Prin cererea înregistrată la data de 21 octombrie 2015 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, A., în contradictoriu cu intimaţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Colegiul de conducere al Înaltei Curții de Casație și Justiție, în temeiul art. 7 din cap. l VIII din Anexa nr. VI la Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 16 din 2 iulie 2015 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curții de Casație și Justiție (comunicată la data de 23 septembrie 2015), solicitând anularea Ordinului nr. 210 din 29 august 2014 emis de preşedintele Înaltei Curții de Casație și Justiție (Ordinul nr. 210 din 29 august 2014) de restabilire a drepturilor salariale.
Contestatoarea consideră că atât Hotărârea nr. 16/2015 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curții de Casație și Justiție, cât şi Ordinul nr. 210 din 29 august 2014 sunt nelegale, întrucât au fost emise ca urmare a interpretării şi aplicării eronate a dispoziţiilor legale care reglementează salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, a normelor de drept care consacră principiul neretroactivităţii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi a principiului securităţii raporturilor juridice.
1.1. În susţinerea criticilor referitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie, contestatoarea susţine următoarele:
Prin ordinul contestat s-a dispus reîncadrarea sa cu un salariu diminuat, cu efect retroactiv, deşi Ordinul iniţial nr. 159 din 15 iunie 2013 de încadrare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție nu a fost anulat sau revocat. Cum ordinul iniţial de încadrare şi-a produs efectele juridice, emiterea la data de 28.18.2014 a Ordinului nr. 210/2014 încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (6) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, stabilind nelegal, cu efect retroactiv, drepturi salariale diminuate în raport cu dispoziţiile legale în materie de salarizare a personalului plătit din fondurile publice.
1.2. În susţinerea criticilor referitoare la interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale care reglementează salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, contestatoarea susţine următoarele:
contrar celor reţinute prin hotărârea nr. 16/2015 a colegiului de conducere al Înalta Curte de Casație și Justiție, drepturile salariale stabilite prin ordinul contestat nu sunt în conformitate cu dispoziţiile legale în materie de salarizare unitară, atât timp cât, prin art. 2 din Legea nr. 285/2010 şi Normele metodologice de aplicare a acesteia (pct. III lit. b)) se stabileşte că, în anul 2011, regulă menţinută şi pentru anii 2012 - 2015, pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, numit/încadrat pe funcţii de acelaşi fel sau promovat în funcţii „salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţii similare”.
Astfel, deşi textele legale evocate reglementează imperativ modalitatea în care se stabileşte salarizarea personalului la încadrarea/numirea pe funcţii de acelaşi fel, în sensul acordării unui procent de 5% aferent vechimii în funcţie şi, respectiv de 5% aferent vechimii în muncă - care constituie nivelul în plată pentru funcţiile similare - în mod cu totul eronat, prin Ordinul nr. 210/2014 a fost stabilită o indemnizaţie diminuată prin acordarea eronată a procentului de 2,5% pentru sporul de vechime în muncă şi de 2,5% pentru sporul de fidelitate, procente care sunt inferioare celor stabilite, la data intrării în vigoare a Legii-Cadru nr. 284/2010) pentru toate funcţiile similare de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție cu aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie ca şi subsemnata.
Contestatoarea arată că, la data de 15 iunie 2013 când a fost promovată la Înalta Curte de Casație și Justiție, deşi i s-a stabilit la încadrarea pe noua funcţie un nou nivel de salarizare, în pofida dispoziţiilor legale imperative sus-menţionate, în mod eronat prin hotărârea atacată a Colegiului de Conducere al Înaltei Curții de Casație și Justiție s-a reţinut că salarizarea sa a fost corect stabilită prin Ordinul nr. 210 din 29 august 2014.
Contestatoarea consideră că este nelegală hotărârea Colegiului de Conducere deoarece nu analizează dispoziţiile legale din cuprinsul Legii-Cadru de salarizare, art. 2 din Legea nr. 285/2010, care reglementează categoria personalului nou încadrat într-o funcţie ori promovat. Susţine contestatoarea că se încadrează în situaţia acestei categorii de personal, deoarece în urma promovării la Înalta Curte de Casație și Justiție a fost realizată o nouă încadrare în funcţia nou ocupată. Cu acesta ocazie, a fost emis iniţial Ordinului de încadrare nr. 159/2013 al preşedintelui Înaltei Curții de Casație și Justiție în baza căruia i s-a stabilit salarizarea la încadrare în baza unui nou coeficient de salarizare corespunzător gradului profesional aferent instanţei la care am promovat, cu acordarea procentelor de majorare maximă de câte 5% pentru vechimea în muncă şi în funcţie de 20 de ani pe care o avea la momentul promovării şi încadrării în noua funcţie.
În pofida majorărilor legale reglementate de actele normative avute în vedere la emiterea Ordinului de încadrare nr. 159/2013, ulterior, prin Ordinul nr. 210 din 29 august 2014, deşi a fost menţinută noua încadrare (judecător gradaţia 5, clasa 10, coeficient de salarizare 14,63), i s-a stabilit o indemnizaţie salarială diminuată, întrucât s-a acordat eronat, ca element component al indemnizaţiei de încadrare, o majorarea pentru vechimea în muncă şi în funcţia de judecător de câte 2,5 % (în loc de câte 5%), contrar dispoziţiilor legale aplicabile, pentru vechimea pe care o deţinea la momentul promovării la Înalta Curte de Casație și Justiție. Or, procentul acordat este nelegal, fiind inferior celui stabilit, la data intrării în vigoare a legii cadru, pentru toate funcţiile similare la Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aceeaşi vechime în muncă şi funcţie. Or, încălcarea textelor legale sus-menţionate atrage nelegalitatea Hotărârii Colegiului de Conducere nr. 16/2015 şi a Ordinului nr. 210 din 29 august 2014.
Susţine contestatoarea că, prin hotărârea adoptată, Colegiul de conducere al Înaltei Curții de Casație și Justiție nu a analizat aspectele de nelegalitate a Ordinul nr. 210 din 29 august 2014 pe care le-a semnalat în raport cu prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 în cuprinsul cărora legiuitorul a înţeles să reglementeze distinct noţiunea de „încadrarea” pe noul sistem prevăzut de legea-cadru şi „salarizarea” - conform art. 2 şi 3 din Legea nr. 285/2010, legiuitorul specificând în cuprinsul art. 2 din Lege că „în anul 2011, pentru personalul încadrat ori promovat salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia /autoritatea publică în care acesta este încadrat.
Prin urmare, este evident că salarizarea corespunzătoare vechimii în muncă şi funcţie a fost corect realizată prin Ordinul iniţial de încadrare nr. 159/2013 în sensul acordării unei majorării de 5% pentru sporul de vechime în muncă şi 5% pentru sporul de fidelitate (adaos/majorare) - aceasta fiind nivelul în plată pentru toate funcţiile similare din cadrul Înaltei Curții de Casație și Justiție stabilit la data intrării în vigoare a legii unice de salarizare, iar nu majorările diminuate cum s-a dispus eronat prin ordinul contestat.
Nelegalitatea actelor contestate este dată şi de aplicarea şi interpretarea greşită a sintagmei „salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţii similare”, procedeu care înfrânge principiul echităţii reglementat de art. 3 lit. c) din legea-cadru, întrucât emitentul ordinului stabileşte ca judecători încadraţi în aceeaşi tranşă de vechime în muncă şi funcţie să primească, pentru muncă de valoare egală, o remuneraţie diferită în funcţie de momentul dobândirii vechimii respective, respectiv înainte sau după intrarea în vigoare la legii unice de salarizare, cu toate că respectivul act normativ nu reglementează o atare diferenţiere.
În cauză, fiind vorba de aceeaşi categorie de personal cu aceeaşi vechime în muncă şi funcţie de judecător, ordonatorul de credite nu poate stabili diferenţiat salarizarea prin diferenţierea cuantumul sporurilor aferente vechimii în muncă şi a celui de vechime în funcţia de judecător în raport de momentul la care judecătorii au împlinit tranşele respective de vechime.
1.3. În susţinerea criticilor referitoare la existenţa unei situaţii de discriminare, contestatoarea arată următoarele:
Dispoziţiile normative instituite prin Legea-Cadru nr. 284/2010 şi Legea nr. 285/2010 nu pot fi interpretate şi aplicate diferit în privinţa aceleiaşi categorii de personal în raport cu momentul la care magistraţii care au împlinit o vechime în muncă şi în funcţie de peste 20 de ani, respectiv înainte sau după 1 ianuarie 2010. Această manieră diferită de stabilire a drepturilor salariale, astfel cum s-a realizat prin ordinul contestat, ca urmare a unei interpretări şi aplicări greşite a dispoziţiilor legale, dă naştere unei discriminări între judecători cu toate că se află în situaţii obiective identice referitoare la vechimea în funcţie şi muncă.
În consecinţă, contestatoarea susţine că în mod nelegal Colegiul de conducere al Înaltei Curții de Casație și Justiție nu a avut în vedere că legiuitorul a stipulat expres modalitatea de stabilire a salarizării în sensul statuării imperative în privinţa personalului nou încadrat/promovat că salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcţii similare din instituţia/autoritatea publică în care este încadrat.
Prin urmare, este evident că salarizarea corespunzătoare vechimii în muncă şi funcţie nu se putea realiza la încadrarea sa, ca efect al promovării la Înalta Curte de Casație și Justiție, decât, aşa cum corect s-a stabilit prin Ordinul iniţial nr. 159/2013, prin acordarea majorării de 5% pentru sporul de vechime în muncă de 20 ani şi de 5% pentru sporul de fidelitate de 20 ani (adaos/majorare) - aceasta fiind nivelul în plată pentru toate funcţiile similare de judecători care au îndeplinit aceleaşi condiţii de vechime, la data de 1 ianuarie 2010, aceştia deţinând o funcţie similară la data încadrării la Înalta Curte de Casație și Justiție. Se arată că prevederile legale referitoare la salarizare prin raportare la funcţiile similare aflate în plată se regăsesc în toate actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv O.U.G. nr. 1/2010 (art. 4), Legea nr. 285/2010 (art. 2), Legea nr. 283/2011 (art. 2), O.U.G. nr. 84/2012, O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2014 (art. 5), iar explicitarea acestei sintagme a fost realizată de legiuitor în mod expres în cuprinsul Legii nr. 71/2015.
În drept, contestatoarea a invocat dispoziţiile art. 2, art. 3 şi art. 7 din cap. VIII din Anexa nr. VI la Legea-Cadru nr. 284/2010, art. 2, art. 3 şi art. 6 din Legea nr. 285/2010, art. 1, art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi Legea nr. 71/2015.
2. Apărările formulate de intimaţi;
Intimaţii Înalta Curte de Casație și Justiție şi Colegiul de Conducere al Înaltei Curții de Casație și Justiție au depus la dosar întâmpinări, prin care au solicitat respingerea plângerii ca neîntemeiată.
În esenţă, intimaţii au susţinut că diferenţele de salarizare între magistraţii care au împlinit anumite condiţii de vechime în muncă şi în funcţie până la data de 31 decembrie 2010 şi cei care au îndeplinit aceleaşi condiţii după data de 01 ianuarie 2011, sunt rezultatul aplicării, pentru fiecare categorie în parte, a dispoziţiilor legale în materie de salarizare, în vigoare la momentul îndeplinirii condiţiilor respective.
Au arătat că la calculul indemnizaţiei de încadrare s-au avut în vedere, pentru vechimea în funcţie, prevederile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/ 2010, iar pentru vechimea în muncă, dispoziţiile art. 11 alin. (3) din acelaşi act normativ, care prevăd modalitatea de aplicare a tranşelor de vechime în muncă, respectiv, numărul de clase de salarizare suplimentare, pentru categoriile de gradaţii corespunzătoare.
3. Excepţia de neconstituţionalitate invocată de contestatoare;
La data de 25 noiembrie 2015, contestatoarea a invocat, prin note distincte, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1)-(3) din Legea nr. 283/2011, în raport de prevederile art. 11, art. 16, art. 41 alin. (4) din Constituţia României și art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, solicitând sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării acestei excepţii.
În esenţă, contestatoarea a arătat că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate privind sesizarea Curţii Constituţionale, în sensul arătat, raportat la prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 49/1992, dezvoltând totodată argumentele care, în opinia sa, demonstrează că textele legale menţionate contravin normelor constituţionale deoarece creează o diferenţiere de salarizare între persoanele care au aceeaşi vechime şi îndeplinesc aceeaşi funcţie.
A mai arătat contestatoarea că în speţă, diferenţa de salarizare care rezultă din aplicarea prevederilor art. 6 alin. (1)-(3) din Legea nr. 283/2011 este nejustificată obiectiv şi rezonabil, criteriul temporar instituit prin norma legală contestată nefiind identificat ca sursă constituţională pentru acordarea unei salarizări diferite între judecătorii/procurorii sau orice altă categorie de personal din sistemul public, atunci când îndeplinesc aceeaşi vechime în muncă, atunci când îndeplinesc aceeaşi funcţie, la acelaşi nivel (al instanţei), au aceeaşi calificare profesională şi aceleaşi condiţii de muncă.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi;
Asupra cererii de sesizarea a Curţii Constituţionale;
Examinând cererea contestatoarei de sesizare a Curţii Constituţionale, în sensul exercitării controlului de constituţionalitate cu privire la prevederile legale arătate, Înalta Curte arată că nu împărtăşeşte opinia contestatoarei în ceea ce priveşte îndeplinirea tuturor condiţiilor de admisibilitate pentru a se dispune sesizarea Curţii Constituţionale. Şi aceasta întrucât, în contextul factual al cauzei şi raportat la jurisprudenţa deja bogată a Curţii Constituţionale în această materie, inadmisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată decurge practic din lipsa unui interes direct şi personal al contestatoarei, înţelegându-se că prin demersul în justiţie trebuie să se asigure propriile interese litigioase şi nu salvgardarea legii în general.
Orice demers în justiţie, indiferent de forma pe care acesta o îmbracă, sau de partea procesuală de la care provine trebuie să fie util şi să justifice scopul judecăţii. Prin exercitarea unei acţiuni sau formularea unei cereri pe fundamentul interesului, se tinde la obţinerea unui remediu.
În fine, Înalta Curte apreciază, în aceeaşi linie argumentativă că, în cauză, sunt aplicabile, mutantis mutandis, chiar considerentele Curţii Constituţionale cuprinse într-o altă decizie (Decizia nr. 151 din 18 martie 2014) dar dată în aceeaşi materie cu referire la constituţionalitatea art. 2 art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008, privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, excepţie respinsă ca inadmisibilă, considerente potrivit cu care: „Curtea a mai constatat că autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu are un interes real, personal în promovarea acesteia. Astfel, posibila admitere a excepţiei nu ar schimba cu nimic situaţia acesteia, ci ar privi numai drepturile altor persoane”.
Prin urmare, faţă de toate cele mai sus arătate se va respinge aşadar, ca inadmisibilă cererea contestatoarei de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată.
Asupra fondului contestaţiei
Analizând contestaţia în raport cu susţinerile părţilor şi probatoriul administrat, Înalta Curte constată că este nefondată pentru considerentele arătate în continuare.
Înalta Curte a fost învestită, în temeiul art. 7 alin. (2) din cap. VIII al Anexei nr. VI la Legea nr. 284/2010, cu o plângere împotriva Hotărârii nr. 16 din 2 iulie 2015 a Colegiului de conducere al Înaltei Curții de Casație și Justiție, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de doamna judecător A. împotriva Ordinului nr. 210 din 29 august 2014.
Conform art. 1 şi art. 2 din Ordinul preşedintelui Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 159 din 18 iunie 2013:
„Art. 1. - Începând cu data de 15 iunie 2013, doamna A. promovează în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Art. 2. Cu aceeaşi dată, doamna A. se încadrează în funcţia de judecător gradaţia 5, clasa 109 (coeficient de ierarhizare 14,63) şi va primi o indemnizaţie de încadrare brută lunară în sumă de 15.288 lei, la care se adaugă un cuantum de 2.098 lei, reprezentând spor pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare ori periculoase, plus un cuantum de 1.835 lei, reprezentând spor de confidenţialitate + risc şi suprasolicitare neuropsihică, totalizând un venit brut lunar în sumă de 18.221 lei.”
Conform art. 1 din Ordinul preşedintelui Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 210 din 29 august 2014:
„Art. 1. - Începând cu data de 15 iunie 2013, doamna A., judecător gradaţia 5, clasa 109 (coeficient de ierarhizare 14,63) la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a I civilă, va primi o indemnizaţie de încadrare brută lunară în sumă de 14.992 lei, din care 1.323 lei reprezentând suma compensatorie (titlu ştiinţific de doctor în drept), la care se adaugă un cuantum de 1.954 lei, reprezentând spor pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare ori periculoase, plus un cuantum de 1.828 lei, reprezentând spor de confidenţialitate + risc şi suprasolicitare neuropsihică, totalizând un venit brut lunar în sumă de 18.774 lei.”
Împotriva Ordinului nr. 210/29 august 2014, doamna judecător A. a formulat contestaţie, care a fost respinsă prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 16 din 2 iulie 2015, în motivarea căreia au fost expuse argumentele referitoare la: respectarea principiului neretroactivităţii legii; motivele pentru care nu s-a dispus anularea/revocarea ordinelor iniţiale de salarizare; motivarea ordinelor de salarizare contestate; modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice. Astfel fiind, nu pot fi primite susţinerile contestatoarei în sensul că nu ar fi fost analizate prevederile în materia salarizării.
2.1. Cu referire la susţinerile contestatoarei privind încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Principiul neretroactivităţii legii civile reclamă determinarea legii aplicabile la momentul la care acte sau fapte juridice s-au ivit, s-au săvârşit ori s-au produs, acestea fiind guvernate de legea în vigoare la data ivirii noilor situaţii juridice.
În cauză, se constată că atât ordinul contestat, cât şi ordinul iniţial au fost emise în temeiul aceloraşi dispoziţii legale în vigoare la momentul emiterii lor, respectiv: O.U.G. nr. 84/2012, O.U.G. nr. 80/2010 şi Legea nr. 284/2010, în privinţa cărora nu au intervenit modificări în intervalul de referinţă.
În raport cu pretinsa încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile şi a principiului securităţii raporturilor juridice, prezintă relevanţă următoarele considerente din Decizia Curţii Constituţionale nr. 669 din 26 iunie 2012 (referitoare la analiza de constituţionalitate a art. 6 din Legea nr. 285/2010): „avansarea personalului încadrat pe funcţii de execuţie în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă şi calculul indemnizaţiilor potrivit acestor gradaţii se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislaţiei aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câştigate.”
Astfel fiind, contestatoarea nu poate opune un drept pretins câştigat, atâta timp cât dreptul respectiv a fost stabilit pe baza aceloraşi legi în temeiul cărora a fost emis şi ordinul contestat, fiind necesar a fi realizat controlul de legalitate pentru a se verifica dacă aplicarea legii a fost realizată corect prin actul ce formează obiectul cauzei. În acest context, nu se poate reţine că principiul securităţii raporturilor juridice a fost încălcat prin emiterea actului de corectare a erorii săvârşite anterior în privinţa modului de calcul al drepturilor salariale.
2.2. Cu referire la susţinerile contestatoarei privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice;
Din preambulul ordinului contestat rezultă că, la emiterea acestuia au fost avute în vedere: Nota din 04 august 2014 a Departamentului economico-financiar şi administrativ, Ordinul preşedintelui Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 159 din 18 iunie 2013, precum şi prevederile art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 2 art. 2 din O.U.G. nr. 80/2010 şi art. 9 alin. (4) din cap. VIII din Anexa nr. VI la Legea nr. 284/2010, coroborate cu prevederile cap. I din Anexa nr. VI la Legea nr. 284/2010 (coeficienţi de ierarhizare pentru judecători, procurori, magistraţi-asistenţi şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor).
Dispoziţii legale relevante în cauză:
Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice:
„Art. 7. - (1) Aplicarea prevederilor prezentei legi se realizează etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază şi a indemnizaţiilor lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de aplicare.
(2) Valoarea salariilor de bază, soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază şi a indemnizaţiilor lunare de încadrare utilizată la reîncadrarea pe funcţii a personalului în anul 2011 se stabileşte prin legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.
Art. 10. - (…);
(5) Diferenţa dintre două clase de salarizare succesive este de 2,5% din salariul de bază, solda/salariul de funcţie, indemnizaţia lunară de încadrare, utilizându-se rotunjirea la a doua zecimală a coeficienţilor de ierarhizare aferenţi claselor de salarizare.
Art. 11. - (…);
(2) Clasele de salarizare şi coeficienţii prevăzuţi în anexe pentru funcţiile de execuţie corespund nivelului minim al fiecărei funcţii, la care se adaugă 5 gradaţii corespunzătoare tranşelor de vechime în muncă.
(3) Tranşele de vechime în muncă, în funcţie de care se acordă cele 5 gradaţii potrivit alin. (2), respectiv clasele de salarizare, sunt următoarele:
- gradaţia 1 - de la 3 la 5 ani - 3 clase succesive de salarizare suplimentare faţă de nivelul minim al fiecărei funcţii;
- gradaţia 2 - de la 5 la 10 ani - două clase succesive de salarizare suplimentare faţă de cele deţinute pentru gradaţia 1;
- gradaţia 3 - de la 10 la 15 ani - două clase succesive de salarizare suplimentare faţă de cele deţinute pentru gradaţia 2;
- gradaţia 4 - de la 15 la 20 de ani - o clasă succesivă de salarizare suplimentară faţă de cele deţinute pentru gradaţia 3;
- gradaţia 5 - peste 20 de ani - o clasă succesivă de salarizare suplimentară faţă de cele deţinute pentru gradaţia 4.
(4) Gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă se plăteşte cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a împlinit vechimea în muncă, prevăzută la tranşa respectivă, prin acordarea claselor de salarizare prevăzute la alin. (3).
(5) Pentru acordarea gradaţiei corespunzătoare tranşei de vechime în muncă, angajatorul va lua în considerare integral şi perioadele lucrate anterior în alte domenii de activitate decât cele bugetare.”
Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice:
„Art. 2. - În anul 2011, pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat.
Art. 4. - (…);
(2) În anul 2011 nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, denumită în continuare lege-cadru.
(3) Personalul plătit din fonduri publice se reîncadrează, începând cu 1 ianuarie 2011, pe clase de salarizare, pe noile funcţii, gradaţii şi grade prevăzute de legea-cadru, în raport cu funcţia, vechimea, gradul şi treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010.
Art. 6. - (1) În anul 2011, avansarea personalului încadrat pe funcţii de execuţie în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din legea-cadru, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea-cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare. (…);
(3) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi la trecerea într-o altă tranşă de vechime în funcţie pentru personalul care ocupă funcţii din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie", respectiv vechime în învăţământ pentru personalul didactic de predare universitar şi preuniversitar.”
Susţinerile contestatoarei vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor legale referitoare la salarizarea personalului din justiţie, în vigoare la data promovării într-o altă tranşă de vechime în muncă şi în funcţie, sunt neîntemeiate.
Din analiza normelor de drept intern incidente, se constată că Legea-Cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a abrogat Legea-Cadru nr. 330/2009, instituind reglementări noi în privinţa modului de stabilire a drepturilor salariale, în raport cu vechimea în muncă şi/sau în funcţie, dobândită de o persoană.
Potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (1) din Legea-Cadru nr. 284/2010, la data intrării în vigoare a acestui act normativ, reîncadrarea personalului se face corespunzător tranşelor de vechime în muncă avute în luna decembrie 2010 pe funcţiile corespunzătoare categoriei, gradului şi treptei profesionale deţinute, stabilindu-se clasa de salarizare şi coeficientul de ierarhizare corespunzător acesteia, iar, potrivit art. 7 alin. (1), aplicarea prevederilor legii se realizează etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază şi a indemnizaţiilor lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de încadrare.
Conform prevederilor art. 11 alin. (2)-(5) din Legea-Cadru nr. 284/2010, clasele de salarizare şi coeficienţii prevăzuţi în anexe pentru funcţiile de execuţie corespund nivelului minim al fiecărei funcţii, la care se adaugă 5 gradaţii corespunzătoare tranşelor de vechime în muncă, prin aplicarea unui procent ce variază între 2,5% şi 7,5%. Din calculul rezultat prin aplicarea acestor dispoziţii, se observă că, în cazul modificării gradaţiei ulterior datei de 01 ianuarie 2011, cu cât vechimea în muncă este mai mare, cu atât procentul aplicabil sporului aferent acestei vechimi este mai mic.
În ceea ce priveşte modul de calcul al drepturilor salariale, se constată că, prin legi tranzitorii care au stabilit modul de salarizare a personalului plătit din fonduri publice pentru fiecare an bugetar în parte, începând cu anul 2011, s-a prevăzut în mod expres că dispoziţiile referitoare la noile procente corespunzătoare tranşelor de vechime în muncă din Legea-Cadru nr. 284/2010 se aplică începând cu data de 01 ianuarie 2011.
Astfel, prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, se stabileşte valoarea de referinţă de 600 lei, se dispune reîncadrarea, începând cu data de 01 ianuarie 2011, pe clase de salarizare, pe noile funcţii, gradaţii şi grade prevăzute de Legea-cadru, dar se prevede că, în anul 2011, nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
În conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 285/2010, toate persoanele care îşi modifică tranşele de vechime începând cu data de 01 ianuarie 2011, intră sub incidenţa noilor reguli stabilite prin Legea-cadru nr. 284/2010, care prevăd pentru ultimele două tranşe de vechime în muncă un procent de 2,5%, faţă de 5%, cât era prevăzut anterior.
Prevederile art. 6 din Legea nr. 285/2010 sunt aplicabile: pentru anul 2012, în temeiul art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010, completată şi modificată prin Legea nr. 283/2011; pentru anul 2013, în temeiul art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012; pentru anul 2014, în temeiul art. 6 din O.U.G. nr. 103/2013; pentru anul 2015, în temeiul art. 6 din O.U.G. nr. 83/2014.
Referitor la sporul de vechime în funcţie, art. 6 alin. (3) din Legea nr. 285/2010 stabileşte că prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi la trecerea într-o altă tranşă de vechime în funcţie pentru personalul care ocupă funcţii din cadrul familiei ocupaţionale „Justiţie”, nemaifiind astfel aplicat sistemul creşterii procentuale instituit de cadrul legislativ anterior intrării în vigoare a Legii-Cadru nr. 284/2010.
Rezultă că magistraţii judecători care au împlinit o anumită vechime până la 31 decembrie 2010, sunt îndreptăţiţi să păstreze acelaşi cuantum al salariului, însă, pentru magistraţii (judecătorii) nou încadraţi pe funcţii, precum şi pentru cei promovaţi în funcţii sau grade/trepte după data de 01 ianuarie 2011, legiuitorul nu a prevăzut expres aceste drepturi, fiind vorba despre categorii diferite, cărora li se aplică acte normative distincte, respectiv Legea nr. 330/2009 şi Legea-Cadru nr. 284/2010.
În ceea ce priveşte plata efectivă a drepturilor salariale, se constată că dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010 opresc aplicarea efectivă a valorii de referinţă şi a coeficienţilor de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-Cadru nr. 284/2010, devenind astfel aplicabile prevederile art. 2 din Legea nr. 285/2010.
Acest text de lege a făcut obiectul chestiunii de drept ce a fost dezlegată prin Decizia nr. 32 din 19 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, noţiunea de funcţie similară în raport de care se face plata drepturilor salariale vizând aceste drepturi acordate unei persoane cu acelaşi grad profesional şi aceeaşi tranşă de vechime în muncă şi în funcţie, şi care a trecut în aceste tranşe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010.
În contextul prezentat, existenţa unor diferenţe de salarizare între magistraţii care au îndeplinit anumite condiţii de vechime în muncă şi în funcţie anterior datei de 31 decembrie 2010 şi cei care au îndeplinit aceleaşi condiţii după data de 01 ianuarie 2011, este rezultatul aplicării, pentru fiecare categorie în parte, a dispoziţiilor legale în materie de salarizare sub a căror incidenţă s-au aflat la momentul îndeplinirii respectivelor condiţii.
În cauză, aşa cum rezultă din Nota Departamentului economico-financiar şi administrativ din cadrul Înaltei Curții de Casație și Justiție (filele 37-39), se constată că, prin Ordinul nr. 210 din 29 august 2014, în mod corect în privinţa contestatoarei a fost recalculată indemnizaţia de încadrare brută, începând cu data de 15 iunie 2013, dată la care a fost promovată în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, prin acordarea unei majorări a indemnizaţiei cu 2,5%, (şi nu de 5% cum a fost acordată iniţial), conform art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, ca urmare a îndeplinirii condiţiilor de promovare în tranşe de vechime în muncă (gradaţia 5, corespunzătoare a 20 de ani vechime în muncă) şi prin acordarea unei majorări de 2,5%, potrivit art. 10 alin. (5) din Legea-Cadru nr. 284/2010, ca urmare a îndeplinirii condiţiilor de promovare în tranşe de vechime în funcţie (corespunzătoare a peste 20 de ani vechime în funcţie), aspecte confirmate şi prin elementele componente ale indemnizaţiei menţionate în fişa de salarizare a contestatoarei (filele 46-47).
2.3. Cu referire la susţinerile contestatoarei privind existenţa unei situaţii de discriminare;
În ceea ce priveşte starea de discriminare invocată de către contestatoare, nu se poate reţine o încălcare a principiului nediscriminării şi egalităţii de tratament, având în vedere că, în plan naţional, în sensul dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată numai în raport cu anumite situaţii identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, faţă de care se aplică un tratament diferenţiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim şi fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate şi necesare.
De asemenea, în practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că diferenţa de tratament devine discriminare în înţelesul art. 14 din Convenţie, numai atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă (cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979).
Exercitând controlul de constituţionalitate asupra prevederilor O.G. nr. 137/2000, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile ordonanţei de guvern sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative (Deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008, nr. 1325/2008).
Cum în cauză, diferenţa de salarizare provine din lege, fiind vorba despre situaţii juridice diferite, cărora li se aplică acte normative distincte, nu se poate reţine încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţia României.
De altfel, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 285/2010, care au determinat o salarizare diferită pentru persoanele care au trecut într-o altă tranşă de vechime în muncă, au făcut obiectul analizei Curţii Constituţionale care, prin Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 559 din 8 august 2012, a respins excepţia de neconstituţionalitate a acestor prevederi legale, statuând că „avansarea personalului încadrat pe funcţii de execuţie în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă şi calculul indemnizaţiilor potrivit acestor gradaţii se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce vor putea fi calculate potrivit legislaţiei aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câştigate”.
De asemenea, prin Deciziile nr. 884/2012 şi nr. 6/2013, Curtea Constituţională a fost consecventă în soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 şi art. 6 din Legea nr. 285/2010, neexistând elemente noi care să justifice reconsiderarea jurisprudenţei acesteia.
Prevederile Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, invocate de către contestatoare, nu sunt incidente în cauză, nefiind în vigoare la data emiterii ordinului contestat.
Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 7 alin. (2) din cap. VIII al Anexei nr. VI la Legea nr. 284/2010, Înalta Curte va respinge aşadar, ca nefondată, contestaţia formulată de A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia formulată de A. împotriva Hotărârii nr. 16 din 2 iulie 2015 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 martie 2016.